Viaţa e frumoasă, îmi spui şi mă judeci cu ochi critic, convins că eu cu mintea mea puţină nu am reuşit să pătrund în adâncimea înţelesului acestui adevăr universal.
Viaţa e frumoasă?, te-ntreb.
Spune asta pruncului abandonat pe patul de spital ce plânge până învineţeşte de dorul braţelor de mamă. Repetă-i când, copăcel ridicat, priveşte cu ochi trişti, agăţat cu mâinile de gratiile de fier ale patului de spital în care-şi işpăşeşte pedeapsa de a se fi născut.
Mergi şi spune-o copilului murdar şi zdrenţuit ce-ntinde mâna să-ţi cerşească cu ochii strălucind de foame.
Spune-o mamei ce tocmai şi-a lepădat în groapa de pământ umed unicul fiu pe care l-a crescut singură. Întreab-o de ce ar vrea să poată schimba locul cu el.
Spune-o bătrânului suferind abandonat pe un pat de spital ce-i conştient că-şi va da ultima suflare fără nimeni la căpătâi.
Viaţa e parşivă, îţi zic.
Îţi oferă cu generozitate mirajul ce-i atrăgea pe marinari în larg şi pe însetaţi în deşert. Te ridică, te-mpinge de la spate, te face să crezi că poţi muta munţi cu mâinile goale. Îţi dă aripi şi te face egoist. Tu, numai Tu din toţi poţi zbura. Îi vezi pe ceilalţi pigmei şi tot ce-i în jurul tău dispare, nu există decât culori pe care ea le amestecă şi le aşează curcubeu deasupra existenţei tale. Te face să te crezi important, apoi îţi taie aripile şi te lasă să cazi singur. Îţi întoarce spatele şi nu o mai interesează nici cum cazi, nici cu ce traume rămâi.
Nu, viaţa nu-i frumoasă, e o continuă luptă, e sadică, te-mpinge de la spate şi te bagă cu forţa pe poarta morţii. Te loveşte, te îngenunchiază, te răneşte, apoi te ridică şi te obligă să mergi mai departe cu tălpile pline de răni. Abia atunci când rămâi singur te lasă să ridici capul şi să priveşti în jur. Da, există alţi oameni şi alte existenţe în afara ta. Unele bogate, altele sărace, unele umile, altele opulente. Lucrurile nu sunt chiar aşa cum ţi-ai închipuit, că frumuseţea nu vine de una singură să-ţi poleiască viaţa ta, doar pe a ta. Fericirea stă în lucruri simple: într-o adiere de vânt, un val ce-ţi sărută talpa, o privire de copil ce ştie că-l vei ocroti, doi ochi de câine credincios, în aripa unui fluture, parfumul unui crin, măreţia unui tei plin de floare, sărutul cald al omului iubit, zâmbetul strâmb pe care l-ai smuls unui om posac, căldura ce-ai adus-o în inima unui om trist, strălucirea din ochii nevoiaşului caruia i-ai întins mâna, în ajutorul dezinteresat pe care l-ai dat într-un moment oportun.
De înţelegi toate acestea, viaţa poate deveni frumoasă. Frumuseţea nu e a ei, e a ta şi nu stă în avere, nici în case sau maşini scumpe, nu stă în bani, operaţii estetice, haine de firmă, slujbe cu care să te lauzi, nu se poate cumpăra. Stă în sufletul celui ce ştie să dăruiască fără să aştepte nimic în schimb.
Amăgiri 
Da, frumuseţea e şi şi atunci când cunoşti suflete frumoase, aşa ca al tău.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ei, Potecuţă, eu sunt fericită că v-am cunoscut pe voi. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Totul este perfect, deoarece Universul funcționează astfel. Fericirea este stare de normalitate, iar frumusețea este expresia perfecțiunii, a fericirii. Faptul că nu suntem cpnștienți de acestea, că nu suntem conștienți de Divinitatea din noi și de pretutindeni, este din cauza acestei inconștiențe. Acum oamenii dorm cu ochii închiși și cu ei deschiși. În ambele cazuri visează, iar visul a ajuns un mod de defulare a suferinței, a nefericirilor aduse de stare de inconștiență. Fără această supapă perversă probabil că oameni ar înebuni, sau s-ar sinucide într-o proporție covârșitoare. Acum visează, își fac speranțe deșarte, se iluzionează și astfel viața pare suportabilă. Caută vinovați pentru nefericirea lor, începând cu D-zeu, destinul, păcatele, regimul politic, dușmanii și terminând cu fatidicul ghinion.
Până când nu vor conștientiza realitatea despovărată de toate condiționările educației sau auto-educației la toate nivelurile, vor suferi, se vor teme, vor fi nefericiți, vor fi orbi pentru frumusețea mirobolantă a lumii.
ApreciazăApreciat de 1 persoană