Aveam 19 ani când am născut primul copil, într-o maternitate sordidă dintr-un orăşel de provincie. Fetiţa mea a fost vedeta maternităţii la vremea respectivă, nu doar pentru faptul că era cea mai frumoasă din toţi cei  40 de copii născuţi în câteva zile (o spuneau asistentele, nu doar cioara de mă-sa), că a luat nota zece la naştere şi părea un copil absolut genial ci şi pentru că a plâns trei zile de-a ridicat în picioare întreaga maternitate de 3 etaje înălţime şi câteva sute de metri lungime, cu toate lăuzele şi pruncii ei. Era neobosită zi şi noapte.

Mergeam la alăptat la ore fixe, cu program, în funcţie de numărul de pe mână- adică de momentul naşterii. Ne adunam câte douăzeci de mămici înghesuite într-o încăpere îngustă şi întunecată, ne aşezam pe scăunele scunde ca cele de grădiniţă şi ne chinuiam să ne facem răgăliile să înveţe să prindă sfârcul ţâţii în gură, treabă care, oricât ar părea de uşoară (mai ales pentru domni), ne dădea mari bătăi de cap.

Nimeni nu te învaţă cum să fii mamă, nimeni nu-ţi spune dinainte că începutul poate să fie un chin şi pentru mamă şi pentru copil. Atunci cu atât mai puţin – era, încă, epoca de aur în care femeile năşteau pe bandă rulantă şi grija cea mai mare era ca nu cumva să avorteze în timpul sarcinii. Eram toate, aşa cum scria pe banderola prinsă pe mână, doar nişte numere.

Cele care aveau la activ două-trei naşteri, erau deja obişnuite. Îşi luau copiii în braţe, îi puneau la sân şi în 10 minute pruncii lor aveau deja burta plină. Noi, cele mai tinerele şi fără experienţă, habar nu aveam cum să susţinem sânul ca răgălia să-l poată prinde. Părea să nu fie nimic mai simplu, mai ales când sânii picurau lapte singuri de prea plin. Eah. Dacă neicuşorul ăla mic era din cel mai pofticios, te descurcai cum te descurcai, dar, dacă era o divă în devenire, cu nasul pe sus ca fiică-mea, pas de reuşeşte ceva. Nu spun de durerile de sâni şi de sentimentul că monstruleţul din braţe, aşa gingaş şi plăpând cum părea, vrea să-ţi smulgă sfârcul cu totul şi să-l înghită, spun de nasul întors şi urlatul care-l însoţea şi care o enerva pe asistenta însărcinată cu învătarea noastră, până era în stare să ne pleznească. Din proaste, idioate, nesimţite şi alte apelative gingaşe nu ne scotea. Era la ordinea zilei geniala expresie „să te fuţi ai ştiut, acum te dai mironosiţă”.

Ei, fie-mea urla până o luam eu în braţe. Asistenta de la salonul de copii mă privea cu-n ochi critic, câş, ca o curcă ce se uită în lemne după un şobolan. „Vedeţi ca măcar de data asta să-i daţi şi ei ceva să mănânce, că mi-o aduceţi flămândă de fiecare dată!” Eu plecam ochii şi roşeam până în vârful urechilor „Ştiţi, nu reuşesc s-o fac să sugă”, bâguiam. „Cum să nu reuşeşti fetiţo, ce, eşti proastă? Îi bagi sfârcul în gură şi-l ţii acolo. Strânge şi tu de el, să-i picuri în gură câţiva stropi, să prindă gustul. Ia arată-mi sânii!” Desfăceam cămaşa şi scoteam un sân umflat, cu sfârcul roşu, dureros. „Hmm, păi normal! Ia uite ce ţâţe ai, cum să poată copilul să sugă din ele? Nu ai sfârc deloc, cum te-o fi făcut mă-ta aşa. Va trebui să-ţi cumperi pompă să te mulgi, ăsta nu e sân de alăptat.”, iar eu mă simţeam vinovată că mama m-a născut aşa, defectă, fără sfârcuri de alăptat.

Sincer, vedeam şi eu sânii celorlalte mămici cu sfârcuri sănătoase, umflate şi areole mari, cafenii. Mie mi-era ruşine să scot sânul între atâtea femei dotate, mă întorceam cu spatele la ele, să nu cumva să râdă de mine. Asistenta trăgea de câteva ori cu duşmănie de el, până reuşea să scoată câţiva stropi de lapte şi mie îmi dădeau lacrimile de durere, apoi îmi dădea pachetul urlător în braţe. Fie-mea, imediat ce se simţea în braţele mele tăcea ca prin farmec şi de data asta îmi dădeau lacrimile de drag. Vezi măi, cum mă recunoaşte el puiul meu necăjit…

Mă aşezam pe scaun şi încercam să-i vâr sânul în gură. Pas de reuşeşte. Răgălia dormea ca un porcuşor în paie, numai că nu sforăia. O trăgeam de năsuc, de urechiuşe, o scuturam, îi deschideam gura cu forţa, orice efort era zadarnic. Venea asistenta, o lua în braţe, începea să urle. „Uite dragă, că se trezeşte, pune mâna şi dă-i să sugă că e moarte de foame! Nu te duce capul nici atât?”, urla la mine şi în sala de alăptat se făcea linişte. Simţeam privirile dezaprobatoare ale mămicilor de lângă mine, le auzeam gândul ce mă judeca şi-mi venea să intru în pământ. Îmi luam hotărâtă pruncul înapoi şi mă chinuiam iar, timp în care ea adormea la loc. După 20 de minute când trebuia s-o dau înapoi şi asistenta o cântărea, îmi venea din nou să intru în pământ. Nu supsese aproape nimic. După aceea ore în şir mă chinuiam să mă mulg într-o sticluţă cu biberon, ca să poată fi alăptată artificial.

În ziua în care ne-am externat o asistentă mai bătrână m-a lămurit ce avea fata de nu sugea. Avea limba prea scurtă şi nu putea apuca sfârcul, trebuia să i se taie de sub limbă, dar nu avea cum să mă ajute, musai să mă fi întors după alte trei zile. Mi-am luat mândra în braţe şi mi-am dus-o acasă, aşa, cu limba ei scurtă. Bărbatu-meu, grijuliu, m-a îndesat în microbuzul din gară şi m-a cărat după aceea per pedes până acasă, să mă menţin în formă. În garsoniera noastră dragă, îi aranjase un pătuţ din două scaune tapiţate, cu spătar, pe care împăturise o pătură cadrilată de lână şi un cearceaf alb.

Fata mi-a dormit în braţe tot drumul. Am aşezat-o în pătuţul improvizat şi-am purces la paza ei. N-a mişcat de la ora 12,30 ziua, până a doua zi la ora 10,30, dimineaţa, iar eu n-am închis ochii şi-am amorţit cu picioarele sub mine, pe covor, cu ochii fixaţi pe ea, pregătită s-o alăptez la primul ţipăt. Ba, la un moment dat am început şi să plâng cu sughiţuri, convinsă fiind că i-am făcut ceva şi nu o să-şi mai revină. Mă temeam că din secundă în secundă o să înceteze să respire şi o să moară acolo, în încăperea aceea mică şi sărăcăcioasă, pe un pat improvizat din scaune tapiţate. A doua zi a început coşmarul pentru amândouă.