O pătură de nori împrăştiaţi acoperă de vreo oră soarele arzător. Vîntul se umflă între frunzele copacilor şi, în sfîrșit, aerul devine respirabil. Doamne ajută!
Parcarea e goală, vecinii și-au umplut mașinile și-au fugit din calea arșiței.
Pe aleea din spate,  un singur om cu câinele lui. Omul, toropit de căldură, merge alene, cu mîinile la spate. În dreapta ţine o lesă reglabilă. Agăţat de capătul celălalt al lesei se chinuie cu greu un cîine. Pune un picior înaintea celuilalt de parcă i-ar trebui toată forţa universului să-şi urmeze omul. Mai, mai că s-ar întoarce. Nu prea s-ar duce.
Din cînd în cînd, omul lasă lesa liberă şi atunci distanţa dintre el şi cîinele său atinge apogeul. Omul simte şi se opreşte, lăsînd timp cîinelui să-l ajungă din urmă. Cîinele vine atunci tîrîş-grăpiş mai aproape şi se opreşte lîngă stăpânul său.
Te-ai aştepta să-l vezi prăbuşindu-se de oboseală, la cum l-ai văzut mergînd, dar el nu ştie la ce te aştepţi tu şi se propteşte sănătos în toate cele patru picioare. Nu-i e rău,  doar nu vrea să meargă înainte.
Molipsit de aceeași lehamite, omul parcă înţepenește cu ochii în pietriş. Cîinele profită de ocazie şi-o ia repede la picior spre dreapta, vrea să vadă ce mesaj i-a lăsat alt confrate pe roata maşinii din parcare. Stăpînul pleacă leneş mai departe. Cîinele s-ar întoarce.