Azi mă întreb dacă ești fericită, Românie. Ești ca o fetiță de 12 ani flămîndă, dezbrăcată, murdară, plină de păduchi și de toate zoaiele posibile.
Ești frumoasă sub stratul de tină ce-ți acoperă fața, dar cine să vadă, cînd singura oglindă în care te poți privi e cea a mocirlei zilnice în care te scaldă?
Tu să nu crezi că locuitorii tăi nu te iubesc, nici vorbă! Chiar dacă te jupoaie zilnic cu viteza unei mașini de tuns electrice, chiar dacă îți lasă satele-n ruină, chiar dacă ți-au vîndut fabricile la fier vechi, te iubesc la fel de fierbinte, generație cu generație.
Uită-te și tu cu ce fast îți sărbătoresc ziua! Cîte lumini sunt peste tot, ce paradă militară adună mii de aplaudaci pe margine. Oh, unii chiar cred în nemurirea ta, în puterea ta de-a tot renaște an de an ca o veșnică pasăre Phoenix ce se tot întrupează din cenușa propriei arderi.
Ce contează că trebuie să strîngă combustibil un an întreg ca să poată scoate vechile tancuri la plimbare pe bulevard? Ce relevanță are că IAR-urile cad ca muștele stropite cu spray insecticid, că jandarmii ne-au gazat astă-vară, că militarii nu mai au armament dar au plagiatori ce predau la academie, că salvările ajung la bolnavi mai greu decît dricurile la înmormîntări, că ne mor copiii înecați în bude putrede, că trebuie să-i ducem la școală cu căruța? Le asigură autoritățile fasolea la cazan și ciolanul tradițional de ziua ta.
Te întrebi ce face poliția? Pune batista pe țambalul scandalurilor cu răpiri de copii care țipă după ajutor și pe care nu-i ajută nimeni. Poliția va fi la paradă, Românie. Te va saluta cadențat și regulamentar cu mîna la chipiu. Vor defila de ziua ta pînă și jandarmii care ne-au gazat în vară. Să vezi ce mîndri vor fi în uniformele lor albastre, abia scoase din cutie.
Poate și președintele nostru absent va fi la paradă. Să n-ai așteptări, totuși, e foarte probabil să fi obosit după cîte decorații și înaintări în grad a făcut zilele astea, așa că n-ai să te superi dacă se retrage pentru o clipă la reședința lui de la Sibiu. Chiar și un președinte are nevoie de odihnă.
Nu te plînge, România mea. Tu ești fetița care-a murit încercînd să se încălzească la flacăra palidă a chibriturilor. De unde și atîtea chibrituri cînd ți-au tăiat pădurile și le-au trimis balot afară, să-și facă austriecii lemne de foc din ele.
Și ce mai contează, că oricum c-o moarte suntem toți datori. Ne mor copiii în spitale din lipsă de medicamente, de doctori și iubire. Ne mor copiii spînzurați de cîte o grindă, de dorul mamelor plecate să șteargă funduri de bătrîni decrepiți prin alte țări. Da, da, mamele ălea de care se-mpiedică unii și zic că au plecat să facă trotuarul pe-acolo. De parcă la noi n-ar fi trotuare de făcut, la o adică.
Oricum, tu o să trăiești veșnic în inimile noastre. În numele tău se vor găsi totdeauna naționaliști care să lăcrimeze artistic de ziua ta. Va exista veșnic cîte un zalmoxian care să provoace un scandal interetnic fix de ziua ta, să marcheze și anul ăsta momentul mîndriei naționale. Ce contează, scumpă Românie că, în loc de podoabă de aur ți-au pus pe frunte cunună de spini? Tu fii fericită măcar de ziua ta, vezi bine cîtă mîndrie umple piepturile de român în fiecare 1 Decembrie!
Nu te uita la stegulețele fabricate-n China care-o să zacă de luni prin toate gunoaiele, pînă le vor aduna măturătorii de stradă și le vor duce regulamentar la groapa de gunoi. Mîine fii fericită, e paradă de ziua ta. La mulți ani, România mea! Și poate… la alți oameni în anul care vine. Unii care să-ți mai spele, măcar din cînd în cînd, obrazul.