Se făcea că un duh rău mi se strecurase în oase
și rîdea. Mă, da rîdea cu lacrimi.
De ce rîzi, mă, urîtule?, l-am întrebat.
De ce rîzi ca proasta-n tîrg tocmai acum,
cînd mi te-ai strecurat ca hoțul în oase?
Cred că l-am luat prin surprindere
c-a tăcut imediat. Nu se aștepta să-l trag la răspundere,
poate că nimeni nu s-a gîndit
pînă la mine
că duhul rău poate fi tras și la răspundere.
A tăcut și s-a pleoștit. Se uita la mine cu ochi răi.
Zi, mă, prăpăditule, de mine rîzi?
Ia poftește tu afară, ca să înveți să te porți,
m-am rățoit la el și i-am deschis ușa.
Se făcea că am și ușă, da, undeva prin centrul ființei mele.
El s-a mirat și-a tușit încurcat.
Nu știa dacă să-și bage coada între picioare și să plece,
sau să meargă mai departe, cum avea de gînd.
Voiam să-ți zic, a bîguit.
Ce să-mi zici tu, mă urîtule?
Ce poți să-mi zici tu mie ca să te cred?
Atunci s-a enervat, da rău!A prins a înjura
și-a scos din buzunar un ecran mare, ca de cinema.
În filmul lui se făcea că cineva
fără chip îți furase inima
și se plimba prin lume cu inima ta roșie în palmă.
Iubea fete blonde cu ea,
o vedeam cum bate mai tare
cînd se apropiau, le săruta cu buzele tale,
le mîngîia cu mîinile tale.
Simțeam că mă sufoc și i-am făcut vînt afară.
Am trîntit ușa în urma lui și m-am trezit.
Am deschis larg fereastra,
să-mi intre frigul în oasele infectate de duh rău.
Era tîrziu, oamenii se agitau pe trotuar,
fiecare după nevoi,
undeva țipa un pescăruș,
coșurile fumegau alb.
Cerul mă privea cu ochii tăi.
Scăpasem.