Lună: iulie 2016

de

Plecările


O să-mi adun cuvintele într-o zi
şi-o să le îmbrac frumos
în hârtie de mătase.
Le voi aşeza unul lângă altul
pe fundul valizei prăfuite.
O să-mi împachetez poveştile toate
şi-o să le pun cuminţi deasupra,
o să-mi adun durerile într-un sac
pe care-l voi lega la gură
cu o fundă albastră.
Îmi voi spăla rănile şi
le voi ascunde bine, să nu mai risc
să opresc din drum trecători ademeniţi
de miros dulce-acrişor de sânge proaspăt.
Voi încălţa pantofii noi cu toc
păstraţi special pentru această zi,
îmi voi ascunde ochii după lentile fumurii
şi voi închide uşa după mine.
Stai liniştit,
nu o să-mi observi absenţa,
voi lăsa tăcerile la locul lor.
Doar cheia o voi uita
pe dinăuntru.

de

Ce-ar fi


Îmi spui că dorul e ceva relativ,
ce nu se simte oricum.
Eu văd că te ingrijorezi dacă lipsesc
şi-ţi pasă dincolo de cuvinte,
de atingeri,
de tot ce uneşte în mod normal
doi oameni.
Şi ştiu că,
de-ar fi să dispar,
ţi-aş lipsi aşa cum lipseşte
oxigenul în peştera pe care
o astupă stânca desprinsă din munte,
că m-ai dori şi-ai regreta
tot ce n-a fost
şi-ar fi putut să fie.
Ai trăi cu bune, cu rele,
te-ai bucura uneori,
te-ai întrista alteori,
ba poate că m-ai şi uita un timp
când alte mâini te vor îmbrăţişa
şi altă răsuflare se va amesteca
vremelnic cu a ta.
Doar din când in când,
când ai rămâne singur cu sufletul tău
şi tăcerile tale vor fi grele
de-atâtea cuvinte nespuse
te va durea absenţa mea
şi te vei intreba până în ceasul de apoi:
ce-ar fi fost de-am fi fost doi?

de

Dor de mine


“Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naşte-mă o dată. Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu. Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.” Marin Sorescu
Mi-e dor de mine, uneori. De fata cu ochi mari ce oglindeau şi cerul şi marea şi pământul. Ochii mei au obosit între timp, de lacrimi, de viaţă, de câte au văzut.
Mi-e dor de tot ce-am vrut să fac şi n-am făcut, de tot ce-aş fi putut deveni şi n-am devenit. Am parcurs drum lung până la cea de acum. Şi nu mă regăsesc.
Mi-e dor să râd cu poftă. Am uitat râsul undeva, la o răscruce. Mi s-a părut că atârnă prea greu pe umerii din ce în ce mai slăbiţi. În ultimul timp abia mai zâmbesc strâmb.
Mi-e dor să zbor. Nu am mai zburat demult tare, de când omul în mâinile căruia mi-am pus viaţa mi-a frânt aripile amândouă. S-au vindecat greu, dar a rămas teama de înălţimi.
Mi-e dor să simt nisipul fierbinte sub tălpi în amiezi fierbinţi de vară, ca atunci când eram copil şi ieşeam desculţă în uliţa pustie, doar ca să-mi strecor degetele în grăunţele aurii de nisip mişcător.
Mi-e dor să-mi moi tălpile în apa limpede şi caldă de la ţărm de mare. Să o privesc până la contopire şi să o las să mă poarte în lumea ei, acolo unde nu orice muritor ajunge. Mi-e dor de şoapta ei în prag de seară şi râsul cu soare în zori de dimineaţă.
Mi-e dor de fata simplă pe care am lăsat-o în urmă. Am dezbrăcat haina ei într-o zi caniculară, credeam că astfel voi fi mai uşoară şi voi înainta mai repede pe drumul ales. M-am rătăcit şi nu găsesc drumul înapoi. Mi-e teamă că a murit de tristeţe, aşteptându-mă cu ochii în zare şi buzele fripte de sete.
Mi-e dor de mine. Nu aţi văzut pe undeva o fată simplă, timidă, subţire ca un fir de trestie nouă, cu zâmbet luminos şi marea în ochi? Aş da orice s-o regăsesc. Mi-aş cumpăra o radieră şi aş şterge cu ea tot drumul parcus până aici. Promit să nu o mai las în urmă. O voi purta cu mine tot restul drumului. Doar să-mi arătaţi în ce direcţie s-o iau. Că eu am rătăcit drumul.
de

Luni


Retrăiesc de câteva zile senzaţia pe care am avut-o mult timp după ce mi-am făcut blog. La început eram atât de singură pe aici că mi s-a părut că vorbesc doar cu mine. Primele postări de pe vechiul blog stau şi acum mărturie. Mi-l luam confident şi-i spuneam tot ce mă apăsa. Nu ştiam să găsesc bloguri cu care să-l împrietenesc, wordpress-ul mă ducea doar pe cărări pline de tot felul de oameni religioşi de altă naţie.

Apoi, habar n-am cum, căile s-au deschis şi-au apărut oameni ca mine, care scriau mişto de tot şi aveau bloguri frumoase, puse la punct. M-am abonat şi m-au făcut să mă simt mică de tot. Când s-au abonat şi ei la mine mi s-a părut că lumea mea s-a luminat. Când a apărut primul like mi s-a părut că trăiesc un vis. Cum, se putea să placă cuiva ce scriam eu acolo? De ce, că era doar durere. Da, câţiva ani blogul acela a fost doar durere, acesta este unul din motivele pentru care am vrut să-l las în urmă. Când o postare (habar n-am care) a atins 10 like-uri am crezut că-s la apogeul aprecierii, stima de mine a crescut la cote maxime. Habar n-aveam eu cu ce se mănâncă like-urile alea şi ce să fac să le atrag, eram fericită că îmi găsisem o mână de prieteni care rezonau la ceea ce le spuneam eu. N-am căutat niciodată trafic, nici poziţii în statistici, nici premii sau mai ştiu eu ce recunoaştere în lumea asta a bloggerilor.  Nici n-am ştiut ce să fac nici n-am ţinut neapărat să ajung în top.

Când a apărut primul comentariu eram deja în al nouă-lea cer, iar când Bursucel s-a oferit să mă înveţe cum să postez un videoclip eram deja leşinată de drag. Hmmmm… Bursucel. Trebuie să mă opresc puţin aici, că ea a devenit în timp şi reală, palpabilă şi nu pentru c-aş fi eu cine ştie ce deschisă, ci pentru că ea e un munte de frumuseţe interioară şi exterioară şi s-a ţinut de capul meu până am băut prima cafea împreună. E singura pe care am reuşit s-o cunosc şi în realitate. Poate pentru că eu sunt o fire introvertită, timidă, care rar iese din coconul ei sigur. Nici nu ştiu de ce n-o fac mai des, că de fiecare dată am cunoscut oameni minunaţi când am ieşit. Mi-a rămas cea mai dragă prietenă şi-mi lipseşte enorm de când s-a mutat peste ocean.

Pe vechiul blog ajunsesem să am vreo 600 de abonaţi şi nici nu ştiu cum de am ajuns să-i atrag. Când am făcut noul blog v-am adus pe unii din voi cu mine. Nu am reuşit să import toată lista, nu mă pricep la chestii din astea şi nici nu mi-am bătut capul, nu pentru că-s total atehnică, ci pentru că timpul îmi este din ce în ce mai limitat. Acum am atins 55 de abonaţi, unii din voi chiar mă citiţi şi sunteţi cu toţii oameni atât de mişto care scriu aşa bine, că nici nu mai ştiu ce-a dat peste mine.

Acum, că am ajuns aici şi-mi dau seama că spun lucruri fără cap şi coadă, vreau de fapt să vă mulţumesc pentru prezenţa voastră, pentru că vă rupeţi din timp să citiţi ceea ce scriu, uneori să şi comentaţi, pentru că existaţi. Nu ştiu ce-am făcut să vă merit, dar ceva trebuie să fac şi eu bine din moment ce-aţi venit şi-aţi rămas în casa mea. Vă îmbrăţişez cu drag, aşa,  virtual deocamdată. Să mă iertaţi dacă nu tot timpul sunt pe fază cu răspunsurile şi cu articolele voastre, tot timpul, nemernicul e de vină. Ba nu, mint, el săracul e cât e, statul şi ministerul de finanţe sunt de vină că mi-l mănâncă cu tot felul de aberaţii pe care le visează nişte nenorociţi noaptea şi ni le pun nouă, contabililor, în cârcă, ziua.

Hai că vă las, v-am ţinut oricum prea mult. Să aveţi o săptămână mişto de tot! De aici, din colţişorul meu, un om mic vă are pe toţi în inima lui mare.

 

de

Gâlceava


-Băi, vere Lache, dă-mi, băi, purceaua. Nu vezi că nu e purceaua ta? E purceaua mea, mă, striga Stelică de dincolo de poartă, cu pălăria dată pe ceafă, transpirat şi uluit de fapta vărului său şi privea în curte ridicat pe vârfuri, peste porţile înalte de tablă vopsită cu grund. Să mor io, dacă plec de-aci până nu-i dai drumul pe poartă!

În curte, văru-su Lache, cu bustul gol, îmbrăcat doar cu pantaloni negri de dimie, albiţi de praf, aduna cu lopata şi încarca în căruţă o grămadă de gunoi de grajd.

-Măi Stelică, tu ai înnebunit? Cum să-ţi dau mă porcul din bătătură? E purceaua mea, vere. Singură a venit şi a intrat în curte, uită-te şi tu cum se înţelege cu porcii ăilalţi. Erau ei aşa dacă nu creştea în bătătura asta? Ce dracu ere, te ştiam om serios, a răspuns calm, fără să se uite la omul care transpira agăţat cu amândouă mâinile de marginea porţilor.

-Hai mă vere, dă-o dracu de treabă! De când ai mă tu purcea ca a mea? Mă uit la ea ca la ochii din cap, face doi ani în iarnă şi tu vii să-mi spui acu’ că nu ştiu ce-am crescut doi ani în bătătură?, se agita Stelică şi mai c-ar fi sărit porţile să intre în curte peste văru-său, dacă n-ar fi prea înalte. Lache a strâns mai bine coada lopeţii în palmele bătătorite şi muşchii obrajilor i-au jucat scurt când a scrâşnit din dinţi.

-Mă vere, asta e purceaua mea. Nu-ţi dau eu purceaua din bătătură că zici tu. Du-te şi caută-ţi purceaua pe unde ştii că umblă, nu veni să iei animalul din curtea mea că te dau dracu cât ai clipi şi cât mi-eşti tu de văr. Pe Lache te găsişi tu să-l prosteşti, mă?

Purceaua grohăia şi privea pe sub urechile-i clăpăuge la oamenii ce se înjurau ca la uşa cortului. Era o mândreţe de vreo 120 de kg, roşcată, o corcitură cum aveau din ce în ce mai mulţi săteni care-şi duceai de primăvara porcii să pască în pădurea de pe malul Dunării. Purcelelor le plăceau porcii mistreţi şi veneau acasă cu purcei tărcaţi cu dungi roşii şi boturi lungi ce purtau în ei sâmburele de libertate pus acolo din sămânţa tatălui. A scuturat urechile şi a privit când la unul, când la celălalt cu un soi de interes de parcă ar fi aşteptat să afle care iese învingător din lupta asta surdă. Ei nu-i păsa pe mâna cui rămâne atâta timp cât avea mâncare din belşug şi-un troc cu apă împuţită în care să se scalde.

-Treaba ta, vere, a zis Stelică şi si-a desprins mâinile de poartă că amorţise agăţat acolo şi începuseră să-l doară. Eu mă duc la poliţie, să ştii. Nu las eu lucrurile aşa. Lasă tu că dacă nu eşti om de înţeles, am eu ac de cojocul tău.

Lache a ridicat din umeri, s-a proptit cu bărbia în coada lopeţii şi-a privit pentru prima dată spre poartă cu ochii lui mici în care scăpăra verde o lumină rece.

-Du-te şi-n pizda mă-tii! Demonstrează că e purceaua ta! Ai vreun semn la ea, mă? Arată-mi dacă ai vreun semn. Eu îţi arăt acum că e a mea, că o cunosc, are semn făcut de mâna mea.

Din drum, Stelică a strigat mai tare, că se depărtase.

-Dracu s-a gândit că o să furi tu purceaua să-i fac semne. Fi-ţ-ar semnele-ale dracu de om tâmpit ce eşti. Îţi aduc martori câţi vrei tu, mă, că toată uliţa îmi cunoaşte purceaua. Ce dracu să-ţi mai aduc?

-Nu-ţi dau purceaua şi pace. Du-te de unde ai venit, reclamă-mă, fă ce-oi vrea, purceaua asta nu iese pe poarta aia de-ar fi s-o omor cu mâna mea, a încheiat Lache, tăios, discuţia. Pe după garduri, vecinii îşi făceau de lucru prin grădini şi ascultau, curioşi să vadă cum avea să evolueze cearta.

Nervos, Stelică a dat cu pălăria de pământ în mijlocul uliţei.

-Biiine, vere, mai stăm noi de vorbă, dacă aşa ţi-e purtarea. Să fiu al dracu de nu te duc la judecată, a încheiat ca şi cum şi-a fi pus o pecete pe soartă şi-ar fi făcut ultimul jurământ de care avea să se ţină cu străşnicie, de-ar fi fost să moară din asta. S-a aplecat, şi-a cules pălăria din praf, a scuturat-o de pantaloni, şi-a pus-o la loc pe creştet şi-a plecat. Dădea din mâini ca apucat, se jura şi drăcuia să-l audă urechile ce stăteau la pândă dincolo de garduri.

-O să văd pe dracu’ să te ia de gât, a strigat şi Lache din mijlocul bătăturii, doar aşa, să aibă ultimul cuvânt, să nu-l creadă vecinii uşor de încălecat.

Amândoi păreau să aibă dreptate. Stelică era convins că purceaua e a lui. Îi dăduse drumul să mănânce dudele căzute din dudul de la poartă şi animalul când s-a văzut singur a plecat să pască pe lângă garduri, până s-a pierdut în  sat. Sigur nu era el că a ajuns purceaua tocmai la poarta lui văru-său, dar semăna atât de mult cu animalul lui, că nici nu avea cum să fie alta.

Lache crescuse şi el o purcea identică. Nu prea-i era la suflet, că a dracului, cum prindea câte un pui de găină, cum îl înghiţea cu tot cu pene. O bătuse, o ţinuse închisă, îi pusese lanţ peste bot, degeaba. Ar fi tăiat-o, da-i părea rău de ea că era bună de prăsilă. Prin primăvară, ce dracu păţise nu ştia, că începuse să slăbească. Nu mai mânca, abia bea apă şi ajunsese să nu se mai ţină nici pe picioare. Ce nu i-a făcut omul, a băgat în ea vitamine, antibiotic, a pus muierea să-i fiarbă tărâţele. Totul a fost în zadar. Avea purcei care tânjeau de foame şi ajunseseră ca nişte arătări de nu îndrăznise nici să plece cu ei la târg. Cine i-ar fi cumpărat aşa jigăriţi? Îi era necaz că pierdea bani buni şi ca să se mintă că pierderea era mai mică tăiase din ei pe rând. Mai rămâseseră doi, cei mai prăpădiţi, care se încăpăţânau să trăiască. Când a văzut că nu-i chip să-şi revină, a urcat-o în căruţă într-o dimineaţă, cu tot cu purcei şi a lepădat-o la marginea pădurii să se aleagă ce s-o alege de ea. Şi-a luat apoi gândul că ar mai putea s-o vadă vreodată. A bifat-o pe catastiful pierderilor şi a mers mai departe. Când vara era pe sfârşite, a apărut pe uliţă purceaua asta cu purceii lui după ea. A intrat repede în curte şi şi-a strigat muierea.

-Mărie, vino repede! Da acu’, fă, nu peste un an! Ce te moşmondeşti atât?

Muierea a ieşit repede din casă cu ochelarii pe nas şi o cârpă colorată în mână.

-Ho, omule că eram în maşina de cusut! Venii, uite, ce vrei?, l-a întrebat în timp ce cobora desculţă pe treptele de ciment şi se îndrepta spre poartă. Lache a deschis poarta larg şi a arătat cu mâna spre purcea.

-Fă, uită-te bine, aia nu e purceaua noastră, aia de-am dus-o acu trei luni la pădure?

-De mă Lache, io ştiu… Seamănă cu ea, dar aia era jigărită rău, omule, asta trece de suta, cum crezi tu că a ajuns jigărita aia aşa?, s-a mirat Măria cu voce tare.

-Proastă te-a mai făcut mă-ta! Păi dacă a mâncat şi a trăit bine în pădure cum să se facă? Ce, e prima purcea ce s-a îngrăşat pe câmp?

Măria s-a mai uitat lung la purcea şi-a dat din umeri.

-Nu e, Lache, dar purceaua noastră abia mai putea bea apă, când să-şi revină aşa?

Lache nu s-a dat bătut. A ciocănit cu degetul în fruntea înaltă a Măriei s-o trezească şi-a găsit justificarea,

-Uite aşa bine! Cred că-i rămâsese un os în gât şi din zdruncinătura căruţii i-a sărit atunci şi s-a făcut bine. Ce, nu s-a mai văzut aşa ceva? Ţin-te dracu colo, să o băgăm în bătătură.

S-a ţinut Măria şi purceaua nu s-a lăsat prea mult rugată. Lasă că nici singură nu ceruse să intre, cum se lăuda Lache,  nici nu s-a opus foarte tare. A simţit miros de porci în curte şi, curioasă, a intrat. Poarta s-a închis în urma ei şi când a dat de lucernă verde şi apă proaspătă, nici că i-a păsat, parcă era dintotdeauna în bătătura aia.

Stelică s-a ţinut de cuvânt, a venit cu poliţia la poartă. Poliţistul, împăciuitor, nu prea şi-ar fi stricat relaţiile cu niciunul din beligeranţi. A încercat o negociere.

-Mă , nea Lache, eu te cred, bre, ce nu te cunosc eu pe mata? Doar nu ai mata nevoie să furi animalul altuia, l-a periat întâi pe ţăranul reclamat. Lache şi-a lăsat mândru pălăria pe ceafă şi l-a privit  drept în faţă pe vărul reclamant.

-Aşa mă tată, vezi că ştii?! Tu eşti băiat deştept, taică, dar ce să mă fac cu nebunul ăsta de pică aşa pe capul meu? Parcă e turbat.

Poliţistul a replicat repede, să nu-şi piardă avantajul.

-Nea Lache, ştii ce zic eu? Dă-i, bre, drumul pe uliţă, s-o vedem unde trage. Aşa se potoleşte şi nea Stelică şi terminăm şi noi cu scandalul.

Lache n-a vrut să creadă poliţistul că are ceva de ascuns.

-Dau, taică, dacă zici tu, îi dau, uite. Şi a scos purceaua pe poartă. Se adunaseră vecinii lui ca la urs, venise şi Stelică, adusese cu el şi vecinii lui, poliţistul era şi el atent să vadă ce face matahala. A dracu’ purcea, aproape c-o luase pe uliţă către Stelică. Animalul tot animal, ar fi intrat şi-n curtea ăluia tot ca pe moşia ei. Lache a transpirat tot când a văzut că animalul îl trădează. S-a făcut că se ţine să n-o lase să iasă-n grădinile de la marginea satului şi-a întors-o din drum după ce-a lăsat să-i cadă, ca din întâmplare, o mână de porumb la poartă. Purceaua a mirosit porumbul, a lins satisfăcută bob cu bob şi a intrat înapoi în curte. Lache s-a şters cu dosul palmei  pe frunte şi-a răsuflat adânc. A închis porţile în urma animalului şi s-a strecurat în drum.

-Vezi, dom’ şef că s-a întors? E purceaua mea, domnule, v-am zis, a rostit apăsat şi s-a uitat cu ură la lumea strânsă-n drum. Poliţistul, îngăduitor a aprobat din cap, a scris procesul verbal şi-a pus vecinii să semneze de martori.

-Ce să-ţi fac, nea Stelică, purceaua s-a întors la el, i-a zis în treacă păgubitului, adică, gata, el s-a spălat pe mâini de toată treaba asta murdară, de acum să nu-l mai deranjeze cu prostii. Sufocat de indignare, Stelică stătea să plângă.

-Bă vere, vezi că nu eşti cu sufletul curat? De ce n-o lăsaşi să meargă până la capăt să vedem dacă intră în curte la mine sau nu, vezi că eşti hoţ?, a rostit şi toţi vecinii lui au sărit cu gura să-i ţină isonul, că recunoscuseră animalul lui Stelică.

-Da, domn şef, şi eu ştiu, şi eu, şi eu, Stelică a crescut o purcea fix ca asta!

Vecinii lui tăceau şi aşteptau să vadă urmarea. Lache a luat foc.

-Hai sictir, mă, animalule, am ajuns eu să mă faci tu hoţ, tu care ţi-ai făcut toată averea din furat de la colectiv? De-aia nu-ţi ajută, mă, Dumnezeu de ţi-a dat şi nepotul ăla handicapat, a sărit Lache cu gura şi-ar fi sărit să-l ia şi de gât să-l tăvălească prin ţărână de n-ar fi fost poliţistul, să-l afle de şef. Stelică s-a roşit şi s-a sufocat gata să facă infarct.

-Aşa, vere, ajunsăi să mă faci handicapat şi să-ţi râzi de famila mea. Bine băi, las-o, dă-o dracu de purcea că nu stau eu într-un animal. Da’ de cap să-ţi fie, vere. Mă duc şi dau acatist la biserică, să ajungi să se aleagă praful de toată averea ta. Praful să se aleagă, auzi?

Lache, mai bătrân, s-a stins primul. Stelică a venit la pomană, a vărsat un strop de vin şi a zis un „Dumnezeu să-l ierte” din vârful buzelor. Dumnezeu făcuse dreptate.

de

Defect


Eu,
eu n-am locuit niciodată într-un om.
Paşii mei goi nu s-au intersectat vreodată
cu paşii lui pe culoarele luminate
ale sufletului,
inima mea n-a bătut nicicând
în dorul cuiva,
ochii mei n-au privit lumea
prin ferestrele altor ochi.

Am aşteptat totdeauna la uşă,
cuminte, cu inima-n palmă.
Uneori, doar uneori,
uşa s-a deschis,
omul mi-a luat inima,
a mulţumit şi-a închis uşa
în urma lui.
Am rămas pe prag cu mâna întinsă,
ca regele Lear,
îngenuncheată de propria-mi naivitate.
Când mi-am ridicat fruntea
am găsit-o ninsă.

În mine au locuit totdeauna oameni.
Mai buni, mai răi,
mai tăcuţi, mai vocali,
oameni cu inimi la vedere
şi oameni fără inimă
ce-au umblat încălţaţi
pe cele mai de preţ covoare.
În casa mea s-a intrat direct,
fără programare, fără rugăminţi,
uşa n-a purtat niciodată yală,
nici cheie care să încuie
nu s-a inventat vreodată pentru ea.
Avea o cheie veche, defectă,
bună doar de descuiat.
Azi am sunat lăcătuşul.
Vreau s-o repar.

de

Dimineaţa de pe urmă


Când soarele s-a ridicat pe cer în ziua aceea caldă de vară, nimic nu prevestea că dimineaţa va aduce cu ea nori negri deasupra satului. Rândunele săgetau cerul ca și până atunci, guguștiucii cântau, în dudul de lângă poartă o ciocănitoare bătea toaca – cioc-cioc, cioc-cioc, cioc-cioc- căuta viermișori sub coaja putredă, portiţa de la drum stătea deschisă într-o rână, agăţată într-o singură balama ca şi ieri, Măria alerga desculţă pe bătătură între păsările ce cereau grăunţe şi bucătăria unde bolborosea mămăliga iar Mihai, abia ridicat din pat, cu părul vâlvoi plin de puf de gâscă şi pantalonii rufoşi căzuţi în vine, se freca cu pumnii strânşi la ochi.

– Babooooo! Mi s-a rupt culeaua, fi-ar a dlacu ea să fie, a strigat mâţâit la Măria, care numai de el nu avea chef. Avea cinci ani şi tot „l” rostea. “Băi prostule, îi zicea unchiu-său  Ion de câte ori intra pe poartă şi-l auzea că-i zice “sălu’mâna”, băi, te însori mâine-poimâine şi nu mai înveţi să vorbeşti de-o să râdă muierea de tine.” şi hohotea gros în timp ce copilul îl lovea nervos cu pumnii lui mici în picior.

Cureaua era o bucată de curmei răsucit pe care Măria i-o lega strâns peste mijloc, să-i ţină pantalonii prea mari de care se împiedica şi drăcuia de câte ori se aduna de pe jos. Băieţii mai mari îşi băteau joc de el chiar dacă erau la fel de bine îmbrăcaţi.

– Ce făcuşi, mumă? Vino-ncoa, să te leg cu altceva. Ce te sculaşi aşa, cu noaptea în cap, că nici mămăliga n-o terminai, l-a luat la rost Măria, nemulţumită că trebuia să piardă timp şi pe lângă copilul ăsta, când pe ea ardea cămaşa să termine mai repede să plece la câmp. Moşul pufnea pe bătătură de la ora 4,  grăbit să ajungă la loc pe răcoare, cât mai era un pic de rouă.

-Hîîîm,  vreau să merg cu voi! Să nu mă lăsaţi acasă, a bâzâit puştiul şi şi-a împrăştiat mucii pe obraz după ce i-a freacat bine cu mâneca aspră a cămăşii, prea mare şi ea.

–Vai de tine, muică. Hai că te lom, nu te mai smiorăi aci, degeaba, că nu eşti fătălău. Şterge bine nasul ăla şi dă cu apă pe ochi că acu te spurcă pupăza şi o să fugă toate fetele de tine, l-a apostrofat bătrâna blând, în timp ce tăia altă bucată de curmei să-i lege pantalonii în talie. Ţâncul şi-a tras iar cu mâneca pe la nas şi a răsuflat uşurat. Scăpase, nu-l mai prindea zgripţuroaica de mamă vitregă să-l bage în cuptor să-l coacă aşa cum l-a ameninţat ieri. S-a grăbit să dea cu apă pe ochi, s-a împiedicat de pantaloni şi-a căzut în nas. De durere, a început iar să urle.

-Baboo, leagă-mi fa, pantalonii ăştia, ai dracu ei, s-a rugat din nou de Măria care a venit repede, l-a ridicat de-o aripă şi i-a tras o palmă la fund, să aibă de ce urla.

-Of, că-mi mănânci sufletul, hai să ţi-i leg că nu eşti bun de nimic, l-a smucit până l-a obligat să stea drept, în picioare. Un fir mic de sânge se prelingea din nasul copilului şi bătrâna, înmuiată, l-a luat de mână.

-Vino încoa să te curăţ, mă, amărâtule, că-ţi spărseşi nasul, vai de tine. Nu poţi, mă,  să mergi şi tu ca oamenii, încet?

Cioc-cioc-cioc, s-a auzit iar pupăza din dud. Copilul a ridicat ochii şi i-a zărit coada.

-Uite babo, pupăza. Mă duc să văd dacă a scos pui.

-Ba stai dracu, că n-am chef să te adun de pe jos şi de sub dud. Şezi colea, potolit, că acum vine moşu-tău, mâncăm şi plecăm, nu avem timp de prostii. L-a ridicat şi l-a trântit pe scaun exact când Miţa, zgripţuroaica intra pe uşă. Copilul a uitat să respire, de teamă. Tânăra l-a săgetat scurt cu privirea şi s-a întors să aşeze o oală cu apă pe plită. Măria se aşezase pe scăunelul scund,  fixase ceaunul cu două scânduri pe care le apăsa cu tălpile goale şi mesteca de zor în mămăligă. N-a ridicat privirea să-şi privească nora şi nici aceasta nu s-a sinchisit s-o salute, şi-a aşezat oala, a mai pus lemne pe foc, s-a întors mândră pe călcâie şi-a ieşit afară. În urma ei copilul a respirat adânc şi Măria a înjurat printre dinţi de s-a răcorit. “Dracu’ să te ia să te ducă în fundul Iadului, viperă, că muiere frumoasă şi rea de muscă îi trebuia băiatului meu,în rest avea de toate.” Nu s-a oprit deloc din învârtit mestecăul în ceaun şi abia dacă s-a auzit singură când a vorbit. Moş Ilie înjura o purcea pe bătătură cu ochii după nora ce luase un ulcior în mână şi călca leneş şi mândru, cu capul sus, coadele negre pe spate şi sânii înfoiaţi pe sub cămaşa subţire de in. Mergea la izvor după apă proaspătă.

-Mărie, hai fă, odată, mai termini masa aia să plecăm, sau nu?, a zorit-o, întunecat, pe babă.

-Acuş, gata, răstorn mămăliga, s-a grăbit Măria să răspundă că-l simţea nervos şi se temea de palma lui grea. A aruncat repede o mână de făină în cratiţa cu fasole, a amestecat repede de-a îngroşat-o şi-a tras cratiţa deoparte, să se răcorească s-o ia la ei, a scos într-o strachină o bucată de brânză, a spart repede o ceapă proaspătă, cu frunze încă verzi, în altă strachină a turnat lapte gros din ulcila pitulată după horn unde-l pusese la prins şi-a aşezat totul pe masa rotundă, cu trei picioare. A pus pe masă şi trei linguri de lemn şi se pregătea să-l strige pe moşul ei la masă când dinspre capul satului s-a ridicat un vaiet prelung şi un bocet ce-a pătruns prin aerul dimineţii, a străpuns uliţa şi-a adunat oamenii pe la porţi. Baba a rămas cu mâna în aer şi toate simţurile treze, la pândă. Moş Ilie a ieşit din grajd cu furca în mână şi-a privit peste curte, în drum, să vadă de unde vine urletul şi pe coama casei a prins a cânta o cucuvea.

-Dadă Mărie, vai de capul vostru, dadă, s-a auzit clar vocea Ioanei, sora mai mare a lui Ilie. Hai repede, că-l omorâră pe  Niculae! Mă, neică Ilie, ce faceţi mă? Hai, mă, că zace săracul pe brazdă în grădina de la marginea satului, nu-l mai cunoşti, neică.

Ioana venea pe mijlocul uliţei din vale, dinspre grădini şi dădea din mâini ca şi cum ar fi vrut să se apere de muşte. Din zece în zece paşi se oprea, se pleznea cu palmele pe genunchi şi urla: “Săriţi lume, că-l omorî cremenalul, săriţi!”

Măria a dus mâna la gură şi s-a lăsat moale pe scăunelul de pe care amestecase mămăliga, moş Ilie a scăpat furca din mână şi timpul a încetinit, s-a prelins pe lângă ei  şi-a lăsat în urmă o dâră lipicioasă, ca de melc. Cuvintele s-au lovit de pereţi, de garduri şi-au răsunat fără înţeles în urechile bătrânilor, în cuibar o găină a codcodăcit fericită că s-a uşurat de ou, cocoşul i-a răspuns mândru cu un cucuriguu prelung şi tăcerea s-a spart cu zgomot în mii de cioburi. În pragul portiţei strâmbe, cu ulciorul plin în mână, nora a privit pe rând la femeia ce urca coasta cu pasul grăbit, la socrul rămas încremenit în faţa grajdului şi la copilul care, încurajat de urletul Ioanei a ţipat la ea „L-ai omorât pe tăticu, tu l-ai omorât!” iar gândul i s-a înfipt ca un cuţit în creştet. „Al dracu’ Ioane, cu capul tău, tot o făcuşi până la urmă! Că mă fac eu de-acu’, Ioane, prostule? Cum mai trăiesc eu aci, unde mă duc eu să nu mă omoare ăştia?”

de

Ademenire


Simţeam seva urcând vie,
învolburată, până în inimă
şi inima-mi creştea
ca pâinea dospită
în cuptorul verii.
Îmi înălţam crengi.
Le priveam cu mirare
cum înmuguresc şi
pulsează verde viu.
Cerul chiuia
cu tril de ciocârlie,
avea albastru crud în ochi
şi-mi lepăda o stea în palmă.
Mi-o puneam în buzunarul de la piept
deasupra sânului stâng
şi luminam auriu s-ademenesc
firul de iarbă.
Iarba se-nălţa cântând.
Înfloream.

de

Poveste cu vipere


Ne mutasem de o jumătate de an pe malul Dunării, lângă Porţile de Fier, într-o fostă colonie muncitorească. Apartamentul micuţ cu două camere de la etajul unu al unui bloc din bca de două etaje avea sub  balcon un pârâu cu apă limpele ca lacrima, zglobie şi în faţă se deschidea privirii coasta împădurită a muntelui ce părea că se apleacă să ne sărute muşcatele în zilele calde de vară. Colindam cât e ziua de lungă pe uliţele pietruite, cu prietena mea Letiţia pe care am cunoscut-o chiar din prima zi, în timp ce aşteptam ca mama şi tata să se înţeleagă cu muncitorii şi să descarce lucrurile din camion. Ea locuia la parter, cu mama şi cei doi fraţi mai mici. Tată nu avea, dispăruse în ceaţă cu vreo doi ani în urmă, înainte de a se naşte cel mai mic frăţior. Se speriase omul de atâtea guri flămânde. Flămândă era Letiţia şi în ziua aia, că am simţit nevoia să-i dau ei cornul cu ciocolată din care muşcasem doar o dată. Am devenit prietene pe viaţă şi mi-a arătat toate cotloanele demne de explorat şi toate oportunităţile micii noastre comunităţi.
În câteva zile ştiam toate locurile în care puteam culege raci de sub malul pârâului, unde se adună copiii la scaldă şi unde se prind cei mai gustoşi caraşi. Nu ne jucam cu păpuşile că n-aveam. Nici eu nici ea. Ne jucam cu cele zece pisici din jurul blocului nostru şi cu Lache, câinele lăţos şi plin de purici care se punea cu burta în sus de cum ne vedea şi ne seconda credincios pretutindeni unde ne duceau paşii încălţaţi în tenişi de pânză. Doar pe coasta muntelui nu ne avântam pentru că regula tatei era clară „Nu aveţi voie pe munte, că acolo sunt vipere veninoase şi muriţi dacă vă muşcă!”. Da’ spune-i unui copil că nu are voie şi l-ai prins iremediabil în plasa curiozităţii pentru dulceaţa lucrului interzis. Teoretic nu aveam voie să trecem pârâul, practic visam zilnic să urcăm pe serpentina care părea că duce într-o poiană pe care ne-o închipuiam plină de flori şi promisiuni de aventură. Am pus la cale în amănunt o expediţie pentru una din zilele în care aveam să rămânem singure acasă.
L-am cooptat în gaşca noastră şi pe Gigi, fratele mijlociu al Letiţiei şi pe Virgil, un băiat scund şi îndesat, cu ochii negri umbriţi de gene dese şi degetele pătate de la coaja nucilor verzi pe care le curăţa cu un briceag multifuncţional de care era tare mândru, le deschidea dintr-o singură mişcare după ce înfigea vârful cuţitaşului în mijlocul lor şi le mânca tacticos, culegându-le cu limba de pe lama tăioasă. Era cu doi ani mai mare ca noi şi se lăuda că ştie cu ochii închişi tot muntele, până în vârf.
Ocazia s-a ivit destul de târziu, pe la jumătatea lui august, când mai toţi copiii erau plecaţi cu familiile în vacanţă, mama Letiţiei se dusese pentru o zi la ţară împreună cu fratele mai mic, iar părinţii mei erau de serviciu până seara. Ne pregătisem noi de cu seară rucsacul, furasem nişte mere dulci din livada lui nea Mişu, vecinul de pe coasta din spatele blocului, adăugasem câţiva struguri cam cruzi furaţi din via gostatului, şosete trei sferturi să ne ferească de pişcăturile de insectele ce s-or fi găsit prin iarbă, câte un prosop că nu se ştie şi multă voie bună. Dimineaţă am aşteptat cuminţi ca mama să plece la birou şi ne-am adunat la mine. Am făcut câteva sandwich-uri cu brânză de capră şi roşii, câteva cu gem de prune din cămara Letiţiei, am pus cu noi o sticlă de apă, o faţă de masă şi-am purces la drum. Virgil a venit cu buzunarele pline de nuci verzi cu miez proaspăt sub pieliţa amăruie.
Urcuşul a fost destul de greu printre rădăcinile copacilor de care a trebuit să ne agăţăm dar, după vreo oră de asudat şi de mers mai mult de-a buşilea, am ajuns în mult râvnita poiană care era exact aşa cum ne-o imaginasem. Cerul albastru rotea nori albi de vată deasupra stejarilor, iarba coaptă care ne ajungea până aproape de genunchi se unduia uşor sub vânt, din loc în loc clopoţei albaştri se scuturau sub greutatea unui fluture, albinele bâzâiau printre florile de ochiul boului, păsărele se îngânau deasupra noastră, în crengi. Am întins noi faţa de masă pe iarbă şi-am scos din rucsac mâncarea. Ne-am dat seama că ar fi fost bună şi-o pătură, dar ne-am mulţumit cu ce adusesem, că doar nu era să coborâm pentru atâta lucru. Faţa de masă plutea cumva pe deasupra ierbii înalte, noi ne aşezasem pe margine, firele înalte de troscot ne gâdilau pielea. Băieţii, ca băieţii, s-au apucat de explorat, eu m-am întins pe spate în iarbă, Letiţia s-a apucat să întindă piesele de rummy, să începem jocul. În toată pacea asta l-am auzit pe Virgil cum strigă:
– Băi, linişte că se aude ceva!
Toţi ne-am ţinut răsuflarea că doar ea se auzea în afara păsărilor de prin frunziş. Aaa, şi pietrele de rummy pe care le pocnea Leţiţia una de alta. Bâzâit de albine, muşte, ciripit de păsărele, linişte şi…. un fâşâit în iarbă. Sub mine mişuna ceva ce m-a pişcat de spate. Am sărit şi-am ţipat.
-Fugiţi, vipera! M-a muşcat vipera! şi-am luat-o la fugă cât am putut de repede până la prima rădăcină mai înaltă care mi-a pus piedică şi m-a trântit cât eram de lungă pe burtă. Letiţia s-a ascuns repede după un copac, Virgil a aruncat briceagul şi nucile cât colo şi-a urcat pe prima creangă, Gigi a început să urle, a sărit peste mine şi-a fugit pe cărare până l-am pierdut din ochi, doar îl auzeam urlând tot mai departe. De frică am închis ochii şi-am aşteptat convinsă că o să mor atunci, acolo, în poiana mult visată şi tata o să-mi tragă o mamă de bătaie pe deasupra când o să mă ducă ăştia acasă moarta ca toţi morţii. O şi vedeam pe mama cum îşi smulge părul şi jeleşte şi-mi venea deja să-mi plâng de milă. De sus, din copac, Virgil a început să râdă isteric şi până la urmă a căzut de pe creangă ţinându-se cu mâinile de burtă. S-a ridicat cu cu greu şi a amestecat în râsul nebun şi câte un „au” că se julise în amândoi genunchii în cădere, ba-şi scrijelise şi vârful nasului de pământ. Letiţia a ieşit de după copac şi i-a tras un picior.
– Ce-ai mă, nebunule, te găsi râsul acum, când moare asta? Taci dracu’ din gură. Virgil, nimic, se cocoşase de râs şi de durere şi nu mai putea articula nici un cuvânt. Lacrimile îi ajunseseră în bărbie şi se împreunau cu sângele care-i picura din nas, dar nimic nu-l făcea să se oprească din râs, de parcă n-ar fi avut nicio durere.
Eu am aşteptat ce-am aşteptat cu ochii închişi şi dacă am văzut că moartea întârzie, i-am deschis să văd şi eu de ce râde nebunul. N-am văzut mare lucru cum eram întinsă pe burtă, aşa că m-am ridicat în capul oaselor, m-am scuturat un pic de praf şi mi-am aruncat privirea către masa noastră improvizată. Atunci mi-am dat seama! Două veveriţe codate şedeau în mijlocul mesei şi se înfruptau din nucile pe care le curăţase Virgil, Lache terminase de mâncat brânza şi acum se lupta pe rând cu feliile de pâine, aşezat pe burtă în locul în care stătuse Letiţia şi în locul în care iarba culcată palancă la pământ arăta că stătusem eu întinsă era un muşuroi de furnici mari şi negre, de toată frumuseţea care găuriseră şi cărau fericite ultimele felii de pâine unse cu gen de prune. Nici urmă de viperă sau alte vietăţi care să ne mănânce.
Letiţia s-a prins şi ea într-un final şi s-a aruncat să mai salveze ceva din mâncarea adusă de-acasă. Striga la Virgil să vină s-o ajute în timp ce scutura energic feliile de pâine şi sărea de pe un picior pe altul să scape de furnicile care-i urcau pe mâini şi i se vârau pe sub haine s-o ciupă, eu mă uitam ca proasta la furnicile înşiruite pe două rânduri ca nişte soldaţi la defilare şi Virgil răsufla greu, aplecat de spate, cu mâinile puse pe genunchi, ca şi cum ar fi alergat la proba de maraton şi-ar fi ajuns primul. Doar Gigi nu se mai vedea şi nu se mai auzea nicăieri, numai că noi eram prea ocupaţi să ne mirăm de ce ne-a găsit, ca să ne dăm seama că lipseşte. Letiţia, tot sărind de pe un picior pe altul, printre serii de „aaaa, ahhh, te-am omorât, proasto”, s-a trezit să întrebe:
– Da’ Papă Lapte ăla unde-o fi, de nu vine să ne ajute?, de parcă noi o ajutam cu ceva.
Virgil s-a ridicat şi-a pus mâinile la gură şi-a început să-l strige. Ăla, nimic, tăcea ca porcu’n păpuşoi că era departe şi nici nu ne mai auzea. Am intrat toţi în panică, am lăsat gemul la furnici şi pâinea la câine, sau invers, nu-mi dau seama prea bine, că Lache, pişcat de furnici pe bot se tot freca cu labele ba pe ochi, ba pe nas şi strănuta întruna şi-am plecat să cotrobăim după el. O jumătate de oră am căutat pe după fiecare pom şi prin toate tufisurile, fără să dăm de Gigi.
Letiţia se jelea şi urla că ea nu se mai întoarce acasă fără frate-su, c-o omoară maică-sa, eu plângeam de mila ei şi de-a mea, cu gândul la ce papară o să mămânc când o să afle mama, doar Virgil ne-a privit pe amândouă, a dat cu lehamite din mână, l-a fluierat pe Lache şi-a coborât pe potecă, aruncându-ne printre dinţi un „Fete, ce vrei, doar n-o să ai încredere în ele.”. M-am trezit că scot limba în urma lui, apoi m-am întors spre Letiţia, am luat-o de mână şi-am scuturat-o bine:
– Taci şi hai dracu’ acasă că ne-au lăsat ăştia singure pe aici iar mie mi-e frică.
Ea s-a uitat cu-n ochi la mine, dar i-am zis c-o las acolo şi plec, ceea ce a speriat-o mai tare. A vărsat piesele jocului în rucsac şi-am luat-o la picior înapoi. Fugeam pe coastă în jos de parcă aveam roţi la picioare, mai-mai să venim şi noi în nas ca Virgil. Ar fi fost ceva să umblăm toţi trei cu nasul julit. Pe faţa de masă n-am mai pus mâna, am lăsat-o la furnici. Când am ieşit din pădure Gigi se plimba ca un general prin apa pârâului şi Virgil, cu Lache după el, se ducea să sară gardul în livadă la nea Mişu după nuci proaspete.