Dimineaţa de pe urmă


Când soarele s-a ridicat pe cer în ziua aceea caldă de vară, nimic nu prevestea că dimineaţa va aduce cu ea nori negri deasupra satului. Rândunele săgetau cerul ca și până atunci, guguștiucii cântau, în dudul de lângă poartă o ciocănitoare bătea toaca – cioc-cioc, cioc-cioc, cioc-cioc- căuta viermișori sub coaja putredă, portiţa de la drum stătea deschisă într-o rână, agăţată într-o singură balama ca şi ieri, Măria alerga desculţă pe bătătură între păsările ce cereau grăunţe şi bucătăria unde bolborosea mămăliga iar Mihai, abia ridicat din pat, cu părul vâlvoi plin de puf de gâscă şi pantalonii rufoşi căzuţi în vine, se freca cu pumnii strânşi la ochi.

– Babooooo! Mi s-a rupt culeaua, fi-ar a dlacu ea să fie, a strigat mâţâit la Măria, care numai de el nu avea chef. Avea cinci ani şi tot „l” rostea. “Băi prostule, îi zicea unchiu-său  Ion de câte ori intra pe poartă şi-l auzea că-i zice “sălu’mâna”, băi, te însori mâine-poimâine şi nu mai înveţi să vorbeşti de-o să râdă muierea de tine.” şi hohotea gros în timp ce copilul îl lovea nervos cu pumnii lui mici în picior.

Cureaua era o bucată de curmei răsucit pe care Măria i-o lega strâns peste mijloc, să-i ţină pantalonii prea mari de care se împiedica şi drăcuia de câte ori se aduna de pe jos. Băieţii mai mari îşi băteau joc de el chiar dacă erau la fel de bine îmbrăcaţi.

– Ce făcuşi, mumă? Vino-ncoa, să te leg cu altceva. Ce te sculaşi aşa, cu noaptea în cap, că nici mămăliga n-o terminai, l-a luat la rost Măria, nemulţumită că trebuia să piardă timp şi pe lângă copilul ăsta, când pe ea ardea cămaşa să termine mai repede să plece la câmp. Moşul pufnea pe bătătură de la ora 4,  grăbit să ajungă la loc pe răcoare, cât mai era un pic de rouă.

-Hîîîm,  vreau să merg cu voi! Să nu mă lăsaţi acasă, a bâzâit puştiul şi şi-a împrăştiat mucii pe obraz după ce i-a freacat bine cu mâneca aspră a cămăşii, prea mare şi ea.

–Vai de tine, muică. Hai că te lom, nu te mai smiorăi aci, degeaba, că nu eşti fătălău. Şterge bine nasul ăla şi dă cu apă pe ochi că acu te spurcă pupăza şi o să fugă toate fetele de tine, l-a apostrofat bătrâna blând, în timp ce tăia altă bucată de curmei să-i lege pantalonii în talie. Ţâncul şi-a tras iar cu mâneca pe la nas şi a răsuflat uşurat. Scăpase, nu-l mai prindea zgripţuroaica de mamă vitregă să-l bage în cuptor să-l coacă aşa cum l-a ameninţat ieri. S-a grăbit să dea cu apă pe ochi, s-a împiedicat de pantaloni şi-a căzut în nas. De durere, a început iar să urle.

-Baboo, leagă-mi fa, pantalonii ăştia, ai dracu ei, s-a rugat din nou de Măria care a venit repede, l-a ridicat de-o aripă şi i-a tras o palmă la fund, să aibă de ce urla.

-Of, că-mi mănânci sufletul, hai să ţi-i leg că nu eşti bun de nimic, l-a smucit până l-a obligat să stea drept, în picioare. Un fir mic de sânge se prelingea din nasul copilului şi bătrâna, înmuiată, l-a luat de mână.

-Vino încoa să te curăţ, mă, amărâtule, că-ţi spărseşi nasul, vai de tine. Nu poţi, mă,  să mergi şi tu ca oamenii, încet?

Cioc-cioc-cioc, s-a auzit iar pupăza din dud. Copilul a ridicat ochii şi i-a zărit coada.

-Uite babo, pupăza. Mă duc să văd dacă a scos pui.

-Ba stai dracu, că n-am chef să te adun de pe jos şi de sub dud. Şezi colea, potolit, că acum vine moşu-tău, mâncăm şi plecăm, nu avem timp de prostii. L-a ridicat şi l-a trântit pe scaun exact când Miţa, zgripţuroaica intra pe uşă. Copilul a uitat să respire, de teamă. Tânăra l-a săgetat scurt cu privirea şi s-a întors să aşeze o oală cu apă pe plită. Măria se aşezase pe scăunelul scund,  fixase ceaunul cu două scânduri pe care le apăsa cu tălpile goale şi mesteca de zor în mămăligă. N-a ridicat privirea să-şi privească nora şi nici aceasta nu s-a sinchisit s-o salute, şi-a aşezat oala, a mai pus lemne pe foc, s-a întors mândră pe călcâie şi-a ieşit afară. În urma ei copilul a respirat adânc şi Măria a înjurat printre dinţi de s-a răcorit. “Dracu’ să te ia să te ducă în fundul Iadului, viperă, că muiere frumoasă şi rea de muscă îi trebuia băiatului meu,în rest avea de toate.” Nu s-a oprit deloc din învârtit mestecăul în ceaun şi abia dacă s-a auzit singură când a vorbit. Moş Ilie înjura o purcea pe bătătură cu ochii după nora ce luase un ulcior în mână şi călca leneş şi mândru, cu capul sus, coadele negre pe spate şi sânii înfoiaţi pe sub cămaşa subţire de in. Mergea la izvor după apă proaspătă.

-Mărie, hai fă, odată, mai termini masa aia să plecăm, sau nu?, a zorit-o, întunecat, pe babă.

-Acuş, gata, răstorn mămăliga, s-a grăbit Măria să răspundă că-l simţea nervos şi se temea de palma lui grea. A aruncat repede o mână de făină în cratiţa cu fasole, a amestecat repede de-a îngroşat-o şi-a tras cratiţa deoparte, să se răcorească s-o ia la ei, a scos într-o strachină o bucată de brânză, a spart repede o ceapă proaspătă, cu frunze încă verzi, în altă strachină a turnat lapte gros din ulcila pitulată după horn unde-l pusese la prins şi-a aşezat totul pe masa rotundă, cu trei picioare. A pus pe masă şi trei linguri de lemn şi se pregătea să-l strige pe moşul ei la masă când dinspre capul satului s-a ridicat un vaiet prelung şi un bocet ce-a pătruns prin aerul dimineţii, a străpuns uliţa şi-a adunat oamenii pe la porţi. Baba a rămas cu mâna în aer şi toate simţurile treze, la pândă. Moş Ilie a ieşit din grajd cu furca în mână şi-a privit peste curte, în drum, să vadă de unde vine urletul şi pe coama casei a prins a cânta o cucuvea.

-Dadă Mărie, vai de capul vostru, dadă, s-a auzit clar vocea Ioanei, sora mai mare a lui Ilie. Hai repede, că-l omorâră pe  Niculae! Mă, neică Ilie, ce faceţi mă? Hai, mă, că zace săracul pe brazdă în grădina de la marginea satului, nu-l mai cunoşti, neică.

Ioana venea pe mijlocul uliţei din vale, dinspre grădini şi dădea din mâini ca şi cum ar fi vrut să se apere de muşte. Din zece în zece paşi se oprea, se pleznea cu palmele pe genunchi şi urla: “Săriţi lume, că-l omorî cremenalul, săriţi!”

Măria a dus mâna la gură şi s-a lăsat moale pe scăunelul de pe care amestecase mămăliga, moş Ilie a scăpat furca din mână şi timpul a încetinit, s-a prelins pe lângă ei  şi-a lăsat în urmă o dâră lipicioasă, ca de melc. Cuvintele s-au lovit de pereţi, de garduri şi-au răsunat fără înţeles în urechile bătrânilor, în cuibar o găină a codcodăcit fericită că s-a uşurat de ou, cocoşul i-a răspuns mândru cu un cucuriguu prelung şi tăcerea s-a spart cu zgomot în mii de cioburi. În pragul portiţei strâmbe, cu ulciorul plin în mână, nora a privit pe rând la femeia ce urca coasta cu pasul grăbit, la socrul rămas încremenit în faţa grajdului şi la copilul care, încurajat de urletul Ioanei a ţipat la ea „L-ai omorât pe tăticu, tu l-ai omorât!” iar gândul i s-a înfipt ca un cuţit în creştet. „Al dracu’ Ioane, cu capul tău, tot o făcuşi până la urmă! Că mă fac eu de-acu’, Ioane, prostule? Cum mai trăiesc eu aci, unde mă duc eu să nu mă omoare ăştia?”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.