Ne mutasem de o jumătate de an pe malul Dunării, lângă Porţile de Fier, într-o fostă colonie muncitorească. Apartamentul micuţ cu două camere de la etajul unu al unui bloc din bca de două etaje avea sub  balcon un pârâu cu apă limpele ca lacrima, zglobie şi în faţă se deschidea privirii coasta împădurită a muntelui ce părea că se apleacă să ne sărute muşcatele în zilele calde de vară. Colindam cât e ziua de lungă pe uliţele pietruite, cu prietena mea Letiţia pe care am cunoscut-o chiar din prima zi, în timp ce aşteptam ca mama şi tata să se înţeleagă cu muncitorii şi să descarce lucrurile din camion. Ea locuia la parter, cu mama şi cei doi fraţi mai mici. Tată nu avea, dispăruse în ceaţă cu vreo doi ani în urmă, înainte de a se naşte cel mai mic frăţior. Se speriase omul de atâtea guri flămânde. Flămândă era Letiţia şi în ziua aia, că am simţit nevoia să-i dau ei cornul cu ciocolată din care muşcasem doar o dată. Am devenit prietene pe viaţă şi mi-a arătat toate cotloanele demne de explorat şi toate oportunităţile micii noastre comunităţi.

În câteva zile ştiam toate locurile în care puteam culege raci de sub malul pârâului, unde se adună copiii la scaldă şi unde se prind cei mai gustoşi caraşi. Nu ne jucam cu păpuşile că n-aveam. Nici eu nici ea. Ne jucam cu cele zece pisici din jurul blocului nostru şi cu Lache, câinele lăţos şi plin de purici care se punea cu burta în sus de cum ne vedea şi ne seconda credincios pretutindeni unde ne duceau paşii încălţaţi în tenişi de pânză. Doar pe coasta muntelui nu ne avântam pentru că regula tatei era clară „Nu aveţi voie pe munte, că acolo sunt vipere veninoase şi muriţi dacă vă muşcă!”. Da’ spune-i unui copil că nu are voie şi l-ai prins iremediabil în plasa curiozităţii pentru dulceaţa lucrului interzis. Teoretic nu aveam voie să trecem pârâul, practic visam zilnic să urcăm pe serpentina care părea că duce într-o poiană pe care ne-o închipuiam plină de flori şi promisiuni de aventură. Am pus la cale în amănunt o expediţie pentru una din zilele în care aveam să rămânem singure acasă.

L-am cooptat în gaşca noastră şi pe Gigi, fratele mijlociu al Letiţiei şi pe Virgil, un băiat scund şi îndesat, cu ochii negri umbriţi de gene dese şi degetele pătate de la coaja nucilor verzi pe care le curăţa cu un briceag multifuncţional de care era tare mândru, le deschidea dintr-o singură mişcare după ce înfigea vârful cuţitaşului în mijlocul lor şi le mânca tacticos, culegându-le cu limba de pe lama tăioasă. Era cu doi ani mai mare ca noi şi se lăuda că ştie cu ochii închişi tot muntele, până în vârf.

Ocazia s-a ivit destul de târziu, pe la jumătatea lui august, când mai toţi copiii erau plecaţi cu familiile în vacanţă, mama Letiţiei se dusese pentru o zi la ţară împreună cu fratele mai mic, iar părinţii mei erau de serviciu până seara. Ne pregătisem noi de cu seară rucsacul, furasem nişte mere dulci din livada lui nea Mişu, vecinul de pe coasta din spatele blocului, adăugasem câţiva struguri cam cruzi furaţi din via gostatului, şosete trei sferturi să ne ferească de pişcăturile de insectele ce s-or fi găsit prin iarbă, câte un prosop că nu se ştie şi multă voie bună. Dimineaţă am aşteptat cuminţi ca mama să plece la birou şi ne-am adunat la mine. Am făcut câteva sandwich-uri cu brânză de capră şi roşii, câteva cu gem de prune din cămara Letiţiei, am pus cu noi o sticlă de apă, o faţă de masă şi-am purces la drum. Virgil a venit cu buzunarele pline de nuci verzi cu miez proaspăt sub pieliţa amăruie.

Urcuşul a fost destul de greu printre rădăcinile copacilor de care a trebuit să ne agăţăm dar, după vreo oră de asudat şi de mers mai mult de-a buşilea, am ajuns în mult râvnita poiană care era exact aşa cum ne-o imaginasem. Cerul albastru rotea nori albi de vată deasupra stejarilor, iarba coaptă care ne ajungea până aproape de genunchi se unduia uşor sub vânt, din loc în loc clopoţei albaştri se scuturau sub greutatea unui fluture, albinele bâzâiau printre florile de ochiul boului, păsărele se îngânau deasupra noastră, în crengi. Am întins noi faţa de masă pe iarbă şi-am scos din rucsac mâncarea. Ne-am dat seama că ar fi fost bună şi-o pătură, dar ne-am mulţumit cu ce adusesem, că doar nu era să coborâm pentru atâta lucru. Faţa de masă plutea cumva pe deasupra ierbii înalte, noi ne aşezasem pe margine, firele înalte de troscot ne gâdilau pielea. Băieţii, ca băieţii, s-au apucat de explorat, eu m-am întins pe spate în iarbă, Letiţia s-a apucat să întindă piesele de rummy, să începem jocul. În toată pacea asta l-am auzit pe Virgil cum strigă:

– Băi, linişte că se aude ceva!

Toţi ne-am ţinut răsuflarea că doar ea se auzea în afara păsărilor de prin frunziş. Aaa, şi pietrele de rummy pe care le pocnea Leţiţia una de alta. Bâzâit de albine, muşte, ciripit de păsărele, linişte şi…. un fâşâit în iarbă. Sub mine mişuna ceva ce m-a pişcat de spate. Am sărit şi-am ţipat.

-Fugiţi, vipera! M-a muşcat vipera! şi-am luat-o la fugă cât am putut de repede până la prima rădăcină mai înaltă care mi-a pus piedică şi m-a trântit cât eram de lungă pe burtă. Letiţia s-a ascuns repede după un copac, Virgil a aruncat briceagul şi nucile cât colo şi-a urcat pe prima creangă, Gigi a început să urle, a sărit peste mine şi-a fugit pe cărare până l-am pierdut din ochi, doar îl auzeam urlând tot mai departe. De frică am închis ochii şi-am aşteptat convinsă că o să mor atunci, acolo, în poiana mult visată şi tata o să-mi tragă o mamă de bătaie pe deasupra când o să mă ducă ăştia acasă moarta ca toţi morţii. O şi vedeam pe mama cum îşi smulge părul şi jeleşte şi-mi venea deja să-mi plâng de milă. De sus, din copac, Virgil a început să râdă isteric şi până la urmă a căzut de pe creangă ţinându-se cu mâinile de burtă. S-a ridicat cu cu greu şi a amestecat în râsul nebun şi câte un „au” că se julise în amândoi genunchii în cădere, ba-şi scrijelise şi vârful nasului de pământ. Letiţia a ieşit de după copac şi i-a tras un picior.

– Ce-ai mă, nebunule, te găsi râsul acum, când moare asta? Taci dracu’ din gură. Virgil, nimic, se cocoşase de râs şi de durere şi nu mai putea articula nici un cuvânt. Lacrimile îi ajunseseră în bărbie şi se împreunau cu sângele care-i picura din nas, dar nimic nu-l făcea să se oprească din râs, de parcă n-ar fi avut nicio durere.

Eu am aşteptat ce-am aşteptat cu ochii închişi şi dacă am văzut că moartea întârzie, i-am deschis să văd şi eu de ce râde nebunul. N-am văzut mare lucru cum eram întinsă pe burtă, aşa că m-am ridicat în capul oaselor, m-am scuturat un pic de praf şi mi-am aruncat privirea către masa noastră improvizată. Atunci mi-am dat seama! Două veveriţe codate şedeau în mijlocul mesei şi se înfruptau din nucile pe care le curăţase Virgil, Lache terminase de mâncat brânza şi acum se lupta pe rând cu feliile de pâine, aşezat pe burtă în locul în care stătuse Letiţia şi în locul în care iarba culcată palancă la pământ arăta că stătusem eu întinsă era un muşuroi de furnici mari şi negre, de toată frumuseţea care găuriseră şi cărau fericite ultimele felii de pâine unse cu gen de prune. Nici urmă de viperă sau alte vietăţi care să ne mănânce.

Letiţia s-a prins şi ea într-un final şi s-a aruncat să mai salveze ceva din mâncarea adusă de-acasă. Striga la Virgil să vină s-o ajute în timp ce scutura energic feliile de pâine şi sărea de pe un picior pe altul să scape de furnicile care-i urcau pe mâini şi i se vârau pe sub haine s-o ciupă, eu mă uitam ca proasta la furnicile înşiruite pe două rânduri ca nişte soldaţi la defilare şi Virgil răsufla greu, aplecat de spate, cu mâinile puse pe genunchi, ca şi cum ar fi alergat la proba de maraton şi-ar fi ajuns primul. Doar Gigi nu se mai vedea şi nu se mai auzea nicăieri, numai că noi eram prea ocupaţi să ne mirăm de ce ne-a găsit, ca să ne dăm seama că lipseşte. Letiţia, tot sărind de pe un picior pe altul, printre serii de „aaaa, ahhh, te-am omorât, proasto”, s-a trezit să întrebe:

– Da’ Papă Lapte ăla unde-o fi, de nu vine să ne ajute?, de parcă noi o ajutam cu ceva.

Virgil s-a ridicat şi-a pus mâinile la gură şi-a început să-l strige. Ăla, nimic, tăcea ca porcu’n păpuşoi că era departe şi nici nu ne mai auzea. Am intrat toţi în panică, am lăsat gemul la furnici şi pâinea la câine, sau invers, nu-mi dau seama prea bine, că Lache, pişcat de furnici pe bot se tot freca cu labele ba pe ochi, ba pe nas şi strănuta întruna şi-am plecat să cotrobăim după el. O jumătate de oră am căutat pe după fiecare pom şi prin toate tufisurile, fără să dăm de Gigi.

Letiţia se jelea şi urla că ea nu se mai întoarce acasă fără frate-su, c-o omoară maică-sa, eu plângeam de mila ei şi de-a mea, cu gândul la ce papară o să mămânc când o să afle mama, doar Virgil ne-a privit pe amândouă, a dat cu lehamite din mână, l-a fluierat pe Lache şi-a coborât pe potecă, aruncându-ne printre dinţi un „Fete, ce vrei, doar n-o să ai încredere în ele.”. M-am trezit că scot limba în urma lui, apoi m-am întors spre Letiţia, am luat-o de mână şi-am scuturat-o bine:

– Taci şi hai dracu’ acasă că ne-au lăsat ăştia singure pe aici iar mie mi-e frică.

Ea s-a uitat cu-n ochi la mine, dar i-am zis c-o las acolo şi plec, ceea ce a speriat-o mai tare. A vărsat piesele jocului în rucsac şi-am luat-o la picior înapoi. Fugeam pe coastă în jos de parcă aveam roţi la picioare, mai-mai să venim şi noi în nas ca Virgil. Ar fi fost ceva să umblăm toţi trei cu nasul julit. Pe faţa de masă n-am mai pus mâna, am lăsat-o la furnici. Când am ieşit din pădure Gigi se plimba ca un general prin apa pârâului şi Virgil, cu Lache după el, se ducea să sară gardul în livadă la nea Mişu după nuci proaspete.