viaţă

de

Baba


Băiatul luase darul băuturii şi nu mai ştia ce e realitate şi ce e închipuire. Avea o iapă albă care învăţase toate cârciumile din sat şi se oprea pe rând la fiecare, apoi, de una singură mergea cu capul în pământ şi-l aducea cuminte acasă, mort de beat pe fundul căruţii. Se oprea la poartă şi aştepta.  Copiii de pe uliţă îl vedeau şi se urcau în căruţă peste el să-i strige măscări şi să-l tragă de mustăţi. Se trezea, lua biciuşca în mână şi-ncepea să lovească în stânga şi-n dreapta în timp ce înjura gros de câte ori cureluşa de piele îl şficuia pe spate. Copiii se împrăştiau care-ncotro şi umpleau uliţa cu ţipetele şi râsul lor. Atunci se rostogolea în praful drumului, se aduna de pe jos şi deschidea poarta. Iapa intra şi parca în faţa casei. Acolo o uita Dumnezeu până venea muierea de la câmp, o dezlega şi-i scotea o căldare de apă. I se usca, săraca, şi sufletul în ea.

Fata îi semăna babei, albă la faţă, cu ochi mici, ştrengăreşti şi buze roşii. Nu luase şi blândeţea ei senină, era încăpăţânată, independentă şi băieţoasă, nu-i sufla nimeni în ciorbă. Nu avea nevoie de bărbaţi s-o descurce în treburi, avea nevoie de ei doar în pat, între aşternuturi răcoroase de bumbac, când carnea tare îi ardea şi corpul îşi cerea partea lui de păcat. Dimineaţa le punea hainele în braţe şi-i trimitea acasă, la neveste. Dădea bani cu camătă şi îi urmărea pe datornici până recupera şi ultima dobândă, nu ajuta pe nimeni dezinteresat, nici măcar pe frate-său. Sau mai ales pe el.

Băiatul avea copii, greutăţi, gospodărie mare, fata nu s-a înţeles nici cu bărbatul, nici cu socrii şi după ce într-un acces de nebunie i-a luat la bătaie pe toţi, a ieşit pe poartă şi dusă a fost. S-a mutat înapoi în casa părintească. Îi părea babei rău că o vedea fără niciun noroc pe lume.  O ajuta, mergea la CAP ca să-i adune zile, să aibă şi ea o pensie la bătrâneţe. “Că-i necăjită tare, maică.” Fie-sa o suporta, cât o suporta, mai ales din primăvară până-n toamnă, când era de lucru pe-afară. După ce se ridicau grădinile, varza se acrea în putină şi vinul se asprea în butoi, îi aduna lucrurile într-o boccea şi-o scotea pe poartă. „Să pleci fir-ai a dracu că din cauza ta nu am nici un Dumnezeu, să te duci unde oi vedea cu ochii, să nu mai aud de tine.” Pleca baba, ce să facă?

Se oprea la poarta băiatului, răsufla adânc şi bătea. Îi deschidea nora. „Iar te-a dat nebuna afară din casă, mamă? Te-ai dus s-o ajuţi, fi-r-ar ea a dracului să fie azi şi mâine! Acum baţi iar la poarta mea, de parcă la mine fug câinii cu covrigi în coadă. Te primesc să ştii, dar de data asta dacă mai pleci, să nu mai vii înapoi, că nu-ţi mai deschid.”  Plângea baba şi se ruga de moarte cu o jumate de gură, s-audă nora, că ea nu îşi dorea cu adevărat să moară, iubea viaţa. Toată iarna tânjea pe vatră şi ofta cu ochii uzi. Se usca de dorul fie-sii.  Când începeau să curgă streşinile nu-şi mai găsea astâmpăr. Ieşea pe-afară, pierdea timpul pe la animale, intra înapoi, ieşea iar şi privea pe uliţă în sus. Aştepta ceva şi n-ar fi spus în ruptul capului ce. În câte o duminică mai însorită fie-sa, primenită prună, bătea în poartă. “Hai, fa, mumă, tu nu mai ai de gând să vii acasă? Cât mai stai la ăştia?” Atât aştepta baba. Îşi lega repede bocceaua şi dusă era. În toamnă bătea iar, spăşită, în poartă.

A ţinut-o pe drumuri câţiva ani. De la un timp se tot împiedica şi fie-sa îşi pierdea răbdarea mai repede, azvârlea mai des cu ea pe scări. Baba se ridica şi urca treptele pe brânci. Învăţase să blesteme. Într-un octombrie ploios a picat la pat. S-a stins cuminte, în două săptămâni cu spaima că dacă nu o să moară atunci, nu va mai apuca să moară în casa ei. S-a mutat în cimitirul de peste drum, să fie pe-aproape de ar fi avut fata nevoie de ea.

de

Dor de mine


“Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naşte-mă o dată. Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu. Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.” Marin Sorescu
Mi-e dor de mine, uneori. De fata cu ochi mari ce oglindeau şi cerul şi marea şi pământul. Ochii mei au obosit între timp, de lacrimi, de viaţă, de câte au văzut.
Mi-e dor de tot ce-am vrut să fac şi n-am făcut, de tot ce-aş fi putut deveni şi n-am devenit. Am parcurs drum lung până la cea de acum. Şi nu mă regăsesc.
Mi-e dor să râd cu poftă. Am uitat râsul undeva, la o răscruce. Mi s-a părut că atârnă prea greu pe umerii din ce în ce mai slăbiţi. În ultimul timp abia mai zâmbesc strâmb.
Mi-e dor să zbor. Nu am mai zburat demult tare, de când omul în mâinile căruia mi-am pus viaţa mi-a frânt aripile amândouă. S-au vindecat greu, dar a rămas teama de înălţimi.
Mi-e dor să simt nisipul fierbinte sub tălpi în amiezi fierbinţi de vară, ca atunci când eram copil şi ieşeam desculţă în uliţa pustie, doar ca să-mi strecor degetele în grăunţele aurii de nisip mişcător.
Mi-e dor să-mi moi tălpile în apa limpede şi caldă de la ţărm de mare. Să o privesc până la contopire şi să o las să mă poarte în lumea ei, acolo unde nu orice muritor ajunge. Mi-e dor de şoapta ei în prag de seară şi râsul cu soare în zori de dimineaţă.
Mi-e dor de fata simplă pe care am lăsat-o în urmă. Am dezbrăcat haina ei într-o zi caniculară, credeam că astfel voi fi mai uşoară şi voi înainta mai repede pe drumul ales. M-am rătăcit şi nu găsesc drumul înapoi. Mi-e teamă că a murit de tristeţe, aşteptându-mă cu ochii în zare şi buzele fripte de sete.
Mi-e dor de mine. Nu aţi văzut pe undeva o fată simplă, timidă, subţire ca un fir de trestie nouă, cu zâmbet luminos şi marea în ochi? Aş da orice s-o regăsesc. Mi-aş cumpăra o radieră şi aş şterge cu ea tot drumul parcus până aici. Promit să nu o mai las în urmă. O voi purta cu mine tot restul drumului. Doar să-mi arătaţi în ce direcţie s-o iau. Că eu am rătăcit drumul.
de

Gâlceava


-Băi, vere Lache, dă-mi, băi, purceaua. Nu vezi că nu e purceaua ta? E purceaua mea, mă, striga Stelică de dincolo de poartă, cu pălăria dată pe ceafă, transpirat şi uluit de fapta vărului său şi privea în curte ridicat pe vârfuri, peste porţile înalte de tablă vopsită cu grund. Să mor io, dacă plec de-aci până nu-i dai drumul pe poartă!

În curte, văru-su Lache, cu bustul gol, îmbrăcat doar cu pantaloni negri de dimie, albiţi de praf, aduna cu lopata şi încarca în căruţă o grămadă de gunoi de grajd.

-Măi Stelică, tu ai înnebunit? Cum să-ţi dau mă porcul din bătătură? E purceaua mea, vere. Singură a venit şi a intrat în curte, uită-te şi tu cum se înţelege cu porcii ăilalţi. Erau ei aşa dacă nu creştea în bătătura asta? Ce dracu ere, te ştiam om serios, a răspuns calm, fără să se uite la omul care transpira agăţat cu amândouă mâinile de marginea porţilor.

-Hai mă vere, dă-o dracu de treabă! De când ai mă tu purcea ca a mea? Mă uit la ea ca la ochii din cap, face doi ani în iarnă şi tu vii să-mi spui acu’ că nu ştiu ce-am crescut doi ani în bătătură?, se agita Stelică şi mai c-ar fi sărit porţile să intre în curte peste văru-său, dacă n-ar fi prea înalte. Lache a strâns mai bine coada lopeţii în palmele bătătorite şi muşchii obrajilor i-au jucat scurt când a scrâşnit din dinţi.

-Mă vere, asta e purceaua mea. Nu-ţi dau eu purceaua din bătătură că zici tu. Du-te şi caută-ţi purceaua pe unde ştii că umblă, nu veni să iei animalul din curtea mea că te dau dracu cât ai clipi şi cât mi-eşti tu de văr. Pe Lache te găsişi tu să-l prosteşti, mă?

Purceaua grohăia şi privea pe sub urechile-i clăpăuge la oamenii ce se înjurau ca la uşa cortului. Era o mândreţe de vreo 120 de kg, roşcată, o corcitură cum aveau din ce în ce mai mulţi săteni care-şi duceai de primăvara porcii să pască în pădurea de pe malul Dunării. Purcelelor le plăceau porcii mistreţi şi veneau acasă cu purcei tărcaţi cu dungi roşii şi boturi lungi ce purtau în ei sâmburele de libertate pus acolo din sămânţa tatălui. A scuturat urechile şi a privit când la unul, când la celălalt cu un soi de interes de parcă ar fi aşteptat să afle care iese învingător din lupta asta surdă. Ei nu-i păsa pe mâna cui rămâne atâta timp cât avea mâncare din belşug şi-un troc cu apă împuţită în care să se scalde.

-Treaba ta, vere, a zis Stelică şi si-a desprins mâinile de poartă că amorţise agăţat acolo şi începuseră să-l doară. Eu mă duc la poliţie, să ştii. Nu las eu lucrurile aşa. Lasă tu că dacă nu eşti om de înţeles, am eu ac de cojocul tău.

Lache a ridicat din umeri, s-a proptit cu bărbia în coada lopeţii şi-a privit pentru prima dată spre poartă cu ochii lui mici în care scăpăra verde o lumină rece.

-Du-te şi-n pizda mă-tii! Demonstrează că e purceaua ta! Ai vreun semn la ea, mă? Arată-mi dacă ai vreun semn. Eu îţi arăt acum că e a mea, că o cunosc, are semn făcut de mâna mea.

Din drum, Stelică a strigat mai tare, că se depărtase.

-Dracu s-a gândit că o să furi tu purceaua să-i fac semne. Fi-ţ-ar semnele-ale dracu de om tâmpit ce eşti. Îţi aduc martori câţi vrei tu, mă, că toată uliţa îmi cunoaşte purceaua. Ce dracu să-ţi mai aduc?

-Nu-ţi dau purceaua şi pace. Du-te de unde ai venit, reclamă-mă, fă ce-oi vrea, purceaua asta nu iese pe poarta aia de-ar fi s-o omor cu mâna mea, a încheiat Lache, tăios, discuţia. Pe după garduri, vecinii îşi făceau de lucru prin grădini şi ascultau, curioşi să vadă cum avea să evolueze cearta.

Nervos, Stelică a dat cu pălăria de pământ în mijlocul uliţei.

-Biiine, vere, mai stăm noi de vorbă, dacă aşa ţi-e purtarea. Să fiu al dracu de nu te duc la judecată, a încheiat ca şi cum şi-a fi pus o pecete pe soartă şi-ar fi făcut ultimul jurământ de care avea să se ţină cu străşnicie, de-ar fi fost să moară din asta. S-a aplecat, şi-a cules pălăria din praf, a scuturat-o de pantaloni, şi-a pus-o la loc pe creştet şi-a plecat. Dădea din mâini ca apucat, se jura şi drăcuia să-l audă urechile ce stăteau la pândă dincolo de garduri.

-O să văd pe dracu’ să te ia de gât, a strigat şi Lache din mijlocul bătăturii, doar aşa, să aibă ultimul cuvânt, să nu-l creadă vecinii uşor de încălecat.

Amândoi păreau să aibă dreptate. Stelică era convins că purceaua e a lui. Îi dăduse drumul să mănânce dudele căzute din dudul de la poartă şi animalul când s-a văzut singur a plecat să pască pe lângă garduri, până s-a pierdut în  sat. Sigur nu era el că a ajuns purceaua tocmai la poarta lui văru-său, dar semăna atât de mult cu animalul lui, că nici nu avea cum să fie alta.

Lache crescuse şi el o purcea identică. Nu prea-i era la suflet, că a dracului, cum prindea câte un pui de găină, cum îl înghiţea cu tot cu pene. O bătuse, o ţinuse închisă, îi pusese lanţ peste bot, degeaba. Ar fi tăiat-o, da-i părea rău de ea că era bună de prăsilă. Prin primăvară, ce dracu păţise nu ştia, că începuse să slăbească. Nu mai mânca, abia bea apă şi ajunsese să nu se mai ţină nici pe picioare. Ce nu i-a făcut omul, a băgat în ea vitamine, antibiotic, a pus muierea să-i fiarbă tărâţele. Totul a fost în zadar. Avea purcei care tânjeau de foame şi ajunseseră ca nişte arătări de nu îndrăznise nici să plece cu ei la târg. Cine i-ar fi cumpărat aşa jigăriţi? Îi era necaz că pierdea bani buni şi ca să se mintă că pierderea era mai mică tăiase din ei pe rând. Mai rămâseseră doi, cei mai prăpădiţi, care se încăpăţânau să trăiască. Când a văzut că nu-i chip să-şi revină, a urcat-o în căruţă într-o dimineaţă, cu tot cu purcei şi a lepădat-o la marginea pădurii să se aleagă ce s-o alege de ea. Şi-a luat apoi gândul că ar mai putea s-o vadă vreodată. A bifat-o pe catastiful pierderilor şi a mers mai departe. Când vara era pe sfârşite, a apărut pe uliţă purceaua asta cu purceii lui după ea. A intrat repede în curte şi şi-a strigat muierea.

-Mărie, vino repede! Da acu’, fă, nu peste un an! Ce te moşmondeşti atât?

Muierea a ieşit repede din casă cu ochelarii pe nas şi o cârpă colorată în mână.

-Ho, omule că eram în maşina de cusut! Venii, uite, ce vrei?, l-a întrebat în timp ce cobora desculţă pe treptele de ciment şi se îndrepta spre poartă. Lache a deschis poarta larg şi a arătat cu mâna spre purcea.

-Fă, uită-te bine, aia nu e purceaua noastră, aia de-am dus-o acu trei luni la pădure?

-De mă Lache, io ştiu… Seamănă cu ea, dar aia era jigărită rău, omule, asta trece de suta, cum crezi tu că a ajuns jigărita aia aşa?, s-a mirat Măria cu voce tare.

-Proastă te-a mai făcut mă-ta! Păi dacă a mâncat şi a trăit bine în pădure cum să se facă? Ce, e prima purcea ce s-a îngrăşat pe câmp?

Măria s-a mai uitat lung la purcea şi-a dat din umeri.

-Nu e, Lache, dar purceaua noastră abia mai putea bea apă, când să-şi revină aşa?

Lache nu s-a dat bătut. A ciocănit cu degetul în fruntea înaltă a Măriei s-o trezească şi-a găsit justificarea,

-Uite aşa bine! Cred că-i rămâsese un os în gât şi din zdruncinătura căruţii i-a sărit atunci şi s-a făcut bine. Ce, nu s-a mai văzut aşa ceva? Ţin-te dracu colo, să o băgăm în bătătură.

S-a ţinut Măria şi purceaua nu s-a lăsat prea mult rugată. Lasă că nici singură nu ceruse să intre, cum se lăuda Lache,  nici nu s-a opus foarte tare. A simţit miros de porci în curte şi, curioasă, a intrat. Poarta s-a închis în urma ei şi când a dat de lucernă verde şi apă proaspătă, nici că i-a păsat, parcă era dintotdeauna în bătătura aia.

Stelică s-a ţinut de cuvânt, a venit cu poliţia la poartă. Poliţistul, împăciuitor, nu prea şi-ar fi stricat relaţiile cu niciunul din beligeranţi. A încercat o negociere.

-Mă , nea Lache, eu te cred, bre, ce nu te cunosc eu pe mata? Doar nu ai mata nevoie să furi animalul altuia, l-a periat întâi pe ţăranul reclamat. Lache şi-a lăsat mândru pălăria pe ceafă şi l-a privit  drept în faţă pe vărul reclamant.

-Aşa mă tată, vezi că ştii?! Tu eşti băiat deştept, taică, dar ce să mă fac cu nebunul ăsta de pică aşa pe capul meu? Parcă e turbat.

Poliţistul a replicat repede, să nu-şi piardă avantajul.

-Nea Lache, ştii ce zic eu? Dă-i, bre, drumul pe uliţă, s-o vedem unde trage. Aşa se potoleşte şi nea Stelică şi terminăm şi noi cu scandalul.

Lache n-a vrut să creadă poliţistul că are ceva de ascuns.

-Dau, taică, dacă zici tu, îi dau, uite. Şi a scos purceaua pe poartă. Se adunaseră vecinii lui ca la urs, venise şi Stelică, adusese cu el şi vecinii lui, poliţistul era şi el atent să vadă ce face matahala. A dracu’ purcea, aproape c-o luase pe uliţă către Stelică. Animalul tot animal, ar fi intrat şi-n curtea ăluia tot ca pe moşia ei. Lache a transpirat tot când a văzut că animalul îl trădează. S-a făcut că se ţine să n-o lase să iasă-n grădinile de la marginea satului şi-a întors-o din drum după ce-a lăsat să-i cadă, ca din întâmplare, o mână de porumb la poartă. Purceaua a mirosit porumbul, a lins satisfăcută bob cu bob şi a intrat înapoi în curte. Lache s-a şters cu dosul palmei  pe frunte şi-a răsuflat adânc. A închis porţile în urma animalului şi s-a strecurat în drum.

-Vezi, dom’ şef că s-a întors? E purceaua mea, domnule, v-am zis, a rostit apăsat şi s-a uitat cu ură la lumea strânsă-n drum. Poliţistul, îngăduitor a aprobat din cap, a scris procesul verbal şi-a pus vecinii să semneze de martori.

-Ce să-ţi fac, nea Stelică, purceaua s-a întors la el, i-a zis în treacă păgubitului, adică, gata, el s-a spălat pe mâini de toată treaba asta murdară, de acum să nu-l mai deranjeze cu prostii. Sufocat de indignare, Stelică stătea să plângă.

-Bă vere, vezi că nu eşti cu sufletul curat? De ce n-o lăsaşi să meargă până la capăt să vedem dacă intră în curte la mine sau nu, vezi că eşti hoţ?, a rostit şi toţi vecinii lui au sărit cu gura să-i ţină isonul, că recunoscuseră animalul lui Stelică.

-Da, domn şef, şi eu ştiu, şi eu, şi eu, Stelică a crescut o purcea fix ca asta!

Vecinii lui tăceau şi aşteptau să vadă urmarea. Lache a luat foc.

-Hai sictir, mă, animalule, am ajuns eu să mă faci tu hoţ, tu care ţi-ai făcut toată averea din furat de la colectiv? De-aia nu-ţi ajută, mă, Dumnezeu de ţi-a dat şi nepotul ăla handicapat, a sărit Lache cu gura şi-ar fi sărit să-l ia şi de gât să-l tăvălească prin ţărână de n-ar fi fost poliţistul, să-l afle de şef. Stelică s-a roşit şi s-a sufocat gata să facă infarct.

-Aşa, vere, ajunsăi să mă faci handicapat şi să-ţi râzi de famila mea. Bine băi, las-o, dă-o dracu de purcea că nu stau eu într-un animal. Da’ de cap să-ţi fie, vere. Mă duc şi dau acatist la biserică, să ajungi să se aleagă praful de toată averea ta. Praful să se aleagă, auzi?

Lache, mai bătrân, s-a stins primul. Stelică a venit la pomană, a vărsat un strop de vin şi a zis un „Dumnezeu să-l ierte” din vârful buzelor. Dumnezeu făcuse dreptate.

de

Defect


Eu,
eu n-am locuit niciodată într-un om.
Paşii mei goi nu s-au intersectat vreodată
cu paşii lui pe culoarele luminate
ale sufletului,
inima mea n-a bătut nicicând
în dorul cuiva,
ochii mei n-au privit lumea
prin ferestrele altor ochi.

Am aşteptat totdeauna la uşă,
cuminte, cu inima-n palmă.
Uneori, doar uneori,
uşa s-a deschis,
omul mi-a luat inima,
a mulţumit şi-a închis uşa
în urma lui.
Am rămas pe prag cu mâna întinsă,
ca regele Lear,
îngenuncheată de propria-mi naivitate.
Când mi-am ridicat fruntea
am găsit-o ninsă.

În mine au locuit totdeauna oameni.
Mai buni, mai răi,
mai tăcuţi, mai vocali,
oameni cu inimi la vedere
şi oameni fără inimă
ce-au umblat încălţaţi
pe cele mai de preţ covoare.
În casa mea s-a intrat direct,
fără programare, fără rugăminţi,
uşa n-a purtat niciodată yală,
nici cheie care să încuie
nu s-a inventat vreodată pentru ea.
Avea o cheie veche, defectă,
bună doar de descuiat.
Azi am sunat lăcătuşul.
Vreau s-o repar.

de

Dimineaţa de pe urmă


Când soarele s-a ridicat pe cer în ziua aceea caldă de vară, nimic nu prevestea că dimineaţa va aduce cu ea nori negri deasupra satului. Rândunele săgetau cerul ca și până atunci, guguștiucii cântau, în dudul de lângă poartă o ciocănitoare bătea toaca – cioc-cioc, cioc-cioc, cioc-cioc- căuta viermișori sub coaja putredă, portiţa de la drum stătea deschisă într-o rână, agăţată într-o singură balama ca şi ieri, Măria alerga desculţă pe bătătură între păsările ce cereau grăunţe şi bucătăria unde bolborosea mămăliga iar Mihai, abia ridicat din pat, cu părul vâlvoi plin de puf de gâscă şi pantalonii rufoşi căzuţi în vine, se freca cu pumnii strânşi la ochi.

– Babooooo! Mi s-a rupt culeaua, fi-ar a dlacu ea să fie, a strigat mâţâit la Măria, care numai de el nu avea chef. Avea cinci ani şi tot „l” rostea. “Băi prostule, îi zicea unchiu-său  Ion de câte ori intra pe poartă şi-l auzea că-i zice “sălu’mâna”, băi, te însori mâine-poimâine şi nu mai înveţi să vorbeşti de-o să râdă muierea de tine.” şi hohotea gros în timp ce copilul îl lovea nervos cu pumnii lui mici în picior.

Cureaua era o bucată de curmei răsucit pe care Măria i-o lega strâns peste mijloc, să-i ţină pantalonii prea mari de care se împiedica şi drăcuia de câte ori se aduna de pe jos. Băieţii mai mari îşi băteau joc de el chiar dacă erau la fel de bine îmbrăcaţi.

– Ce făcuşi, mumă? Vino-ncoa, să te leg cu altceva. Ce te sculaşi aşa, cu noaptea în cap, că nici mămăliga n-o terminai, l-a luat la rost Măria, nemulţumită că trebuia să piardă timp şi pe lângă copilul ăsta, când pe ea ardea cămaşa să termine mai repede să plece la câmp. Moşul pufnea pe bătătură de la ora 4,  grăbit să ajungă la loc pe răcoare, cât mai era un pic de rouă.

-Hîîîm,  vreau să merg cu voi! Să nu mă lăsaţi acasă, a bâzâit puştiul şi şi-a împrăştiat mucii pe obraz după ce i-a freacat bine cu mâneca aspră a cămăşii, prea mare şi ea.

–Vai de tine, muică. Hai că te lom, nu te mai smiorăi aci, degeaba, că nu eşti fătălău. Şterge bine nasul ăla şi dă cu apă pe ochi că acu te spurcă pupăza şi o să fugă toate fetele de tine, l-a apostrofat bătrâna blând, în timp ce tăia altă bucată de curmei să-i lege pantalonii în talie. Ţâncul şi-a tras iar cu mâneca pe la nas şi a răsuflat uşurat. Scăpase, nu-l mai prindea zgripţuroaica de mamă vitregă să-l bage în cuptor să-l coacă aşa cum l-a ameninţat ieri. S-a grăbit să dea cu apă pe ochi, s-a împiedicat de pantaloni şi-a căzut în nas. De durere, a început iar să urle.

-Baboo, leagă-mi fa, pantalonii ăştia, ai dracu ei, s-a rugat din nou de Măria care a venit repede, l-a ridicat de-o aripă şi i-a tras o palmă la fund, să aibă de ce urla.

-Of, că-mi mănânci sufletul, hai să ţi-i leg că nu eşti bun de nimic, l-a smucit până l-a obligat să stea drept, în picioare. Un fir mic de sânge se prelingea din nasul copilului şi bătrâna, înmuiată, l-a luat de mână.

-Vino încoa să te curăţ, mă, amărâtule, că-ţi spărseşi nasul, vai de tine. Nu poţi, mă,  să mergi şi tu ca oamenii, încet?

Cioc-cioc-cioc, s-a auzit iar pupăza din dud. Copilul a ridicat ochii şi i-a zărit coada.

-Uite babo, pupăza. Mă duc să văd dacă a scos pui.

-Ba stai dracu, că n-am chef să te adun de pe jos şi de sub dud. Şezi colea, potolit, că acum vine moşu-tău, mâncăm şi plecăm, nu avem timp de prostii. L-a ridicat şi l-a trântit pe scaun exact când Miţa, zgripţuroaica intra pe uşă. Copilul a uitat să respire, de teamă. Tânăra l-a săgetat scurt cu privirea şi s-a întors să aşeze o oală cu apă pe plită. Măria se aşezase pe scăunelul scund,  fixase ceaunul cu două scânduri pe care le apăsa cu tălpile goale şi mesteca de zor în mămăligă. N-a ridicat privirea să-şi privească nora şi nici aceasta nu s-a sinchisit s-o salute, şi-a aşezat oala, a mai pus lemne pe foc, s-a întors mândră pe călcâie şi-a ieşit afară. În urma ei copilul a respirat adânc şi Măria a înjurat printre dinţi de s-a răcorit. “Dracu’ să te ia să te ducă în fundul Iadului, viperă, că muiere frumoasă şi rea de muscă îi trebuia băiatului meu,în rest avea de toate.” Nu s-a oprit deloc din învârtit mestecăul în ceaun şi abia dacă s-a auzit singură când a vorbit. Moş Ilie înjura o purcea pe bătătură cu ochii după nora ce luase un ulcior în mână şi călca leneş şi mândru, cu capul sus, coadele negre pe spate şi sânii înfoiaţi pe sub cămaşa subţire de in. Mergea la izvor după apă proaspătă.

-Mărie, hai fă, odată, mai termini masa aia să plecăm, sau nu?, a zorit-o, întunecat, pe babă.

-Acuş, gata, răstorn mămăliga, s-a grăbit Măria să răspundă că-l simţea nervos şi se temea de palma lui grea. A aruncat repede o mână de făină în cratiţa cu fasole, a amestecat repede de-a îngroşat-o şi-a tras cratiţa deoparte, să se răcorească s-o ia la ei, a scos într-o strachină o bucată de brânză, a spart repede o ceapă proaspătă, cu frunze încă verzi, în altă strachină a turnat lapte gros din ulcila pitulată după horn unde-l pusese la prins şi-a aşezat totul pe masa rotundă, cu trei picioare. A pus pe masă şi trei linguri de lemn şi se pregătea să-l strige pe moşul ei la masă când dinspre capul satului s-a ridicat un vaiet prelung şi un bocet ce-a pătruns prin aerul dimineţii, a străpuns uliţa şi-a adunat oamenii pe la porţi. Baba a rămas cu mâna în aer şi toate simţurile treze, la pândă. Moş Ilie a ieşit din grajd cu furca în mână şi-a privit peste curte, în drum, să vadă de unde vine urletul şi pe coama casei a prins a cânta o cucuvea.

-Dadă Mărie, vai de capul vostru, dadă, s-a auzit clar vocea Ioanei, sora mai mare a lui Ilie. Hai repede, că-l omorâră pe  Niculae! Mă, neică Ilie, ce faceţi mă? Hai, mă, că zace săracul pe brazdă în grădina de la marginea satului, nu-l mai cunoşti, neică.

Ioana venea pe mijlocul uliţei din vale, dinspre grădini şi dădea din mâini ca şi cum ar fi vrut să se apere de muşte. Din zece în zece paşi se oprea, se pleznea cu palmele pe genunchi şi urla: “Săriţi lume, că-l omorî cremenalul, săriţi!”

Măria a dus mâna la gură şi s-a lăsat moale pe scăunelul de pe care amestecase mămăliga, moş Ilie a scăpat furca din mână şi timpul a încetinit, s-a prelins pe lângă ei  şi-a lăsat în urmă o dâră lipicioasă, ca de melc. Cuvintele s-au lovit de pereţi, de garduri şi-au răsunat fără înţeles în urechile bătrânilor, în cuibar o găină a codcodăcit fericită că s-a uşurat de ou, cocoşul i-a răspuns mândru cu un cucuriguu prelung şi tăcerea s-a spart cu zgomot în mii de cioburi. În pragul portiţei strâmbe, cu ulciorul plin în mână, nora a privit pe rând la femeia ce urca coasta cu pasul grăbit, la socrul rămas încremenit în faţa grajdului şi la copilul care, încurajat de urletul Ioanei a ţipat la ea „L-ai omorât pe tăticu, tu l-ai omorât!” iar gândul i s-a înfipt ca un cuţit în creştet. „Al dracu’ Ioane, cu capul tău, tot o făcuşi până la urmă! Că mă fac eu de-acu’, Ioane, prostule? Cum mai trăiesc eu aci, unde mă duc eu să nu mă omoare ăştia?”

de

Aştept


Sunt lacrimă pe obrazul trist

al toamnei.

M-am desprins greu,

când ceru-şi plecase pleoapele

peste albastrul senin al ochilor,

înrourându-i.

M-am prelins şi-am mângâiat blând

puful cald şi moale al unei gutui,

am vrut să-i fur aroma.

E crud-amară, încă nu vrea

să părăsească vara.

Am atins  în treacăt bruma

unui bob de strugure,

am aburit ochii unei crizanteme

şi-am adăstat preţ de o sărutare

în palma unei frunze bătrâne,

obosită de-atâta tremurat

în dogoarea verii.

Aştept o adiere blândă

să mă zvânte.

de

Pe altădată


  • Mie tot nu-mi vine să cred că ne-am regăsit aşa, după atâţia ani. Să nu ajungi să crezi în destin?, zice veselă Leti şi mă îmbrăţişează cu privirea. Nu mă dezmeticesc nici eu, prietena cea mai bună a copilăriei mele, e în casa mea, lângă mine.
  • Eu cred că cineva, acolo sus, ne mânuieşte ca pe nişte păpuşi. Tot ce mi s-a întâmplat până acum vine să demonstreze asta.
    Ne bem cafeaua pe balcon, încălzite de soarele blând de primăvară.
    N-o mai văzusem pe Letiţia de la 12 ani, când ai ei s-au mutat definitiv în alt oraş. Ne-am regăsit ieri, întâmplător, la un târg de carte. Eu cumpărător, ea reprezentanta unei edituri din provincie. Acum fumează şi mă priveşte de parcă aş fi a opta minune a lumii.
  • Să ştii că m-am gândit de multe ori la tine, la voi toţi. Mi-a părut rău că v-am lăsat în urmă. E greu să-ţi faci noi colegi, noi prieteni, să ai profesori noi, după ce abia te obişnuisei cu cei vechi. Părinţii nu prea se gândesc la copii când iau decizii importante.
  • Ei, lasă că tu ai avut părinţi buni. Au plecat că nu au avut de ales, serviciul e serviciu, mai ales în armată. A fost mai bine că ai plecat. Ce s-a întâmplat după aceea, ne-a dat pe toţi peste cap.
  • Povesteşte-mi de voi. Mai ţineţi legătura?
  • Mai vorbesc cu unii din ei, din când în când. Despre care vrei să-ţi spun? Daniela s-a făcut învăţătoare, aşa cum aş fi vrut eu, Adi s-a dus la liceul militar, aşa cum voia Mihai, Flori s-a căsătorit repede şi are astăzi nepoţei, Vasile s-a călugărit, poartă barbă lungă şi e tot timpul pregătit să-ţi servească un citat din biblie. Îţi aduci aminte ce ochi frumoşi avea şi ce păr des, negru. Imaginează-ţi că n-a albit deloc şi n-a pierdut niciun fir de păr, dar barba îi este în dungi alb-negru. E o apariţie interesantă, cu siguranţă. A pierdut legătura cu lumea, râde rar şi nu-l mai interesează nimic din ce se întâmplă în jurul lui. Ochii i-au rămas la fel de frumoşi, dar au căpătat o expresie stranie. Pare că priveşte prin tine, îţi dă fiori, dacă nu-l cunoşti. Mie îmi place să merg la el să-i spun ce mă doare, mă linişteşte. Adriana s-a apucat de cioplit pietre şi s-a făcut sculptoriţă. E tot singură, nu se poate lega de nimeni, e artistă până la capăt. Sanda e medic pedriatru, are un copil pe care-l creşte singură. Soţul ei a murit după 4 ani de la nuntă, a făcut blocaj renal într-o noapte şi i-a murit în braţe. Dacă nu ar fi fost copilul şi mama ei, ar fi înnebunit cu siguranţă. I-au trebuit ani să-şi revină şi să meargă mai departe. Nu s-a mai recăsătorit. Rodica se ocupă de copiii fără adăpost. Lucrează la o fundaţie undeva prin vestul ţării. Pe ea doar pe facebook o mai văd. A rămas la fel de frumoasă, peste ea n-a trecut deloc timpul.
  • Mihai ce mai face? Era îndrăgostit de tine, ştii? Toţi ştiam asta, spunea în gura mare că el o să se însoare cu tine când va creşte. Râdeau băieţii de el şi el se enerva şi-i lua la bătaie. Eram convinsă că am să vă găsesc împreună, căsătoriţi, cu copii, cu multă dragoste, ca-n filmele americane, cu happy-end.
    Tac. O umbră îmi trece prin faţa ochilor şi-un nod greu se pune în gât. Nu ştie, nu avea de unde să afle. Mi-e greu să-mi găsesc cuvintele, amintirile năvălesc de după barajul autoimpus. Mi-a luat mult să le ascund, le ia puţin să dea năvală. Ani întregi de terapie se dovedesc azi inutili. Îmi fixez privirea într-o floare pe care o ţin agăţată pe perete, îmi pun amintirile în ordine şi încep fără s-o mai privesc direct. Mi-e teamă să nu plâng dacă-i văd ochii.
  • Mihai… ştiam că e îndrăgostit de mine. Îl simţeam. Ce nu ştiaţi voi e că şi eu eram îndrăgostită lulea de el. Mi-era ruşine să arăt ce simt şi fugeam de fiecare dată când se apropia de mine. Doamne, ce sălbatică trebuie să fi fost pe atunci! Prin iarna lui 1986, ne-am cuplat. Era seară de vis şi ningea cu fulgi mari ca nişte aripi pe care le simţeam atingându-ne pe umăr. Până şi câinii de prin curţi amuţiseră. Ni se topeau fulgii pe faţă, eram îmbujoraţi, dansam prin zăpadă, ne frecam reciproc obrajii cu mănuşile aspre, eu m-am împiedicat şi-am căzut, l-am tras şi pe el după mine şi ne-am trezit unul peste celălalt, faţă în faţă. Respiram obraz în obraz, îi simţeam fierbinţeala aerului expirat şi sărutul a venit întâi o atingere scurtă de buze, apoi ne-am gustat fiecare, uşor, cu înfiorare. A fost ca un curent ce-a trecut de la el la mine (sau de la mine la el, habar n-am să fiu sinceră) şi ne-a scuturat pe amândoi. Ne-am despărţit buzele şi ne-am ridicat brusc, tăcuţi.
    Au urmat câteva luni în care am plutit între viaţa de zi cu zi şi serile în care rămâneam noi doi, feriţi de ochii tuturor. Nu a fost nimic indecent. Ne luam de mână şi plecam către casă. Încercam, inconştient, să prelungim drumul. Uneori ne aşezam pe câte o bancă la poarta cuiva şi stăteam îmbrăţişaţi. Ne atingeam, ne sărutam, mergeam de mână, ne potriveam paşii, râdeam, mă lua în braţe, eu mă prindeam cu mâinile de gâtul lui şi ne învârteam şi râdeam ca doi nebuni. N-am văzut când au înmugurit pomii, ne-am trezit acoperiţi de petale de corcoduşi. Duminica ni se părea ziua cea mai grea, că nu ne puteam vedea. Au fost lunile noastre de miere, până în următorul început de mai când totul s-a sfârşit brusc.
  • V-aţi despărţit aşa repede?, întreabă Letiţia puţin dezamăgită. Nu o privesc. Fixez în continuare, cu încăpăţânare, o frunză verde pe perete. Verde ca ochii lui. Mă ustură ochii. Clipesc scurt şi povestesc mai departe. Trebuie să termin, să mă eliberez cumva.
  • Nu noi ne-am despărţit. Eram la maica când au scâşnit roţile bicicletei lui Adi la poartă. Nu a salutat, nu a strigat la poartă. M-a văzut dincolo de gard şi mi-a spus direct: „Hai că s-a întâmplat ceva cu Mihai”, iar eu am simţit că pământul se clatină, devine lichid şi mă înghite. Simţeam că e ceva extrem de rău. „A murit în dimineaţa asta”, am apucat să aud din ce-i explica Adi maicii mele. Tot drumul mi-a răsunat în urechi „a murit Mihai, a murit Mihai, a murit, a murit!”, mă înnebunise vocea aia, îmi venea să alung cuvintele ca pe muşte.
    Letiţia mă fixează cu privirea şi ţigara aprinsă, oprită brusc în drumul către buze, arde şi fumul alb se încolăceşte ca un şarpe în ochii mei. Scrumul se scrumează singur pe gresie. Mă bucur că are delicateţea să nu zică nimic. Povestesc în continuare.
  • Înfloriseră panselele pe care le plantasem în martie când el a zis că i-ar plăcea să avem o floare doar a noastră. Am ales panseluţe, pentru că ne-am gândit că nicio pereche de îndrăgostiţi nu-şi dăruiseră o floare atât de delicată. Am cumpărat împreună un plic de seminţe şi le-am plantat în grădiniţa mea. Au ieşit albe, un lan de flori delicate ca mătasea. Le-am cules şi cu pumnul plin m-am dus acasă la el. Era prea cald pentru luna mai, soarele puternic gonise la umbră orice vietate, strada era pustie şi prăfuită. Nici un pui de găină nu mi-a ieşit în cale. Păşeam mecanic, ca-ntr-un coşmar însorit şi speram ca totul să fie o glumă proastă. Până în dreptul porţii lui ajunsesem să mă conving că sunt într-un vis urât şi mă voi trezi la timp. Realitatea m-a adus cu picioarele pe pământ. Era el, întins pe o masă mare, cu zâmbetul ştrengăresc pe buze, cu arcadele sprâcenelor înalte, cu vârtejul din frunte şi totuşi altul, un tânăr înalt, matur, ţeapăn în costumul negru, nou. În jurul mesei stăteau cu capetele plecate toţi colegii noştri. Îşi ţineau răsuflarea iar mie îmi venea să urlu, să-i dau afară. I-am pus panselele pe mâinile ca de ceară, împreunate pe piept şi-am stat lipită de el până l-au urcat în maşină. Peste noapte am rămas singuri, eu cu el şi două lumânări aprinse la căpătâi. A plâns. Ştiu că o să-mi spui că a fost o închipuire, dar, te asigur, nu a fost. Eu vorbeam şi-i ştergeam cu batista ochii închişi, el plângea cu acelaşi zâmbet enigmatic pe buze. Dimineaţă i-au schimbat perna, era udă. Am citit după aceea că se întâmplă frecvent ca persoanele care mor înecate să „plângă”. Se zice că ar fi doar apa pe care au înghiţit-o. Eu prefer să cred că m-a ascultat. Am nevoie să cred asta.
    Închid ochii şi mă concentrez pe usturimea lor. O parte din adevăr a fost rostit. Partea cea grea, cea în care mi-am epuizat lupta cu viaţa, rămâne pe altădată.
de

Sunt Irina -continuare


  • Hei! Bună Irina! Ce mai faci, măi fată! Eşti gravidă! Felicitări! Uite ce burtică frumoasă ai! Ce-o să fie, băiat sau fată?
    Eu eram mută de surpriză şi de admiraţie. Anca, băieţoasa clasei, cea pasionată de motoare, maşini şi ulei de frână, cea care avea mâinile pline de vaselină şi mirosea a benzină mai tot timpul, era acum o doamnă elegantă şi frumoasă de pica! Înaltă, cu picioarele lungi cu pulpe groase înfipte în pantofi cu toc înalt, cu fustă scurtă, cu părul vopsit blond, tunsă aiurit şi machiată impecabil. O umbră de parfum bun o învăluia şi ochii negri cu gene dese mă priveau amuzaţi. M-am simţit răţuşca cea urâtă din liceu şi am privit în jur să caut o văgăună în care să-mi ascund burta, obrazul pătat şi buzele fără culoare. Ea mă privea amuzată de încurcătura pe care o ghicea în mintea mea.
  • Ce-i Irina, nu mă mai recunoşti? Aşa mult m-am schimbat?
  • Nnnuu, Anca! Doar sunt surprinsă să te întâlnesc aici! Ce cauţi în Bucureşti?
  • Cum ce caut? Aici locuiesc, lucrez,  m-am căsătorit acum opt ani!
  • Şi eu de ce n-am ştiut nimic?
  • Păi tu mai ştiai altceva în afară de Adrian şi dragostea voastră? Mă aşteptam să veniţi la nunta mea, v-am trimis invitaţie acasă, la Timişoara. Cine ştie pe unde mi-aţi umblat!
    Mi-aduceam vag aminte cum ne-a sunat mama să ne spună că am primit invitaţia la nuntă, dar noi eram în concediu prin Creta, nici nu ne-am dat silinţa să încercăm să ne motivăm absenţa.
  • Da, ai dreptate… Mi-aduc aminte acum. Eram în concediu în străinătate, îţi dai seama că nu aveam cum să venim.
  • Nu contează. Asta este. Mă bucur că ne-am întâlnit. Dar ce ai? Ţi-e rău? Eşti foarte palidă.
  • Nimic, sarcina asta… Mă cam epuizează.
  • Uite, biroul meu e în apropiere, la două scări distanţă. Vrei să urci cu mine puţin să mai stăm de vorbă?
  • Tu aici, în blocul acesta ai biroul?
  • Da. Ştii că am terminat dreptul şi de când m-am mutat în Bucureşti m-am înscris în barou iar de doi ani mi-am deschis un cabinet particular. Aici, în blocul ăsta.
  • Ciudat cum de nu ne-am întâlnit până acum! Hai să urcăm la mine, eu stau la etajul 2! Dau o cafea şi stăm liniştite că sunt singură acasă. Adrian e în cursă.
  • Hai, măi, nu se poate să fie coincidenţa atât de mare! Bine, hai la tine. Mi-e dor să stăm de vorbă. Te rog să mă laşi să dau un telefon la birou, să-i spun secretarei spun că lipsesc vreo oră, să nu mă deranjeze.
    Am urcat, am făcut o cafea, ea şi-a aprins o ţigară şi-am povestit de parcă ne despărţisem acum două zile. A fost ca o regăsire a sentimentului de siguranţă de acasă. A început ea să povestească de viaţa ei, de soţ, de gemeni, de soacră, de birou, de procese, de alergătură, de instanţă. Timp de o oră nici n-am apucat să articulez o frază, am ascultat şi m-am liniştit. Spovedania mea a venit simplu, firesc. I-am povestit de împliniri şi aşteptări, de vise ce parcă se năruiau sub ochii mei. Ea a aprins ţigară de la ţigară şi m-a ascultat cu atenţie. Nu m-a întrerupt, nu m-a judecat. M-a întrebat simplu:
  • Ai nevoie de ajutor? Spune-mi, te rog. Vrei să stau eu de vorbă cu Adrian?
    M-am simţit, dintr-odată, uşurată. Nu îndrăznisem să vorbesc despre temerile şi problemele mele nici cu mama. Anca, cu felul ei simplu şi direct de a fi reuşise să aducă pacea în sufletul meu fără să facă niciun efort. Din ziua aceea ne-am întâlnit periodic la cafeaua de ora zece. Dacă era la tribunal trecea după ce se întorcea, dacă avea altceva programat, amâna cu o oră. Câteva săptămâni am avut ora noastră zilnică de intimitate. Trebuia să aerisesc mult după ea şi părul tot îmi mirosea a fum de ţigară de începuse Adrian să-mi reproşeze că m-am apucat de fumat. Negam, dar tot mă simţeam cu musca pe căciulă. De fiecare dată îmi propuneam să-i spun Andei ca data viitoare să nu mai fumeze şi  o lăsam moartă. Nu îndrăzneam. Într-o zi a sosit Adrian înainte de ora stabilită. Ne-a găsit în bucătărie învăluite în fumul gros de ţigară. Am crezut că o să iasă urât. El a privit la noi cu mânie şi a intrat în dormitor. N-a mai ieşit de acolo până nu a plecat Anca. După ce-am închis uşa după ea a ieşit şi mi-a spus:
  • Nu vreau s-o mai văd pe asta pe aici.
    M-am enervat. Am simţit interdicţia ca şi cum tocmai el ar fi vrut să-mi reteze orice bucurie, indiferent cât de mică. Ne-am certat, i-am reproşat că vrea să mă închidă în colivie, că nu mă poate ţine legată, că m-am săturat să stau singură ore în şir şi lui să nu-i pese de mine. Adrian a plecat, cum făcea de fiecare dată când nu mai suporta reproşurile mele. A doua zi la cafea i-am zis Ancăi că ar fi mai bine să nu ne vedem o perioadă, până îi trece nebunului. Ea s-a uitat lung la mine şi a zis că nu pleacă până nu-l vede că se întoarce acasă. Când el a intrat pe uşă, ea s-a ridicat şi-a stat în faţa lui dreaptă, pe tocurile ei de 12 cm şi i-a spus privindu-l direct în ochi:
  • Dacă mai îndrăzneşti să-i interzici Irinei ceva, ai de-a face cu mine. Nu e sclava nimănui iar eu voi veni atâta timp cât Ea va fi bucuroasă să mă primească. Ce e între voi nu este problema mea, dar văd că-i nefericită şi asta este problema mea pentru că-mi este prietenă. Am fost toţi într-o clasă, ştii de ce sunt în stare. Eu cred că e cazul să te mai gândeşti şi să nu-mi declari război că o să pierzi.
    Adrian a făcut feţe-feţe şi m-a privit mânios. Anca a observat şi nu l-a iertat.
  • Degeaba te uiţi la EA mânios, uită-te aşa la MINE, dacă te-am deranjat. Cu mine vorbeşti despre mine, nu cu Irina. Tu ai idee câtă linişte îi trebuie unei femei gravide? Ştii că certurile voastre pot afecta iremediabil copilul? Ce urmăreşti? Aveţi atâţia ani de căsnicie în spate şi trebuie să vin eu să-ţi spun lucruri elementare?
    Strâns cu uşa, bărbatul meu a tăcut şi de atunci nu a mai ţipat la mine, nu mi-a mai adresat niciun epitet jignitor, nu m-a mai bruscat iar Anca şi-a căpătat dreptul de a fi la noi în casă la orice oră. O chemam să mănânce cu mine când găteam ceva bun, dacă aveam o problemă o sunam şi o întrebam, weekendurile le petreceam împreună cu familia ei când Adrian era în cursă, sau în patru când el era liber. Am făcut vacanţe împreună, am luat-o cu noi când am mers un weekend la căsuţa de la munte pentru că avea nevoie să se relaxeze departe de familie, copiii, socri, departe de trepidaţia oraşului. Adevărul e că eu nici nu ştiu cum rezista. Eu eram mai leneşă de felul meu, mai delăsătoare. Oboseam şi mă plictiseam repede, zgomotul şi insistenţele copiilor mă oboseau. Ea făcea totul cu zâmbetul pe buze.
    Înainte să nasc, Adrian a venit cu propunerea de a-i pune naşi de botez pe Anca şi pe soţul ei. Mă gândisem şi eu serios la asta, mi se părea că e cea mai potrivită pentru rolul de naşă. Ne-a fost puţin teamă că nu o să accepte, mai ales că familia lor se mărise cu o bunică pe care o aduseseră de la ţară şi soţul ei rămâsese pe moment fără serviciu. Anca nici măcar n-a clipit când a zis da, de parcă ar fi aşteptat să fie rugată, iar eu am fost fericită. Pe fetiţa mea o cheamă Anca. I-am pus cu drag numele ăsta.
    Au urmat zile grele, în care, dacă n-aş fi avut sprijinul ei permanent, nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Fetiţa plângea noapte de noapte, eu nu mă odihneam, nu ştiam să-i dau să sugă,  mi-era teamă să pun mâna pe ea când o vedeam atât de mică şi încordată, cu pumnii strânşi şi picioarele adunate la burtă. Adrian era irascibil şi nopţile pierdute îl făceau ineficient la serviciu. O dată a adormit cu manşa în mână şi dacă nu era pilotul înţelegător ar fi rămas fără serviciu. Ca să-l menajez a trebuit să mă sacrific eu, dar lipsa de somn mă făcea neatentă. Eram speriată de moarte.
    Anca venea în fiecare zi şi rămânea cu fetiţa o oră, timp în care puteam să închid ochii să mă odihnesc cât de cât, iar fata mea se liniştea ca prin farmec de câte ori simţea braţele Ancăi şi urla când o luam eu. O perioadă am avut probleme cu alăptatul şi sânii, şi aşa exagerat de mari, stăteau să pocnească precum două baloane cu heliu suprasaturate. Într-o zi, când mai aveam puţin şi începeam să plâng de neputinţă, nervi şi durere, Anca s-a aplecat uşor peste mine, mi-a prins sânul în palme şi l-a masat apăsând uşor cu degetele către sfârcul iritat pe care copila îl mozolea degeaba. Câteva picături de lapte s-au prelins în guriţa ei şi plânsul a încetat. A fost prima dată când a supt cu poftă şi a dormit după masă. M-a bucurat liniştea copilei, dar m-a tulburat atingerea Ancăi, fiorii pe care i-am simţit când degetele ei lungi s-au plimbat pe sânul meu, răsuflarea pe care o simţeam aproape, pe obraz, parfumul ei fin strecurându-se prin mirosul acru de lapte şi copil mic ce nu mă mai părăsea. Am simţit o zbatere scurtă în stomac şi sângele mi-a luat-o razna. Sărutul a venit firesc. N-am mai experimentat senzaţiile care m-au străbătut prin tot corpul atunci. M-am speriat şi m-am tras ca muşcată de şarpe, cu obrajii arşi de ruşine iar Anca s-a ridicat şi-a râs nervos iar râsul ei a răsunat spart în liniştea încăperii.
  • Vezi, aşa se alăptează corect!, mi-a zis şi şi-a aprins o ţigară.
    Săptămâni întregi am visat cum se plimbau degetele ei cu unghiile îngrijite şi frumos lăcuite pe sânii mei şi cum îi sărut cu pasiune buzele umede şi catifelate. Tresăream şi mă trezeam transpirată de zece ori pe noapte. Nu s-a mai întâmplat minunea deşi mi-aş fi dorit să repet experienţa. Era un amestec de curiozitate şi dorinţă care-mi sfâşia măruntaiele şi pe care mi-era ruşine să o scot la suprafaţă. Evitam cu grijă privirea şi atingerea Ancăi, de câte ori rămâneam singure şi, în acelaşi timp, îl respingeam pe Adrian, atingerea lui îmi părea lipicioasă şi murdară, ca a unui păianjen uriaş. Eu însămi mă simţeam murdară, grasă, nedemnă pentru viaţa între oameni. Ajunsesem să-mi doresc să fug din viaţa mea. Adrian a părut iritat de atitudinea mea la început, apoi a concluzionat că am depresie postnatală şi trebuie să mă tratez. După două luni de psihoterapie am început să-mi revin şi să mă resemnez cu viaţa mea de femeie măritată, cu bărbat şi copil. Cu bune, cu rele, au trecut 8 luni de la naştere şi ne-am botezat fetiţa.
    După botez Anca a devenit nervoasă şi întunecată, se simţea că ceva o apăsa. Vizitele zilnice au continuat, dar ceva nu mai era ca înainte şi nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat, unde am greşit –dacă am greşit. Mi-a spus că nu se mai înţelegea cu bunica. Baba ajunsese o adevărată catastrofă abătută peste casa lor. Într-o zi, când Anda era acasă doar cu bătrâna, aceasta a făcut un infarct. Anca a chemat salvarea, au dus-o la spitat şi după câteva zile starea bătrânei a părut că se stabilizează. Pe perioada spitalizării n-am apucat s-o mai văd pe Anca şi lipsa ei mă sufoca. Cumva, devenisem dependentă de prezenţa ei. Acum o săptămână am mers s-o vizitez pe bunică. N-aş putea să-mi explic pornirea, pur şi simplu am simţit că trebuie să merg să o văd şi să vorbesc cu ea, ca să-mi pot recupera prietena. Bătrâna părea că mă aşteaptă. Femeile din salon mi-au spus că în ziua aceea se simţise mult mai bine ca înainte, semn că-şi revenea. M-am aşezat pe un scaun lângă pat, ea m-a luat de mână şi a început să-mi povestească fără să o rog.
  • Maică, eu ştiu că ce-o să-ţi spun acum o să te necăjească, dar trebuie să mă ierţi, eu nu pot pleca pe ultimul drum cu o asemenea povară pe suflet. Tu ştii că mie prietena ta nu-mi este la suflet, dar nu ştii de ce. Probabil că toţi mă judecă şi mă consideră o babă sclerozată şi nebună care vorbeşte în dodii. Nu-i deloc aşa. Oi fi eu bătrână, dar mintea o am întreagă. Anda se ţine cu bărbatul matale.
  • Taci, bunico, nu cobi!
  • Ba taci tu şi ascultă-mă şi lasă-mă să-ţi spun tot înainte, apoi faci ce vrei tu, că eu mi-am spălat conştiinţa. Eu am văzut de la început că ceva nu-i în regulă cu bărbatul matale şi nepoata asta a mea. Prea era el toată ziua în casa noastră când nu erai nici mata nici nepotu-meu acasă! Îşi făcea drum din orice motiv. La început n-am spus nimic nimănui, dar am început să-i urmăresc. Nu mi-a trebuit mult să-i prind. Ei credeau că dacă sunt bătrână şi pe jumătate surdă, nu-mi dau seama ce se întâmplă. Dar eu n-am fost niciodată proastă, mamă.  Am pândit o dată când nu eram decât noi trei acasă. M-am prefăcut bolnavă şi m-am pus în pat. Ea mi-a făcut un ceai şi-a dispărut. M-am ridicat şi-am dat să intru în casă, dar încuiaseră uşa de la intrare. Atunci m-am strecurat uşurel prin spate, pe la bucătărie. Avusesem grijă să ascund cheia să nu poată încuia uşa. Atunci i-am găsit, copila mea. Am ieşit repede, dar m-am împiedicat de prag şi-am căzut. Ei m-au auzit, s-au speriat, Anda m-a îmbrâncit şi m-am mai lovit o dată, uite aici, la cap, apoi m-a ameninţat că dacă spun cuiva o să-mi taie limba, dar să ştii că nu-mi mai pasă. Eu sunt deja cu un picior în groapă, simt moartea cum îmi dă târcoale, nu-mi mai pasă. Matale ai venit singură? Cum cine ai lăsat copila? Unde e bărbatul matale, ştii?
    Acesta a fost sfârşitul. De fapt, începutul sfârşitului. Am plecat de la spital ameţită, am urcat în maşină şi am condus ca nebuna până la Anca acasă. În poartă m-a întâmpinat, cu o strălucire veselă, maşina argintie a soţului meu. Stătea parcată regulamentar lângă maşina roşie a Ancăi. Poarta era încuiată. Am strigat, am făcut scandal, s-au adunat vecinii, dar din casa ei nici măcar un colţ de perdea nu s-a ridicat. M-am întors acasă, i-am dat liber mamei, mi-am luat fetiţa şi am ieşit, simţeam că mă apasă pereţii. Când m-am întors Adrian îşi făcuse bagajul. A plecat fără să-mi spună un cuvânt. L-am urmărit de pe geam şi-am descoperit-o pe ea. Îl aştepta în maşină, pe scaunul din dreapta. Fuma.
    Bătrâna a murit peste noapte, singură în salonul de spital, iar eu mi-am dat seama cu uimire că mi-e mai dor de parfumul Ancăi decât de prezenţa fostului meu soţ.
de

Cât mai e până la ziuă?


Mi-e frig şi nu pot adormi. Printre gratii intră o singură dâră de lumină de la reflectorul de pe gard. Băiatul de deasupra sforăie gros, cel de alături are un coşmar, se luptă cu ceva şi icneşte înfundat, undeva în capătul dormitorului Ilie vorbeşte în somn,  spune în fiecare noapte tot ce află ziua. De-asta-l şi ocolesc băieţii, degeaba se supără el. Eu i-am spus o dată că dacă aş fi nevoit să-i împărtăşesc vreodată un secret ar trebui să-i tai limba sau să-l oblig să nu mai doarmă în viaţa lui. Aşa, ca mine, măcar. De când sunt aici nu am dormit nici măcar o noapte întreagă. Azi ştiu de la el tot ce n-aş fi putut afla altfel.

Dormitorul ăsta nu se deosebeşte prea mult de cel de la orfelinat. Acolo mai puteam deschide fereastra, nu mă simţeam atât de închis. Aici nici musca nu intră în afara programului de vizită. Bine, că eu habar nu am la ce foloseşte programul ăsta, la mine a venit Nenea o singură dată şi atunci mi-a croit două palme de m-au usturat obrajii o săptămână. Mi-au dat lacrimile, dar o meritam, nu mă ascund ca alţii şi nici nu plâng să cerşesc milă ţinând-o langa cu „sunt nevinovat, n-am făcut nimic”, cum fac alţii. Păi, dacă sunt vinovat, cum să spun că nu-s? Bine, nu sunt nici ca ăia care se laudă cu ce-au făcut, de parcă ar merita un premiu. Nu primeşti niciun premiu dacă stâlceşti pe cineva în bătaie, sau dacă omori o babă. La ce-ţi foloseşte s-o omori? Pentru faimă? Ce faimă e asta? Eu nu mă dau îndărăt de la bătaie, nu m-am dat nici când eram mic şi slab şi-am aterizat fără voie în orfelinat, dar nu mă bat fără motiv şi nu mă iau de ăia mai slabi ca mine. Na, mă doare şi acum umărul ca dracu’ de alaltăieri, de când l-am tăvălit pe Butelie.

Butelie ăsta e aici de cinci ani, e veteranul dormitorului. Şi-a primit porecla pentru că a omorât un boşorog ca să-i fure butelia, apoi a vândut-o la un colţ de stradă  pe 10 lei. Băi, cât de prost să fii să omori un om pentru 10 lei, cât? Pe mine mă enervează ăştia care n-au nicio simţire, îi dau dracu’ imediat, nu stau la taclale. Dacă vine unul la mine întâi dau şi pe urmă mă gândesc ce fac mai departe. Uite, aici tuturor le e frică de Butelie că e malac şi are pumnul mare, dar eu l-am tăvălit de l-am lăsat lat. I-am spart nasul, să mă ţină minte. Acum se vaită în somn, îl doare, normal şi pe mine mă doare, am o vânătaie cât fundul ceaunului pe spate, dar sunt bărbat nu papă lapte. Ăştia de-au trăit afară habar nu au că trebuie să lupţi ca să supravieţuieşti, nu ca să te dai grozav. Nenicule, eu am primit, dar am şi dat la gioale. N-am mai plâns de când Nenea m-a dat pe mâna pedagogului şi-a plecat fără să se uite înapoi. Atunci l-am implorat să mă ia înapoi, acasă. Nu ştiam că pentru mine nu există acasă, am aflat pe urmă, când am crescut şi mi-am dat seama cum merg lucrurile. Până am ajuns să pricep cum stă treaba în lumea asta, am tot luat castane şi-am făcut prostii. Am crezut şi eu în vise şi-n bunătate.

La orfelinat îi ascultam pe băieţi cum povestesc de mamele lor frumoase care le fac cozonac şi bunătăţi când îi iau acasă şi de taţii lor care-s cei mai cei din toată lumea. Eu n-am avut ce povesti. Ce să le spun, că nu-mi aduc aminte nici cum arăta mama, nici cum zâmbea, nici cât de bună era mâncarea ei? Cum să-mi aduc aminte când eu eram un mucos când a murit? De tata ce să le spun? Am auzit şi eu că a murit când încerca s-o scape pe mama, nu ştia că rahatul ăla de fir curentează. Au murit, s-au dus, m-au lăsat singur. S-or fi gândit că mă lasă cu tot neamul, da’ neamul era al lor, nu al meu, când au murit ei pe mine nu m-a vrut nimeni. Da’ ce, pe proştii ăia îi vrea cineva? Dacă-i voiau îi luau acasă, nu-i lăsau la orfelinat cu de-ai ca mine, fără niciun căpătâi. Măcar io ştiu că dacă ar fi trăit tata nu m-ar fi lăsat acolo, ai lor trăiesc şi nu vor să-i vadă pe bătătură.

Doi ani bătuţi pe muchie de când sunt aici, pentru un portofel cu 300 de lei şi nici măcar nu am vrut să-i fur pe toţi. Voiam doar ceva de mâncare, dar când e să fii ghinionist eşti, de asta nici n-o să mă apuc niciodată de furăciuni. Dacă aş fi ştiut să ajung acasă, aş fi scăpat de viaţa asta, dar eram speriat şi prost şi n-am ştiut drumul. Plecasem cu diriginta într-o excursie la Bucureşti. Era momentul perfect să mă fac pierdut în mulţime şi după aia să iau trenul înapoi. O săptămână întreagă mi-am făcut planul cum să fac, când să mă rup de rând, unde să o iau la fugă. Mai aveam 30 de lei pe care-i păstram cu sfinţenie, ascunşi sub saltea. Mi-i dăduse nenea la ultima vizită, împreună cu pachetul de acasă. Mâncarea am împărţit-o cu băieţii, banii i-am ascuns, să-i am de zile negre. Socoteam eu c-o să-mi ajungă, dar n-am socotit bine, că mi i-a furat unul mai mare din buzunar. Al dracu’, de unde-o fi ştiut el că am bani? Am ajuns la muzeu, profesoara a început să explice pe-acolo nu-ş ce, băieţii ascultau cu gura căscată şi eu m-am tras uşor înapoi, către uşă şi dus am fost. Am alergat cât m-au ţinut picioarele să nu mă prindă nimeni. M-am oprit doar când am crezut că sunt destul de departe şi nu mă mai găsesc. Atunci am băgat mâna după bani, să-mi iau un suc, că-mi era sete. Da’ ia banii de unde nu-s. M-am speriat şi n-am mai ştiut ce să mai fac, mă gândeam doar la banii pierduţi şi rătăceam în neştire pe străzi.

Când m-am trezit soarele mă ardea în creştet, mi-era sete de leşin şi mi-era o foame, c-aş fi mâncat şi iarbă. În faţa mea era o staţie de troleu şi-o singură femeie în staţie. Avea mâinile ocupate cu sacoşe, venea de la piaţă. M-am apropiat de ea încet, speram că o să-i fie milă de un băiat singur şi o să-mi dea şi mie măcar o pară din alea din sacoşă. Când m-am apropiat ea s-a uitat la mine urât şi m-a gonit ca pe un câine. „Marş de-aici, golanule! Să nu te apropii de mine, păduchiosule!” Nu eram păduchios, sunt un băiat curat, dar ea aşa mi-a zis „marş, păduchiosule”. Mi s-au muiat genunchii şi m-a podidit plânsul. Am lăsat capul în jos şi-am vrut să plec. Atunci am văzut portofelul deasupra, în sacoşa din dreapta. Am gândit eu că pot să-l iau şi s-o rup la fugă, că n-are să mă prindă aşa grasă şi plină de sacoşe cum era. Am întins mâna, am luat portofelul şi-am dat să fug. Nu simţisem că din spatele meu se apropiase un bărbat care m-a văzut şi m-a prins de mână. Maamă, ce bătaie am mâncat atunci! Mi-a dat aia cu sacoşa în cap până am căzut din picioare, pe urmă s-a pus pe urlat „hoţul, hoţul, săriţi hoţul!”, de parcă eu o băteam pe ea, nu ea pe mine. Imediat a apărut un miliţian de după colţ şi m-a dus în arest, apoi am fost judecat de un judecător adevărat. S-a dus libertatea mea şi traiul liniştit la care visam. Am ajuns aici şi-aş fi dat orice să mă întorc la orfelinat. Au trecut doi ani. Peste trei zile mă duc la comisie şi dacă o să zică ăia că m-am făcut băiat cuminte, o să plec. Mâine mai tai o zi din calendar, o să rămână două. Hai că ce-a fost greu a trecut. Butelie se mişcă greu în pat. Înjură, iar s-a lovit la nas. Dă-l dracu, şi-a meritat-o şi mâine l-aş tăbăci iar, dacă nu mi-ar fi spus gardianul să mă potolesc până trece comisia, dacă vreau să mai plec vreodată de aici. Hm, se aude un tunet, începe furtuna. Cât o mai fi până la ziuă?

de

Al nimănui


–   Îl dăm la casa de copii, tată, înţelege. Nu-i puteţi creşte pe amândoi, sunteţi bătrâni. Iar el e băiat! Crezi că atunci când va creşte va mai asculta de un bătrân? O să ajungă un golan. Acolo de bine de rău are şcoala asigurată, masă, un pat cald şi poate să înveţe o meserie, să aibă o pâine în mână mâine-poimâine.

Bătrânul priveşte în pământ şi-i freacă cu mâinile barba ţepoasă, dezordonată. Într-un târziu răspunde greu, ca din fundul pământului.

–   Mă taicule, e copilul nostru, mă…. creşte şi el pe lângă noi.

Fiică-sa Mărioara, orăşanca familiei, se încruntă şi răspunde răstit.

–   Lasă, tată, că tot al nostru rămâne! În vacanţe o să vină acasă, nu o să-l lăsăm acolo. Ştii ceva? Eu nu pot să-mi las familia să vin să am grijă de el aici, cu voi.  Eu decid, eu şi băiatul ăsta fără niciun rost pe lume şi ştiu ce avem de făcut, m-am interesat.

Bătrânul ridică ochii către fratele nurorii şi-l întreabă,

–  Tu ce zici, Victore, tată? Să-l dăm?

Tânărul nu îndrăzneşte să-l privească în ochi. Frământă o şapcă soioasă în mâini şi-şi priveşte cu atenţie mişcările.

–   De, tată Mărine, nici eu nu ştiu cum e mai bine! Dacă Mărioara zice că a vorbit şi a fost acolo, e mai bine pentru el să înveţe o meserie, dacă-s condiţii bune. Ea e soră cu nenea, trăieşte la oraş de atâta timp, ştie mai bine. Noi, vezi bine…. suntem destul de strâmtoraţi acum, răspunde încet, cu grijă.

–    Dar e al nostru, măi tată, e şi el al nostru, nu se lasă bătrânul.

Într-un colţ bunica plânge tăcut cu basmaua la gură. Pe ea nu o întreabă nimeni nimic, ca şi cum nu ar exista. Speriaţi, copiii se lipesc de ea şi-o  ţin strâns cu mânuţele de poale.

–     Hai să-l întrebăm şi pe el, să vedem ce zice. Ia vino aici, Nonule, tată! Ia zi tu bunului, vrei să te duci la şcoală la oraş?

–    De, tataie, eu ştiu, nu prea aş vrea.

Mărioara, furioasă, sare cu gura.

–    De ce să nu vrei, mă! Acolo e bine, ai mulţi băieţi cu care să te joci, nu o să mai fie tot timpul tataie-tău după tine, nu te pune nimeni să munceşti pe bătătură, o să poţi face ce vrei toată ziua! Vii acasă în vacanţe!

Copilul tace. Mărioara profită de tăcerea lui şi hotărăşte scurt, în numele tuturor.

–    Gata tată, ce mai atâta vorbă, am hotărât! Eu mă duc să-l înscriu. Îi pregăteşti bagajul şi-l aduce Victor la mine luni. Mai departe am eu grijă, e răspunderea mea.

Ridică apoi bărbia, se întoarce pe călcâie şi pleacă cu fruntea sus, înţepată, aşa cum venise. Tăcerea se aşterne pentru mult timp în urma ei. Bătrânii oftează şi-şi feresc privirea. Băiatul blond cu ochi albaştri priveşte naiv la fiecare. Nu bănuieşte că existenţa lui e cea care iscase furtună în familie, se gândeşte cum să scape mai repede  şi să se caţere în corcoduşul de peste drum unde descoperise ieri un cuib cu ouă. El îşi ştie treburile copilăriei, umblă cu buzunarele pline de pietricele, trage cu praştia după vrăbii şi schimbă nasturi cu băieţii de pe uliţă. Are genunchii juliţi şi mâinile murdare, nasul îi curge şi-l şterge din când în când cu mâneca aspră, fără să-i pese că mai mult îi întinde pe obraz decât să-i cureţe. Lângă el, surioara mică şi dolofană, cu inele negre de păr ce cad rebele peste ochii mari, căprui, priveşte serioasă la unchiul rămas cu capul plecat pe scaunul din faţa eu şi tace.

În dimineaţa plecării Victor deschide drugul portiţei şi intră în curte primenit şi proaspăt bărbierit. Din când în când trage de mânecile strâmte ale hainei celei noi şi-şi freacă vârful pantofilor de manşeta pantalonilor prea scurţi ce lasă la vedere ciorapii de bumbac alb. Bătrânii sunt întunecaţi şi obosiţi după o noapte de nesomn, traista cu hainele copilului e gata, alături stă o sacoşă cu merinde în care bătrâna indeasă tot ce găseşte mai bun prin casă. Bunicul tuşeşte din când în când să-şi omoare nodul ce-l gâtuie şi copilul, pe jumătate adormit, aşteaptă cuminte pe marginea patului. Victor apucă sacoşele cu o mână, copilul cu cealaltă şi ies împreună pe poartă.

–   Sărut mâna, tata Mărine, sărut mâna, mamă Tudoriţă. Rămâneţi cu bine. Zi-i, mă, şi tu sărut mâna lui tataie-tău, nu-ţi e ruşine să pleci aşa, fără nici un cuvânt?, îl smuceşte el de mână pe cel mic, mai mult ca să-şi ascundă tremurul glasului.

–   Sărut mâna, tataie, rosteşte copilul cu glas stins. Îi vine să plângă şi nici măcar nu ştie de ce. Îi pare rău de cuiburile păsărelelor care rămân văduve după plecarea lui.

Până la oraş băiatul doarme aşezat pe traista cu haine. Autobuzul e ticsit de oameni, paporniţe,  gâşte cu aripile răsucite, curci cu picioarele legate, legături de verdeaţă, răsaduri. Când au coborât în furnicarul de pe trotuar s-a agăţat cu amândouă mâinile de unchiu-său, de teamă. Mărioara îi aştepta, aşa cum le promisese. Opri sacoşa cu merinde şi lăsă copilului doar pe cea cu haine. Cu el de mână pătrunse pe poarta grea a orfelinatului. Poarta se închise cu zgomot în urma lor. Copilul tremură cuprins brusc de friguri ce-i făceau dinţii să-i clănţăne. În curtea pustie nu se văd decât beton şi garduri de sârmă. Din când în când câte o voce furioasă de adult sparge liniştea dimineţii şi  acoperă plânsul unui copil. Un bărbat în uniformă îi conduce  către secretariat fără să-i privească. Secretara completează actele cu datele lor, apoi îi pune pe amândoi tutorii să semneze. Unul din pedagogi ia copilul de mână şi le spune la revedere celor doi adulţi. Micuţul strânge încă mâna unchiului său. Nu-i vine să se desprindă.

– Ia-mă înapoi, nene,  promit să fiu cuminte! Promit să nu mai supăr pe nimeni, te rog, du-mă acasă la tataie!

Victor îşi desface  degetele din strânsoarea mică şi umedă şi pleacă grăbit fără să privească înapoi. Îi e teamă să nu se lase înduioşat de plânsul şi disperarea orfanului. Ce era să-i facă el, dacă moartea îi luase amândoi părinţii şi-i lăsase pe copii în bătaia vântului? Pentru orfani nu mai e niciunde acasă, orfanii sunt ai nimănui.