viaţă

de

Când o să cresc


-Tati, tati, vreau să-ţi spun ceva, spuse copilul în timp ce strânge în mână gulerul hainei bărbatului.

  • Spune, tati.
  • Îmi cumperi şi mie motocicletă? Da nu de-aia de jucărie, ca a lui Mihai. Vreau una maaare.
  • Cât de mare vrei?

  • Uite aşa, ca aia care vine spre noi, vezi?

Pe câmpul din apropiere, câţiva motociclişti îşi turau motoarele învârtindu-se unul în jurul celuilalt, ca într-un dans.

  • Ce să faci cu ea, tati?
  • Să mă plimb.

  • Care din ele îţi place?

  • Aia roşie, exclamă puştiul arătând cu degetul către un Yamaha roşu, cu coarne înalte. O vezi? Aia de se uită la mine ca Omul Păianjen.

  • Acelea sunt farurile, tati, nu sunt ochi. Motocicleta nu are ochi.

  • Ba are, ştiu eu. Îmi iei?

  • O să-ţi iau, după ce creşti mare, promise bărbatul, oftând.  Dar de ce vrei tu motocicletă roşie?

  • Pentru că roşu îi plăcea… ştii tu.

    • O umbră trece peste chipul bărbatului şi privirea i se întunecă.

    • Da, îi plăcea roşul.

    Tăcerea se aşterne pentru câteva minute între ei. Băiatul priveşte curios voltele motocicliştilor. Motoarele turate fac zgomot şi scot fum, roţile scuipă bucăţi de pământul moale amestecat cu iarbă şi rădăcini, din care muşcă lacome, la viraje. Stă nemişcat în braţele tatălui său iar acesta, ţeapăn, rămâne cu privirea agăţată de cerul plin de nori. O să vină furtună, se gândeşte. Va trebui să se grăbească să ajung acasă, dacă vreausă nu-i prindă ploaia pe drum.

    • Andrei, hai să mergem, tati, vine ploaia. Uite ce nori urâţi s-au adunat.

    Copilul tresare şi ridică ochii spre cer, exact în momentul în care un avion sparge cu botul plafonul de nori, în urcare.

    • Uite avionul! Îl vezi, tati? Uite-uite, a lăsat o dâră albă! L-ai văzut?

    –  L-am văzut, răspunse tatăl absent.

    • Tati, ce e dâra aia albă pe care o lasă în urmă, avioanele? Lasă semn, să ştie pe unde să zboare când se întorc acasă?
  • Da, tati. Lasă semn.

  • Dar semnul lor se spulberă! Uite, îl înghite norul.  Cum se mai întoarce dacă nu mai ştie drumul?

  • Ştie, dragule, are şi alte repere.

  • Repere? Ce e aia repere?

  • Adică au drumul marcat, ca şoseaua. Ai văzut că pe şosea sunt dungi albe? Aşa au şi avioanele.

    • Copilul tace câteva momente, nedumerit.

    • Tati, unde au dungi albe, în cer?
  • În cer, îi răspunde tatăl, uşor amuzat.

  • Cine le vopseşte acolo?

  • Oamenii din turnul de control.

  • Taati, mă minţi! Nu se poate vopsi cerul.

  • Ba da, tati, se poate. În alt fel, nu cu vopsea din asta, e altă vopsea, specială.

  • Da’ noi de ce n-o vedem?

  • Pentru că e departe şi trebuie s-o vadă doar aparatele de la bordul avionului. Ele îi spun pilotului pe unde s-o ia, ca să nu se ciocnească în zbor cu alt avion.

  • Şi pilotul le ascultă?

  • Normal că le ascultă, altfel ar face accident şi s-ar prăbuşi.

  • Şi-ar muri?

  • Da, puiule, ar muri.

    • Ca mami, gândeşte copilul şi tace preocupat. Bărbatul grăbeşte pasul. Mai au câţiva zeci de metri până acasă şi deja plouă. Îl îmbrăcase bine când plecaseră de acasă, n-ar vrea totuşi să se ude, ştia că o răceală i-ar complica situaţia. Cu mâna liberă trage bine cozorocul căciulii pe ochii copilului şi acesta scutură energic din cap.

    • Lasă-mă, protestă cu voce mică.

    Tatăl îşi trage mâna şi deschide poarta. Răsuflă adânc. E transpirat de la efort şi ploaia, înteţită, îi intră între guler şi piele şi se prelinge pe ceafă, în jos. O simte rece şi se înfioară. Învârte cheia în broască şi uşa se deschide scârţîind uşor. Sunt, în sfârşit, la adăpost. Se descalţă, dintr-o mişcare,  de pantofii plini de noroi, deschide uşa de la dormitor şi-şi aşează copilul pe fotoliu. Îi potriveşte cu grijă o pernă la spate şi îşi dă jos haina udă, apoi se apleacă să-l descalţe pe copil.

    • Tati, ştii ceva? Eu vreau să mă fac aviator când o să cresc mare.

    –  Dar nu voiai motocicletă?

    • Da, vreau şi motocicletă, dar vreau să mă fac aviator. Să merg pe şoseaua din cer.
  • Bine, tati, dacă tu vrei, o să te faci aviator. Poţi să te faci tot ce vrei, când o să fii mare.

  • Da’ mai e mult până o să fiu mare?

    • Bărbatul desface ghetele şi le aşeză cuminţi lângă pat, trage fermoarul de la geacă şi scoate pe rând mâinile copilului afară, eliberându-l, îi desface căciula şi-i zburleşte buclele castanii cu mâna,  apoi, cu grijă, îl ridică să-i tragă pantalonii. Copilul se prinde cu mânuţele, strâns de gâtul tatălui şi aşteaptă, răbdător, ca el să-l termine de dezbrăcat şi să-l aşeze înapoi, sprijinit de pernă. Tatăl adună cu grijă hainele de pe jos şi le scoate pe balcon, la uscat. Nu răspunde. Copilul aşteaptă ce aşteaptă şi-l strigă.

    • Taaatii! Mai am mult până o să fiu mare?, repetă el întrebarea, mai tare, insistent.

    • Mai ai, dragule, mai ai. Trebuie să ai răbdare, îi răspunde în timp ce-i schimbă şoşetele cu altele, uscate. Îl ia, apoi, în braţe şi pleacă cu el către bucătărie.

    • Trebuie să mănânci mult, dacă vrei să creşti mare, îi spune în timp ce-l aşează cu grijă pe scaunul cu pernă înaltă şi-i închide catarama curelei de siguranţă. Picioarele băiatului atârnă inerte, încălţate în şoşete albe, imaculate.

    de

    Adio, dar rămâi cu mine


    Iulian îşi trece uşor degetele peste scoarţa aspră a arţarului. Copacul freamătă cu frunzele scuturate de o pală de vânt. Bărbatul continuă să-l pipăie până când simte sub deget glonţul înfipt sub scoarţă. „Tare bun mi-ai fost tu, bătrâne, mai credincios ca un câine.”, îi spune în gând.

    Cu opt ani în urmă, copacul acesta a primit în trupul lui un glonţ ce-i era destinat. Nu va uita ziua aceea de cotitură în viaţa lui. Se întâlnise cu Angelica, acasă la ea să-i spună că s-a îndrăgostit de  altcineva şi că vrea să se despartă.  Da, erau împreună de câţiva ani, dar era vizibil pentru oricine că relaţia aia nu o să meargă. Între ei era diferenţă  ca între Marte şi Neptun, se certau non-stop, lui îi plăceau ieşirile în natură, ea prefera să lenevească pe un fotoliu lângă sobă, el iubea agitaţia, grupurile mari, distracţia, ea prefera singurătatea, lui îi plăceau discuţiile în contradictoriu, ea era de acord cu oricine. Pur şi simplu nu avea personalitate, putea fi modelată cu uşurinţă de orice mână . Orice fată normală şi-ar fi dat seama că dragoste cu forţa nu se poate, că nimeni nu poate iubi la comandă, ea aştepta ca el s-o ceară de nevastă. Era convinsă că va face asta până la urmă. El voia să se însoare cu Camelia, simţea că ea îi este destinată, îi plăcea independenţa ei, felul în care zâmbea, aerul de fată rea, ochii, până şi eleganţa cu care fuma îl atrăgeau. Îl atrag în aceeaşi măsură şi azi.

    A fost o zi ucigătoare, îşi aminteşte fiecare amănunt ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Ploua cu spume, fulgerele cădeau aproape de sat, tunetele zguduiau ferestrele, ba a dat şi grindină pe la prânz. Ajunsese la Angela înainte de începerea urgiei. Ea lucra o broderie lângă fereastră. L-a salutat cu o înclinare mică a capului şi cu un zâmbet. Nici să se bucure de prezenţa lui nu ştia. Iulian şi-a turnat un pahar de whisky şi i-a spus, calm, că s-a îndrăgostit de Camelia şi vrea să se însoare cu ea. Angela s-a îngălbenit, dar n-a zis nimic, nici n-a ridicat ochii să-l privească în faţă. L-a enervat tăcerea ei, ar fi preferat să-l certe, să-i ceară explicaţii, să-i dea o palmă. Să simtă că ei îi pasă, că a fost măcar puţină dragoste. Tăcerea încăpăţânată a Angelei i-a întărit lui convingerea că a făcut alegerea potrivită. Într-un târziu a pus paharul pe masă şi a ieşit în ploaie, fără să întoarcă privirea înapoi.

    Pe seară, când lumina era cenuşie, fratele ei i-a bătut în poartă. Avea în mână puşca de vânătoare şi era negru de supărare. Iulian l-a invitat în casă, să bea împreună un vin, dar a fost refuzat. Musafirul neinvitat venise să se răzbune.  Seara, când l-a văzut pe fratele ei la poartă, răvăşit, cu puşca în mână, a bănuit ceva, dar nu s-a aşteptat nicio clipă că nebunul a venit pornit să-l omoare. În familia aia toţi erau nebuni. A încercat să ignore sentimentul de alarmă şi l-a invitat în casă. Credea că se puteau înţelege omeneşte, doar nu-şi luase niciun angajament în faţa lui. Doar că Angelica murise şi fratele ei a dus puşca la ochi, a ţintit şi el n-a avut timp decât să încline puţin capul. A auzit clar şuierul glontelui pe la ureche, a simţit o arsură pe gât şi-a leşinat. Poate că leşinul ăla l-a salvat. Poliţia n-a găsit glonţul înfipt în scoarţa arinului, l-a găsit el, după un timp şi l-a lăsat acolo, drept mărturie a norocului chior care l-a apărat.

    Acum era cazul să depăşească trecutul şi să meargă mai departe. În locul arinului înalt ce umbreşte jumătate de grădină vrea Camelia un portic acoperit de glicină şi-un chioşc în care să-şi bea în linişte cafeaua. Îi place şi lui ideea şi e hotărât să-i facă pe plac. O să taie arinul. „Iartă-mă bătrâne, nu avem de ales. Trebuie să ne despărţim. Toţi murim la un moment dat, fie că suntem oameni sau copaci.” L-a chemat ieri pe Dumitru, pădurarul, cu drujba să-l pună jos. Dumitru a ajuns deja, şi-a desfăcut drujba şi aşteaptă un semn.

    • Gata, Dumitre. Ai grijă să nu cadă pe casă.

    • Nicio grijă, domn’ Iulian. Nu e prima dată când tai unul din ăsta. O să cadă ca la carte, vei vedea.

    Iulian se trage într-o parte şi-aşteaptă ca drujba să termine de muşcat din trunchiul copacului. Priveşte după câteva păsări care zboară speriate dintre crengi, se uită după doi pui golaşi ce cad cu tot cu cuib în grădină, apoi la coroana înaltă ce se înclină pârâind către poartă şi se prăbuşeşte fulgerător cu faţa în sus. Ochii larg deschişi îi reflectă un nor alb pe-un petec de cer senin şi între ei, în mijlocul frunţii, o dâră roşie de sânge se adună în jurul găurii negre lăsată de glonţul ce i se înfige adânc, în creier.

    de

    Alb


    Tocmai în ziua aceasta posomorâtă şi tăcută, în care ninge mărunt şi zăpada se aşterne tăcut ca o plapumă întinsă pe câmpie, îi vine Ghiţei cheful să plece de acasă. Nicio vietate nu-şi face simţită prezenţa, doar crengile negre şi goale ale copacilor ce mărginesc drumul se mai zăresc în ceaţa cenuşie ce-nsoţeşte ninsoarea. Îi e urât de singurătate, are nevoie să audă oameni, să se simtă înconjurată de viaţă. O ia înainte, către satul vecin, unde are o soră rămasă în casa părintească. Nu-i e frig. Are mănuşi de lână şi galoşi în picioare peste ghetele îmblănite pe care şi le cumpărase să le aibă de-ngropăciune. Îşi ia şi-un ciomag să se apere de câinii rudarilor. Din urmă vine dând din coadă Ursu, câinele ei bătrân şi credincios. Îi goneşte de câteva ori dar câinele nu vrea să se întoarcă acasă şi-l lasă până la urmă să vină după ea. Înaintează greu şi picioarele i se afundă în zăpada afânată. Nu se vede unde e groapă şi unde e pământ drept. Merge cu grijă, să nu piardă drumul.  Înaintează cu greu şi de la un timp satul abia se mai zăreşte în zare, cu lumini slabe la ferestre şi fumul alb înălţându-se din coşurile acoperişurilor.

    Oboseala o ajunge şi parcă s-ar întoarce, mai ales că în plin câmp ninsoarea îi bate din faţă, orbind-o. Din când în când îşi scoate din buzunarul cojoacei o batistă ponosită şi murdară cu care-şi şterge ochii.

    Începe să se întunece, norii devin apăsători, în spate nu se mai zăreşte nici fumul hornurilor, în faţă e doar câmp de zăpadă.  Ar fi trebuit să se apropie deja de satul vecin. Se opreşte pentru o clipă să-şi tragă sufletul. O spaimă îngheţată i se strecoară prin vine. Picioarele îi tremură de la atâta mers şi inima îi bubuie în piept. Dacă s-a rătăcit? Îşi aruncă încă o dată privirea roată peste câmpul îngheţat. Copacii nu se mai văd, se ascund în noapte. În spatele ei, Ursu stă aşezat pe coadă şi o priveşte îngrijorat. „Ce facem, Ursule? Pe unde o luăm?” Câinele tace. Ridică doar o ureche şi ascultă liniştea. Nu se aude decât căderea continuă a fulgilor mari de zăpadă. Oftează. „Oftezi şi tu sărace… Ce să fac? Încotro s-o iau? Picioarele astea netrebnice nu mă mai ascultă deloc, zăpada e prea mare… Ce fac, Ursule?!” Să strige, oare? Poate o aude cineva. Îşi adună toate puterile şi scoate un strigăt slab. „Heeei! Mă aude cineva?!” Câinele dă obosit din coadă. „Cine să mă audă, bătrâne? Muiere proastă ce sunt şi eu… Ajută-mă tu. Du-te şi adu pe cineva să mă scoată de aici.” Câinele o priveşte atent şi rămâne pe loc.  „Du-te mă, n-auzi? Mama ta de câine prost! Marş acasă!” Câinele n-ar pleca dar ea ridică ciomagul să-l lovească şi el o ia la fugă, cu coada între picioare. Cu răsuflarea tot mai grea, se aşează în zăpadă. „O să vină el Ursu cu cineva, că e băiat deştept.”

    De ceva timp simte cum frigul pătrunde prin hainele ude şi i se face somn iar câinele ăla nu se mai întoarce. Îi este teamă, cum s-o găsească acum, pe întunericul ăsta? Fulgii cad în continuare egal şi i se aştern pe umeri şi pe creştet. Îşi suflă în palmele îngheţate, poate se încălzesc. Îşi pune ciomagul alături şi se culcă uşor pe partea dreaptă. Îşi acoperă pulpele cu poala paltonului ros şi-şi bagă palmele între genunchi. Eheei, de-ar mai trăi moşul ei ar veni acum după ea. Tresare la un gând ce-i trece fulgerător prin cap. Cum de îl lăsase ea singur acasă, fără nimic de mâncare? Ce minte avusese să plece aşa şi să nu-i spună? „Ioane, Ioane, cât am îmbătrânit, omule! De ce nu întrebaşi şi tu unde plec şi când mă întorc, ai? Să mă fi pus să fac ceva de-ale gurii, să-ţi ajungă şi ţie pe două zile acolo, până mă întorc io! Tu ce faci acum cu picioarele alea ale tale, că vezi bine că nu te mai poţi mişca deloc. Trebuie să mă întorc, ce să fac. Mă omule, mă, să nu zici tu nimic aşa… doar mă văzuşi când mă îmbrăcai, când luai cojoaca pe mine, că-mi pusăi broboada bună pe cap. Ce crezuşi tu? Că mă duc să mă mărit?”

    Îi vine să chicotească ca odinioară, când râdeau împreună gura sobei până se făcea mâncarea. I se pare că stă în faţa plitei încinse şi pe plită fierbe încet mămăliga. Plita dogoreşte şi ea transpiră pe frunte cu făcăleţul în mână şi freacă mămăliga cu ochii aprinşi şi obrajii rumeni. „Du-te Ioane şi scoate şi tu o cană de vin. Hai că uite acu’ răstorn mămăliga şi ne punem la masă. Să-ţi iei cojoaca în spinare să nu ieşi aşa afară în frig încălzit cum eşti că-mi răceşti şi ai văzut că nu-ţi place să-ţi pun ventuze!” I se pare că moşul ei râde şi-o pune să-l pupe pe obraz. „Fugi de-aci, moşule! Numai la prostii îţi stă gândul! Tu nu mai îmbătrâneşti deloc? Nu vezi că nu mai poţi merge, îţi arde de pupat?”

    Se trezeşte şi se scutură o dată ca de friguri. În jurul ei e mare de zăpadă, iar ea visează cai verzi pe pereţi. Abia mai respiră. Mii de ace i se înfig în obraji şi-n ochi, nasul o doare, degetele nu le mai simte.

    Moşul se întinde lângă ea şi-o ia în braţe cu grijă.„Tu muiere, fii cuminte că sunt aci. Vină să te iau în braţe să te încălzesc. Închide ochii cu tata, lasă că păzesc io în locul tău, tu dormi liniştită. Vezi ce bine e în braţele mele? Ştiam eu, muiere, când te-am luat, că n-o să mai pleci din ele.” Ea se întinde în zăpadă ca sub plapumă şi zâmbeşte. „Frumoasă viaţă am dus şi noi, mă omule, mă. Păcat că e pe terminate. Ştii tu de ce-mi pare mie rău în viaţa asta? De copiii ăia, mă. Auzi tu cum mă cheamă acu’? Toţi mă strigă de mă trec fiori reci pe şira spinării, Ioane. Mai mişca câte o mânuţă… pe unul l-am scos cu totul, aşa cum era învelit în sacul lui. Era ca o păpuşă mică şi străvezie. Respira când a ieşit, i se vedea inima cum bate. De asta îmi pare rău, mă omule. Vezi tu cum nu reuşesc io să-mi curăţ sângele ăsta de pe mâini? Nu se ia deloc! Le-am frecat, Ioane, de s-a luat pielea de pe ele şi tot nu se duce. Măcar de nu i-aş mai auzi! De nu m-ar mai striga aşa!”

    Zorile albesc dimineaţa, ninsoarea cade ca şi ieri, mută, doar pe marginea drumului, un câine bătrân şi flocos cu blana plină de zăpadă îngheţată, urlă lupeşte. Din timp în timp se opreşte şi scânceşte de parcă ar plânge. În faţa lui se întinde neted un câmp alb, fără nicio pată.

    de

    Plecările


    Plecările mele sunt definitive.
    Viaţa îmi curge
    ca o apă limpede izvorâtă
    din piatra seacă a muntelui,
    repede, învolburată,
    nervoasă.

    Sare peste pietre,
    se strecoară pe lângă stânci,
    le îmbrăţişează, le spală,
    le învinge,
    îşi naşte curcubeu,
    se întunecă, se luminează
    şi merge mai departe.

    Nu mai ştiu drumul
    nu l-am ştiut nicicând.
    Înapoi nu există,
    paşii-mi cunosc doar nisipul
    deşertului întins mereu
    înainte.
    Plecările mele sunt definitive.

    de

    Fiica verii


    Sunt fiica verii. A nopţilor înstelate cu parfum de crini şi cântec de greier, a zilelor însorite cu nisip fierbinte auriu ce arde tălpile goale când îl calci şi înalţă ca pe un trofeu abur cald de rouă dimineaţa.

    Verile copilăriei mi-au fost împărţite între apa limpede a Jieţului, cârdul de boboci pufoşi păziţi de gânsacul sâsâitor şi grijuliu, bancurile de puiet de peşte din care culegeam cu minciogul, ligheanul de rufe spălate cu picioarele murate în apă şi fusta udă prinsă în brâu, ţipetele copiilor la scăldat, sub pod, acolo unde apa făcea un cot şi se domolea şi unde cei mai răsăriţi dintre noi se avântau în ea făcând salturi nebuneşti direct de pe pod, grădinile de flori şi legume veşnic însetate, al căror verde îl păstrez încă intact în ochi.

    Trecea ziua cu arşiţă şi seara se anunţa cu umbre fierbinţi iar eu ajunsă pe nesimţite în adolescenţă aşteptam pe băncuţa de la poartă să apară stelele să le număr şi să le întreb de unde vin toate dorurile nelămurite ce creşteau pe nesimţite în mine. Nu am aflat decât târziu răspunsul şi nicidecum nu mi l-au dat ele şi nici lumina ierală a lunii care călăuzea cu strălucirea ei rece paşii trecătorilor nocturni şi ai sufletelor rătăcite. Atunci era doar magia şi glasurile brotăceilor verzi întrecându-se pe baltă. Din când în când câte un câine speriat lătra şi câinii uliţei se înghesuiau să-i răspundă la fel, să nu cumva să se simtă stingher. Simţeai păsările dormind în copaci şi briza uşoară cum trecea cu un mic oftat peste frunzele toropite de căldură.

    Verile tinereţii m-au găsit departe, cu zile obositoare şi aceleaşi nopţi idilice. Undeva, într-o margine de sat, pe malul unei bălţi plină de stufăriş şi acoperită de un rai de nuferi albi, învăţam să supravieţuiesc din mers. Greu a fost şi cred că Dumnezeu îmi trimitea înserările astea frumoase cu miros de fân proaspăt cosit, baltă cu peşte şi nuferi albi, să pot deschide ochii şi a doua zi. Au trecut peste anii mei arşite grele, ce-au pârjolit pământul şi  furtuni cu fulgere ce-au săgetat cerul şi-au aprins pomii, ape revărsate ce-au luat în drumul lor furios copacii, lăsându-le rădăcinile uscate la vedere, grindină mare îngheţată peste inima mea ce nu-şi mai găsea niciunde soarele. Apoi iar arşiţă şi pârjol ce-ardea şi dobora frunzele copacilor încă din august.  Aşteptam răcoarea toamnei şi ploile ei liniştite şi lungi ca pe o binecuvântare.

    Acum aş vrea o vară ca o briză răcoroasă, ceva între primăvară târzie şi toamnă timpurie, fără excese solare, cu nori ce-aduc răcoarea binemeritată pământului, cu salcâmi înfloriţi în iulie şi rândunele ce scot al doilea rând de pui. O vară coaptă şi liniştită ca sufletul meu adult. Am trecut împreună prin multe arşiţe şi ploi, ninsori şi viscole, ca să ajungem acum, în vara vieţii ca merele dulci de Sânt’ Ilie date în pârg. Nu duc dorul soarelui, nici al nisipului fierbinte, duc doar dorul copilăriei crude şi al adolescenţei în floare, când toată lumea era un semn de întrebare şi nici un răspuns nu se contura încă la orizont.

    de

    Acasă


    Locuiesc într-un colţ de suflet.
    Sub streaşina casei mele
    si-au clădit cuib rândunele
    cu ochi vii şi frac strălucitor
    pe care le-aşteaptă cu nerăbdare
    pui golaşi cu ciocuri flămânde
    tivite auriu.
    Ne-acoperă un petec de cer curat.
    Din când în când nori nimbus se-adună
    şi plâng peste peste noi cu picuri repezi,
    purificatori.
    Teiu-şi înalţă atunci crengile,
    şi pictează în zare un curcubeu.
    Nopţile-mi sunt violet,
    o lună cât roata carului
    îmi şopteşte poveşti cu zâne
    şi Feţi Frumoşi
    din lacrimă.
    În colţul meu de suflet
    timpul curge pe vârfuri,
    să nu ne tulbure liniştea
    gândului.
    Dimineţile vin cu zâmbet,
    roşu răsărit le îmbujorează.
    Locuiesc între două bătăi de inimă,
    pe marginea însorită
    a visului tău.

    de

    Slăbiciunea -3


    Şi s-a întors moartea într-o iarnă, pe la Crăciun, aşa. A trecut ca o boare neagră peste sat.

    Tocmai ce tăiaseră oamenii porcii de ignat, cârnaţii atârnau cuminţi unul lângă altul pe culme, la uscat, şuncile se macerau în borcanele cu sare şi usturoi de belşug, sarmalele fierbeau la foc domol, cozonacii se coceau în cuptoare, colacii râdeau aurii în târne, aşteptând să fie împărţiţi, copii suflau pe geamuri făcând cercuri mari de abur pe care le curăţau apoi cu degetul, aşteptând să ningă ca să poată lustrui tălpicile săniilor pe coastă, satul se pregătea de sărbătoare. Era aşa o tihnă mare şi-o voie bună cu miros de fum alb de brad şi ţuică fiartă pe plită, amestecate cu mâini îngheţate, behăitul oilor din târlă, mugetul vacilor ce-aşteptau să fete cu ugerele fierbinţi pline de lapte, căciuliţe şi veste de lână, broboade trase peste ochii şi gurile bătrânelor ce-şi iţeau capetele pe după garduri când trecea pe drum câte o jună cu genunchii roşii la vedere. Până şi bătrâneţea Măriei adormise la căldurică, pe cuptorul încins.

    Mărin îşi făcea de lucru prin târla oilor. Le curăţa ieslea, mai striga la câte o oaie, le căuta ugerele pe sub lâna lungă, să vadă când o să fete, se contra cu berbecul. Îi plăcea să-l ţină de coarne şi să-l simte cum se încordează şi-mpinge, în joacă, în palmele lui. Berbecului îi plăcea joaca şi  atunci când omul nu-l băga în seamă,  venea prin spate şi-i trăgea câte un cap în turul pantalonilor. Mărin râdea şi-l înjura în glumă, iar berbecul mai lovea o dată. Era o prietenie frumoasă între ei, încă de pe vremea în care mielul cu pete negre pe bot, abia fătat, era să îngheţe, iar Mărin l-a învelit în cojoc şi l-a luat în casă, să-l încălzească lângă plită. Mielul s-a încălzit şi i s-a făcut foame. Cum Mărin stătea pe marginea patului cu saltea de paie, s-a dus la el şi-a început să-i sugă din dimia pantalonilor şi lui Mărin i-a plăcut atât de mult încrederea asta a lui, că mielul a scăpat de cuţit.

    Fluiera încet, în timp muncea de zor, nasul i se roşise de frig, mâinile bătătorite înţepeniseră, urechile-i îngheţaseră, dar se încălzea cu gândul nepoatele pe care le aştepta cu nerăbdare, trebuia să apară din clipă în clipă, să petreacă Crăciunul împreună. Abia aştepta să le vadă intrând pe poartă şi să-i sară în braţe. Se gândea şi la Stela, fata lui ciolănoasă, cu faţa aia tăiată în linii drepte, de seamănă mai mult cu un bărbat decât cu o femeie. Nu-i părea rău că a avut doar o fată, căea a făcut cât doi băieţi la un loc şi când a fost să se mărite l-a ascultat, a luat bărbatul pe care el i l-a ales şi i-a făcut  două nepoate după care era topit.

    O singură grijă îi întuneca fruntea: Măria.  Abia aştepta să apară Stela, să discute cu ea. Avea de gând s-o pună  să-şi ia concediu la vară, să vină să aibă grijă de gospodărie,  ca ei să poată pleca la băi, la Techirghiol. Voia s-o ducă pe Măria  să vadă marea. Îşi pusese în gând să treacă pământul pe numele ginerelui şi el să păstreze doar o văcuţă, zece oi, un porc, calul şi grădina din vale, din marginea satului. Le ajungea cât au muncit, era timpul să se mai şi răsfeţe, că nu se ştia cât le-a mai rămas. să mai muncească şi copiii, că-s tineri şi-n putere.

    Ceaţa se vărsa valuri-valuri peste bătătură, peste curcile zgribulite, peste om şi aşeza ace mari, albe de chiciură pe garduri, iesle, în lâna oilor, pe sprâncenele şi barba bărbatului. Un frig mare i-a trecut ca un fior pe spate şi-o durere ascuţită prin piept. S-a oprise, a privit speriat în jur şi-a încearcat să respire repede, să-şi acopere durerea aia ca o gheară înfiptă în piept. Prin minte i-a trecut o spaimă şi-un gând îngheţat ca ceaţa ce se lasa peste sat. „Ce mama mă-sii e asta?” Lângă el, oile rodeau liniştite capetele subţiri şi moi ale cocenilor golaşi. Răsuflarea lor caldă ieşea în abur pe nări şi umezea lemnul ieslei ce-ngheaţa aproape instantaneu. Berbecul îl privea cu atenţie. Undeva, în văzduh, ascunsă în ceaţă, croncănea, speriată, o cioară.

    Cocoşat de durere, bărbatul s-a lăsat atunci uşor într-un genunchi, şi-a apăsat tare cu mâna locul dureros din piept. Inima i se zbatea să iasă afară, picioarele-i îngheţaseră şi-i înţepeniseră, aerul nu-i ajungea. A deschis larg gura, să-l soarbă cu sete, să-şi umple plămânii , dar ei refuzau să se mai mişte. Corpul i s-a înmuiat şi omul a căzut pe o parte, privind cu ochi fixi un petec lăptos de cer pe sub care  vedea umbra întunecată a morţii şi-i simţea răsuflarea îngheţată pe faţă. Întunecată, moartea a întins mâna şi l-a atins, furându-i sufletul. Bătrâneţea putea să-şi frece mâinile de acum, prietena ei, Moartea se ţinuse, încă o dată,  de cuvânt şi venise să-şi ia tainul. Lui Mărin i-a trecut prin faţa ochilor întreaga viaţă şi prin minte o întrebare fără răspuns: „Cui rămâne Măria mea?”

    Va urma

    de

    Slăbiciunea -2


    • Păi ce faci, mumă? N-ai luat pastilele astea, pentru ce ţi le-am adus? Am dat banii pe ele degeaba?, o întreba, revoltată, fata.
    • Ia, am uitat să mai iau… Mai aduceţi-mi şi voi aminte, mumă, că io-s bătrână şi mai uit.
    • Cum să-ţi aduc aminte? Să te sun în fiecare dimineaţă când mă trezesc să-ţi spun să iei pastilele? Le ai lângă mata, aici, pune-le lângă pat să nu le uiţi.

    • Iote, le pun, nu mă mai certa. O să le iau!

    Lua două-trei, apoi iar uita. Le arunca fiică-sa, pe rând şi-i aduceau altele care aveau aceeaşi soartă.

    Hârca de bătrâneţe ce coborâse atât de brusc pe umerii Măriei îşi râdea de toţi aşa cum voia. Se distra, bătea din palme şi râdea pocnindu-se cu palmele pe genunchi, ca un şmecheraş. Măria nu-şi mai dădea seama cât de rău ajunsese, Mărin devenise ursuz, nervos, veşnic nemulţumit, tinerii nu ştiau între ce obligaţii să se mai împartă.

    Asta până când moartea a trecut în zbor peste casa lor. Era grăbită, fugea cu poalele-i negre în vânt, să preia sufletul unui copil abia născut. Nu apucase mititelul nici să ia două guri sănătoase din aerul acestei vieţi, să-şi fi umplut plămânii. A plecat aşa, însetat de viaţa ce nu l-a vrut. La întoarcere o aştepta în poarta de tablă ruginită Bătrâneţea Măriei.

    • Bună ziua, Moarte, a salutat, politicoasă.
  • Bună ziua, bună ziua! Da ce stai, fa, în poartă? Te-ai plictisit deja, vrei să pleci?

  • Te aşteptam pe tine, Moarte. Fată, sinceră să fiu, nu prea mă mai amuz ca la început. Prea au devenit ăştia resemnaţi cu toţii. Ce-ai zice să verifici lista aia, nu poţi face loc pentru încă un suflet? Plătesc bine, ştii şi tu că nu-ţi rămân niciodată datoare.

  • Hai că o să mă uit şi-ţi fac şi hatârul ăsta, dacă pot. Acum rămâi cu bine, că am o livrare urgentă de făcut.

    • A zburat grăbită moartea, şi-a frecat mâinile bătrâneţea. Ştia ea ce ştia, că moartea se ţinea tot timpul de cuvânt. Dacă-i promisese, atunci se va întoarce, cu siguranţă.

    • Va urma-

     

    de

    Cu sufletul meu


    M-am trezit într-o zi de luni. A fost o trezire bruscă, crudă, cu lumină puternică ce-mi rănea ochii.
    Am privit în jur de parcă aş fi fost pe altă planetă. În jurul meu, oamenii îşi vedeau de treburile lor cotidiene. Natura îşi vedea de treburile ei milenare, soarele strălucea, copacii înfrunzeau, melcii îşi puneau căsuţele la adăpost pe scoarţa lor zgrunţuroasă, salcâmii înfloreau, albinele bâzâiau încărcate de polen, fluturi albi se alergau îndrăgostiţi prin iarbă, Dunărea strălucea, tulbure, în soarele dimineţii.
    Puteam spune că era dimineaţa perfectă într-o lume pe care, până atunci, doar o visasem, fără s-o cunosc cu adevărat. Mai răzbătuseră până la mine câteva secvenţe, când şi când, flash-uri prinse cu colţul ochiului şi întipărite pe retină.
    Dimineaţa aia era, totuşi, nou-nouţă, scoasă din cutie, abia desigilată. Strălucea de proaspătă. Doar eu eram veche şi străină în ea şi-o priveam cu neîncredere şi uimire, de parcă nu mai prinsesem dimineţi însorite în viaţa mea. Mi-era caldă peste oboseala veche.
    Am păşit cu grijă pe străzi, m-am aşezat pe o bancă de lemn în parcul pe care paşii mei îl străbătuseră grăbiţi ani la rând, am privit copiii jucându-se urmăriţi de privirile vigilente ale bunicilor, am ascultat zumzetul oraşului, mi-am vărsat sacul cu lacrimi -l-am scuturat bine, până s-a desprins şi ultima-, am ascultat ultimele bârfe, necazuri, poveşti spuse cu voce scăzută, confidenţe, am cutreierat magazine, m-am prăbuşit pe un fotoliu de nuiele, sub o umbrelă, pe o terasă întinsă pe stradă, am băut o gură de apă şi-am respirat adânc.
    Eram eu, cea veche, invizibilă, într-o lume cunoscută şi totuşi prea nouă.
    Atunci am realizat că, indiferent ce-aş vrea să fac, pot face, fără să mă intereseze ce spun ceilalţi, ce gândesc, cum interpretează gesturile mele, pentru că viaţa mea e doar a mea. Abia atunci am simţit că-s liberă să simt şi să acţionez cum îmi dictează conştiinţa şi, paradoxal, m-am prăbuşit. Trebuia să reînvăţ să merg, uitasem paşii, tot sprijinindu-mi acţiunile de părerile altora.
    Azi sunt altcineva. Poate că greşesc de multe ori, poate-s prea deschisă şi prea independentă, poate par exagerată unor ochi neavizaţi. Eu doar încerc să iau din viaţă bucurii mărunte şi să dau mai departe din ele.
    Nu mai las pe nimeni să-mi influenţeze destinul. Am ridicat un gard despărţitor care opreşte la o oarecare distanţă pe oricine-ar încerca să pătrundă mai adânc în viaţa mea. Deocamdată trec printre oameni ca un fluture negru ce atinge cu aripa câte un umăr, în treacăt şi zboară mai departe.
    Oamenii încă mă mai judecă, încă mai încearcă să-mi măsoare bătăile inimii, să-mi ghicească gândurile, să-mi catalogheze gesturile. Oamenii, cu existenţele lor mărunte şi limitate, nu ştiu că un fluture trăieşte în 24 de ore cât ei într-o viaţă şi moare fericit pentru că şi-a împlinit menirea.
    Au trecut doi ani. Şi nu-mi pare rău.
    de

    Roaba lui Dumnezeu


    • Lasă Riie, stai liniştită că nu rămân ele lucrurile aşa. Mai abţine-te şi tu, că rezolvăm ca de obicei.
    • Ce să las, Lache? Nu vezi cum îşi bate sărăcia asta joc de noi? Nu zice nimic, stă mută! Nici când a trebuit să vorbească nu a deschis gura, de ce ar mai deschide-o acum? Ce, numele meu nu e bun? Nu putea să-i pună amândouă numele de la noi? Dacă era şi al meu tuşea? Ori eu sunt bună doar să-i fac fală, să aibă cu ce se mândri! Muunceeşte, proasta, ce să facă! Doar de muncă e bună, respectată de ce să fie! Vai de capul meu Doamne, cum de m-ai pricopsit cu aşa o sărăcie pe cap?!
    • Taci, fă, dracu’ din gură, n-auzi! Ascultă ăştia la tine de după gard! Lasă că vine Petrică acasă şi stăm noi de vorbă altfel. Nu trebuie să ne ştie toată lumea, să râdă şi cu curu’ de noi!
    • O să râdă şi cu curu’, Lache! O să râdă! Ce, crezi că oamenii sunt proşti, nu o să întrebe cum o cheamă? Crezi că nu o să mai fie nimeni care să afle? Cum mai scot eu capul în lume? Cine mai sunt eu în satul ăsta când o să se afle că am lăsat nişte sărăcii să-şi bată joc de mine? Eu nu am ce căuta cu ei la masă, să ştii! Să se descurce! Singuri au hotărât, singuri să stea în faţa lumii. Eu cu ei pe drum nu am ce căuta, să fie clar.
      Cuvintele cădeau ca pietrele în capul meu, iar eu tăceam în continuare privind pe geamul bucătăriei de vară la ploaia rece şi sâcâitoare de afară. Nici nu mai ştiu cât a ţinut vremea rea. Simţeam că putrezesc acolo, în satul acela de pe malul Dunării, la fel de singură şi tristă ca ploaia ce-mi intra insinuos pe sub piele, până în ultimul neuron. O tăcere de mormânt se aşternuse în mine şi aproape că uitasem rostul cuvintelor. Le scoteam uneori, silabă cu silabă şi le aruncam în eter, rar, privindu-le cu mirare cum se împrăştie singure, legându-se unele de altele fără sens, după o logică pe care eu nu o mai pricepeam. Toţi erau în vervă,nervoşi, îmi aruncau invective tăioase, eu doar aş fi închis ochii, prea obosită şi prea golită de viaţă şi de orice sentiment. Inima se adunase cu totul într-un colţişor ascuns se învelise în ultimul strop de viaţă şi-mi lăsase corpul gol, ca o cavernă în care orice gând păşea cu zgomot asurzitor. Închideam ochii, puneam palmele pe urechi şi le alungam ca pe gângănii, pe ele, gândurile ce nu-mi dădeau pace. Păstrasem doar unul ce se înfipsese adânc sub frunte, între ochi şi care-mi şoptea neîncetat „a mai trecut o zi- trebuie să supravieţuieşti”.
      …….
    • Năşicăăă! Eşti gata?
      Am tresărit şi-am sărit de pe scaun. Era târziu de venise deja fină-mea după mine.
    • Hai în casă, fină! Nu sunt, nu a venit naşu-tău  încă. Doar ce am vorbit cu el la telefon, cică vine cu vecinii cu maşina.
    • Mă năşică, se face prea târziu. Uite, deja a început să se întunece. Şi ploaia asta nu se mai termină, parcă mi-a intrat şi-n suflet. Nu ar fi bine să mergem pe întuneric la biserică.
    • Ce să fac, fină? Nu m-a lăsat să o aduc cu mine şi nici să mergem aşa, de unele singure nu am putea. Nu-ţi dai seama că s-ar supăra dacă am pleca fără el? Lasă că ajunge. Acum o oră a plecat din Severin, trebuie să apară, nu are cum să mai facă mult pe drum.
    • Măcar să nu rupă lumânarea aia… ar fi semn rău.
    • Mi-a promis că nu o rupe. De asta nici nu am împodobit-o acolo, ca să o poate pune dreaptă în spate. O împodobim şi plecăm imediat ce ajunge.
    • Off, mai trece timpul şi cu împodobitul. Naşa tot supărată e?
    • Ei, cum o ştii. Nu-ţi face griji, că îi trece ei.
      Timpul trece greu când aştepţi şi te grăbeşti. O oră se întinde lung, pe o jumătate de zi. Vezi cum trece lumina pe lângă tine, gonită de întuneric, umbrele se alungesc, se înconvoaie apoi dispar cu totul, înghiţite de suflarea din ce în ce mai adâncă a nopţii. Aşteptam numărând secundele, cu o tânără mămică, tot mai îngrijorată şi mai nerăbdătoare lângă mine, cu doi socrii ostili şi furioşi în bătătură şi doi copilaşi care nu mai înţelegeau nimic îmbrăcaţi gros, ca de plecare. Aşteptarea se prelungea nepermis de mult, ca o prevestire rea. Într-un final o maşină a oprit la poartă. Din ea mi-a coborât grăbit şi posomorât bărbatul. Parcă toate figurile erau în ton cu vremea ploioasă şi rece – întunecate şi încruntate, ca un coşmar.
    • Sărut mâna, mumă! şi-a salutat el doar mama.
    • Să trăiţi! Ajunseşi, Petrică, maică? Hai că te aşteaptă fină-ta de nu mai poate!
      Bărbatu-meu, încruntat, muşcându-şi buzele, ş-a scuturat de ploaie, şi-a dat noroiul jos de pe pantofi şi a întrat în casă.
    • Ce faci, Petrică? Ai adus lumânarea?
    • Am adus-o. Du-te şi tu şi ia-o din maşină, că eu am mâinile pline de sacoşe.
      M-am dus şi m-am întors, ţinând lumânarea ruptă în mâini. Tremuram.
    • Păi bine Năşicule, e ruptă.
    • Nu ţi-am zis măi, omule să ai grijă de ea? Cum mergem acum cu lumânarea ruptă la biserică?
    • Dacă s-a rupt, s-a rupt! Lasă că nu se frânge de tot, o să-i pui florile şi nu o să se mai cunoască! Ce atâta tărăboi? E o lumânare ca oricare alta., ne-a aruncat peste umăr întunecat şi grăbit.
      Cuvintele au devenit din nou de prisos. Tăcute, am aranjat şi noi cum am mai putut podoaba, frământând în minte propriile gânduri. Nimeni nu ne-a mai băgat în seamă. Oricum nu mai aveam de ales, trecuse demult de prânz şi preotul se săturase aşteptându-ne. Trebuia să ne grăbim. Ce-o da Dumnezeu de acum înainte. Ne-am îmbrăcat, ne-am încălţat şi am ieşit. Fina înainte, fără să mă privească, eu tăcută, cu capul plecat, în urma ei.
    • Hai Petrică, nu mergi? Mică, nu mergeţi niciunul?, i-am întrebat cu jumătate de gură pe bărbatu-meu şi pe soacră-mea.
    • Nu merg, mai am treabă cu muma şi cu tata! Du-te tu, mi-a răspuns nervos.
      Am plecat cu lumânarea în mână şi copiii agăţaţi de poale.
      În biserica rece, întunecată şi umedă, candelabrul arunca lumini palide şi umbre mişcătoare pe pereţi. În mijloc, pe masa împodobită ardea tremurând o lumânare şi aştepta cuminte cartea sfântă acoperită cu crucea de argint. Lângă masă aburea apa în cazan.
    • Întoarceţi-vă cu faţa la apus şi spuneţi după mine, mi-a zis preotul.
    • Te lepezi de satana?
    • Mă lepăd!
    • Te lepezi de satana?
    • Mă lepăd…
      Eu, cu pruncul  dolofan cu ochi strălucitori, în braţe, cu rou[ în colţul ochilor şi un nod mare în gât, mă lepădam de tot răul din viaţa mea. M-aş fi lepădat şi de viaţă, dacă pe margine, lipiţi cuminţi de scaune, nu ar fi aşteptat proprii mei copii. Lângă mine, mămica îşi privea îngrijorată odorul şi cumnata ei ţinea lumânarea de botez cu gândul aiurea. Preotul citea în continuare în biserica goală, pentru trei copilaşi, trei femei singure şi un fotograf.
    • Se botează roaba lui Dumnezeu Alina-Emilia în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin!1000023_372873196172656_1872322281_n
      Botezam.