Sunt fiica verii. A nopţilor înstelate cu parfum de crini şi cântec de greier, a zilelor însorite cu nisip fierbinte auriu ce arde tălpile goale când îl calci şi înalţă ca pe un trofeu abur cald de rouă dimineaţa.

Verile copilăriei mi-au fost împărţite între apa limpede a Jieţului, cârdul de boboci pufoşi păziţi de gânsacul sâsâitor şi grijuliu, bancurile de puiet de peşte din care culegeam cu minciogul, ligheanul de rufe spălate cu picioarele murate în apă şi fusta udă prinsă în brâu, ţipetele copiilor la scăldat, sub pod, acolo unde apa făcea un cot şi se domolea şi unde cei mai răsăriţi dintre noi se avântau în ea făcând salturi nebuneşti direct de pe pod, grădinile de flori şi legume veşnic însetate, al căror verde îl păstrez încă intact în ochi.

Trecea ziua cu arşiţă şi seara se anunţa cu umbre fierbinţi iar eu ajunsă pe nesimţite în adolescenţă aşteptam pe băncuţa de la poartă să apară stelele să le număr şi să le întreb de unde vin toate dorurile nelămurite ce creşteau pe nesimţite în mine. Nu am aflat decât târziu răspunsul şi nicidecum nu mi l-au dat ele şi nici lumina ierală a lunii care călăuzea cu strălucirea ei rece paşii trecătorilor nocturni şi ai sufletelor rătăcite. Atunci era doar magia şi glasurile brotăceilor verzi întrecându-se pe baltă. Din când în când câte un câine speriat lătra şi câinii uliţei se înghesuiau să-i răspundă la fel, să nu cumva să se simtă stingher. Simţeai păsările dormind în copaci şi briza uşoară cum trecea cu un mic oftat peste frunzele toropite de căldură.

Verile tinereţii m-au găsit departe, cu zile obositoare şi aceleaşi nopţi idilice. Undeva, într-o margine de sat, pe malul unei bălţi plină de stufăriş şi acoperită de un rai de nuferi albi, învăţam să supravieţuiesc din mers. Greu a fost şi cred că Dumnezeu îmi trimitea înserările astea frumoase cu miros de fân proaspăt cosit, baltă cu peşte şi nuferi albi, să pot deschide ochii şi a doua zi. Au trecut peste anii mei arşite grele, ce-au pârjolit pământul şi  furtuni cu fulgere ce-au săgetat cerul şi-au aprins pomii, ape revărsate ce-au luat în drumul lor furios copacii, lăsându-le rădăcinile uscate la vedere, grindină mare îngheţată peste inima mea ce nu-şi mai găsea niciunde soarele. Apoi iar arşiţă şi pârjol ce-ardea şi dobora frunzele copacilor încă din august.  Aşteptam răcoarea toamnei şi ploile ei liniştite şi lungi ca pe o binecuvântare.

Acum aş vrea o vară ca o briză răcoroasă, ceva între primăvară târzie şi toamnă timpurie, fără excese solare, cu nori ce-aduc răcoarea binemeritată pământului, cu salcâmi înfloriţi în iulie şi rândunele ce scot al doilea rând de pui. O vară coaptă şi liniştită ca sufletul meu adult. Am trecut împreună prin multe arşiţe şi ploi, ninsori şi viscole, ca să ajungem acum, în vara vieţii ca merele dulci de Sânt’ Ilie date în pârg. Nu duc dorul soarelui, nici al nisipului fierbinte, duc doar dorul copilăriei crude şi al adolescenţei în floare, când toată lumea era un semn de întrebare şi nici un răspuns nu se contura încă la orizont.