Îmi spui că dorul e ceva relativ,
ce nu se simte oricum.
Eu văd că te ingrijorezi dacă lipsesc
şi-ţi pasă dincolo de cuvinte,
de atingeri,
de tot ce uneşte în mod normal
doi oameni.
Şi ştiu că,
de-ar fi să dispar,
ţi-aş lipsi aşa cum lipseşte
oxigenul în peştera pe care
o astupă stânca desprinsă din munte,
că m-ai dori şi-ai regreta
tot ce n-a fost
şi-ar fi putut să fie.
Ai trăi cu bune, cu rele,
te-ai bucura uneori,
te-ai întrista alteori,
ba poate că m-ai şi uita un timp
când alte mâini te vor îmbrăţişa
şi altă răsuflare se va amesteca
vremelnic cu a ta.
Doar din când in când,
când ai rămâne singur cu sufletul tău
şi tăcerile tale vor fi grele
de-atâtea cuvinte nespuse
te va durea absenţa mea
şi te vei intreba până în ceasul de apoi:
ce-ar fi fost de-am fi fost doi?
Frânturi de gând
Dor de mine
“Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naşte-mă o dată. Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu. Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.” Marin Sorescu
Mi-e dor de mine, uneori. De fata cu ochi mari ce oglindeau şi cerul şi marea şi pământul. Ochii mei au obosit între timp, de lacrimi, de viaţă, de câte au văzut.
Mi-e dor de tot ce-am vrut să fac şi n-am făcut, de tot ce-aş fi putut deveni şi n-am devenit. Am parcurs drum lung până la cea de acum. Şi nu mă regăsesc.
Mi-e dor să râd cu poftă. Am uitat râsul undeva, la o răscruce. Mi s-a părut că atârnă prea greu pe umerii din ce în ce mai slăbiţi. În ultimul timp abia mai zâmbesc strâmb.
Mi-e dor să zbor. Nu am mai zburat demult tare, de când omul în mâinile căruia mi-am pus viaţa mi-a frânt aripile amândouă. S-au vindecat greu, dar a rămas teama de înălţimi.
Mi-e dor să simt nisipul fierbinte sub tălpi în amiezi fierbinţi de vară, ca atunci când eram copil şi ieşeam desculţă în uliţa pustie, doar ca să-mi strecor degetele în grăunţele aurii de nisip mişcător.
Mi-e dor să-mi moi tălpile în apa limpede şi caldă de la ţărm de mare. Să o privesc până la contopire şi să o las să mă poarte în lumea ei, acolo unde nu orice muritor ajunge. Mi-e dor de şoapta ei în prag de seară şi râsul cu soare în zori de dimineaţă.
Mi-e dor de fata simplă pe care am lăsat-o în urmă. Am dezbrăcat haina ei într-o zi caniculară, credeam că astfel voi fi mai uşoară şi voi înainta mai repede pe drumul ales. M-am rătăcit şi nu găsesc drumul înapoi. Mi-e teamă că a murit de tristeţe, aşteptându-mă cu ochii în zare şi buzele fripte de sete.
Mi-e dor de mine. Nu aţi văzut pe undeva o fată simplă, timidă, subţire ca un fir de trestie nouă, cu zâmbet luminos şi marea în ochi? Aş da orice s-o regăsesc. Mi-aş cumpăra o radieră şi aş şterge cu ea tot drumul parcus până aici. Promit să nu o mai las în urmă. O voi purta cu mine tot restul drumului. Doar să-mi arătaţi în ce direcţie s-o iau. Că eu am rătăcit drumul.
Defect
Eu,
eu n-am locuit niciodată într-un om.
Paşii mei goi nu s-au intersectat vreodată
cu paşii lui pe culoarele luminate
ale sufletului,
inima mea n-a bătut nicicând
în dorul cuiva,
ochii mei n-au privit lumea
prin ferestrele altor ochi.
Am aşteptat totdeauna la uşă,
cuminte, cu inima-n palmă.
Uneori, doar uneori,
uşa s-a deschis,
omul mi-a luat inima,
a mulţumit şi-a închis uşa
în urma lui.
Am rămas pe prag cu mâna întinsă,
ca regele Lear,
îngenuncheată de propria-mi naivitate.
Când mi-am ridicat fruntea
am găsit-o ninsă.
În mine au locuit totdeauna oameni.
Mai buni, mai răi,
mai tăcuţi, mai vocali,
oameni cu inimi la vedere
şi oameni fără inimă
ce-au umblat încălţaţi
pe cele mai de preţ covoare.
În casa mea s-a intrat direct,
fără programare, fără rugăminţi,
uşa n-a purtat niciodată yală,
nici cheie care să încuie
nu s-a inventat vreodată pentru ea.
Avea o cheie veche, defectă,
bună doar de descuiat.
Azi am sunat lăcătuşul.
Vreau s-o repar.
Şah
De când jucăm partida asta
mi-ai luat pe rând pionii toţi
şi turnul de-apărare.
Pe celălalt m-ai ajutat,
galant,
piesă cu piesă să-l dărâm.
Cu mâna ta le-ai aşezat, pe rând,
şi-ai făcut din ele cărare în alb şi negru
de la inima mea
până la inima ta.
Le-ai mai ciobit pe cele negre
cu copitele grele
ale cailor tăi de piatră,
le-am mai spălat pe cele albe
cu lacrima străvezie
a cuvintelor ce m-au rănit.
Mi-au rămas, nărăvaşe, iepele
cu crupa strălucitoare
şi glezne subţiri
şi doi nebuni cu capete tari
ce-aleargă bezmetici
numai pe diagonală şi râd diabolic,
ca doi nebuni ce sunt.
Azi am făcut cafeaua amară
şi aromată, cum ştiu că-ţi place.
Ţi-am aşezat ceaşca în dreapta
şi-am luat o gură, împrumut.
Regina mi-e nerăbdătoare,
mut.
Şah.
Aştept
Sunt lacrimă pe obrazul trist
al toamnei.
M-am desprins greu,
când ceru-şi plecase pleoapele
peste albastrul senin al ochilor,
înrourându-i.
M-am prelins şi-am mângâiat blând
puful cald şi moale al unei gutui,
am vrut să-i fur aroma.
E crud-amară, încă nu vrea
să părăsească vara.
Am atins în treacăt bruma
unui bob de strugure,
am aburit ochii unei crizanteme
şi-am adăstat preţ de o sărutare
în palma unei frunze bătrâne,
obosită de-atâta tremurat
în dogoarea verii.
Aştept o adiere blândă
să mă zvânte.
Viaţa
Viaţa e frumoasă, îmi spui şi mă judeci cu ochi critic, convins că eu cu mintea mea puţină nu am reuşit să pătrund în adâncimea înţelesului acestui adevăr universal.
Viaţa e frumoasă?, te-ntreb.
Spune asta pruncului abandonat pe patul de spital ce plânge până învineţeşte de dorul braţelor de mamă. Repetă-i când, copăcel ridicat, priveşte cu ochi trişti, agăţat cu mâinile de gratiile de fier ale patului de spital în care-şi işpăşeşte pedeapsa de a se fi născut.
Mergi şi spune-o copilului murdar şi zdrenţuit ce-ntinde mâna să-ţi cerşească cu ochii strălucind de foame.
Spune-o mamei ce tocmai şi-a lepădat în groapa de pământ umed unicul fiu pe care l-a crescut singură. Întreab-o de ce ar vrea să poată schimba locul cu el.
Spune-o bătrânului suferind abandonat pe un pat de spital ce-i conştient că-şi va da ultima suflare fără nimeni la căpătâi.
Viaţa e parşivă, îţi zic.
Îţi oferă cu generozitate mirajul ce-i atrăgea pe marinari în larg şi pe însetaţi în deşert. Te ridică, te-mpinge de la spate, te face să crezi că poţi muta munţi cu mâinile goale. Îţi dă aripi şi te face egoist. Tu, numai Tu din toţi poţi zbura. Îi vezi pe ceilalţi pigmei şi tot ce-i în jurul tău dispare, nu există decât culori pe care ea le amestecă şi le aşează curcubeu deasupra existenţei tale. Te face să te crezi important, apoi îţi taie aripile şi te lasă să cazi singur. Îţi întoarce spatele şi nu o mai interesează nici cum cazi, nici cu ce traume rămâi.
Nu, viaţa nu-i frumoasă, e o continuă luptă, e sadică, te-mpinge de la spate şi te bagă cu forţa pe poarta morţii. Te loveşte, te îngenunchiază, te răneşte, apoi te ridică şi te obligă să mergi mai departe cu tălpile pline de răni. Abia atunci când rămâi singur te lasă să ridici capul şi să priveşti în jur. Da, există alţi oameni şi alte existenţe în afara ta. Unele bogate, altele sărace, unele umile, altele opulente. Lucrurile nu sunt chiar aşa cum ţi-ai închipuit, că frumuseţea nu vine de una singură să-ţi poleiască viaţa ta, doar pe a ta. Fericirea stă în lucruri simple: într-o adiere de vânt, un val ce-ţi sărută talpa, o privire de copil ce ştie că-l vei ocroti, doi ochi de câine credincios, în aripa unui fluture, parfumul unui crin, măreţia unui tei plin de floare, sărutul cald al omului iubit, zâmbetul strâmb pe care l-ai smuls unui om posac, căldura ce-ai adus-o în inima unui om trist, strălucirea din ochii nevoiaşului caruia i-ai întins mâna, în ajutorul dezinteresat pe care l-ai dat într-un moment oportun.
De înţelegi toate acestea, viaţa poate deveni frumoasă. Frumuseţea nu e a ei, e a ta şi nu stă în avere, nici în case sau maşini scumpe, nu stă în bani, operaţii estetice, haine de firmă, slujbe cu care să te lauzi, nu se poate cumpăra. Stă în sufletul celui ce ştie să dăruiască fără să aştepte nimic în schimb.
Strada mea
Strada mea nu e cea pe care stau, e strada pe care-mi place să vin acasă. Strada sufletului meu. Au înflorit teii şi e atâta parfum că-ţi lăcrimează ochii. Şi mâna maicii domnului e în floare, dar acum spectacolul e al teiului.
I-am imortalizat, să rămână.
Lângă mine, în mijlocul străzii, doi tineri dansează quickstep.
La câteva case distanţă e o poartă ce rămâne mai tot timpul deschisă către o grădină plină de hortensii şi crini. Mă apropii uşor şi-o închid în fiecare seară. Pe uşa de la intrare un afiş în chiloţel avertizează locatarii „ÎNCHIDE-MĂ!”.
Un pisoi cu ochi albaştri şi coadă stufoasă cerşeşte atenţie. I se alătură repede doi fârtaţi. După ei vine stăpâna şi-şi cere scuze pentru obraznici. Trec pe sub felinare, printre maşinile rare, pe lângă case pe jumătate adormite şi-mi legumesc paşii, să mă întârzie puţin în rai.
Strada mea e un alt timp într-o altă lume, în mijlocul Bucureştiului.
Am învăţat
Am învăţat că lucrurile nu sunt totdeauna aşa cum par, că oamenii nu sunt aşa cum vor să pară, că adevărul are totdeauna două feţe, după cum şi oamenii care-l deţin sunt interesaţi sau nu.
Am învăţat că prietenii buni sunt puţini şi îi poţi păstra aproape atâta timp cât sunteţi pe acelaşi drum. Când drumurile se despart, cei care-ţi rămân alături sunt extrem de rari şi cu atât mai valoroşi. Prietenia e un concept învechit ce se ghidează după un oarecare interes şi obişnuinţă şi dacă găseşti omul căruia poţi să-i spui şi cele mai ascunse gânduri eşti norocos.
Am învăţat că trebuie să porţi mască într-o lume de măşti, trebuie să muşti într-o lume de hiene, să loveşti atunci când eşti lovit. Nu trăim într-o lume de oameni cu discernământ care să realizeze că obrazul tău întors este o palmă pentru ei. Trăim într-o junglă condusă de indivizi fără scrupule.
Am învăţat că dacă nu te ajuţi tu, nimeni nu te va ajuta. Dacă nu te ridici singur, ceilalţi te vor îngropa fără regrete, chiar dacă ai făcut pentru ei mai mult decât oricine altcineva.
Am învăţat că rudele îţi sunt rude şi te cunosc până la un punct. Trăim şi murim singuri.
Am învăţat să nu aplec urechea la părerea niciunuia din cei ce cred că deţin adevărul absolut. Că viaţa mea e doar a mea şi nimeni nu o trăieşte în locul meu.
Am învăţat să nu judec pe nimeni fără să mă pun în locul lui, să văd dacă nu cumva aş face la fel în aceleaşi circumstanţe. Suntem entităţi separate, diferite în consecinţă.
Am învăţat că oricâte studii ai avea, dacă ai un caracter de rahat, rămâi un om de rahat.
Am învăţat că nu pot plăcea tuturor, că vor exista totdeauna oameni ce mă vor urî fără să mă asculte, oameni ce-mi vor face rău gratuit, sau oameni cărora pur şi simplu nu le vor plăcea ochii mei sau felul meu de a fi.
Am învăţat să fiu eu şi să nu dau socoteală nimănui pentru viaţa mea. Greu, dar am învăţat.
Calendarul meu
Asta e din seria „ce vrăji a mai făcut nevasta mea”. La mine nu-i nevasta, ci aplicaţia. Tot un soi de.
Acum mulţi ani în urmă am găsit pe net o aplicaţie mişto: calendarul Delibro. E un soi de arbore genealogic care-ţi ţine minte toate datele importante ale oamenilor importanţi din viaţa ta. Mi-a plăcut ideea de arbore genealogic şi l-am completat cu părinţi, cu bunici, fraţi, veri, copii, fiecare cu data de naştere, sau de deces. Interesant a fost când am divorţat, pentru că această aniversare nu o are. Atunci am adăugat data divorţului în spaţiul pentru deces la datele fostului soţ. În fiecare an, pe 24 aprilie, îmi aduce aminte că am o comemorare. Asta mi s-a părut, până azi, cea mai tare fucţie a lui. Mi-aducea un zâmbet ştrengar în fiecare an şi vindeca pe rând câte o rană. În seara asta deschid mail-ul. Ce credeţi? Dimineaţă, la prima oră, calendarul meu Delibro mă anunţa foarte serios că am motiv de sărbătoare azi. E ziua doamnei Stroilă Lucia. Măi să fie! Uite că tot e bun la ceva Delibro ăsta! Îţi aduce aminte şi atunci când tu poate că ai vrea să uiţi. Da, eu azi am vrut să uit că-i ziua mea. Calendarul nu m-a lăsat. Bine, mă, că eşti tu deştept şi-ai uitat că eu sunt posesoarea arborelui, nu-i nevoie să-mi aduci aminte, că n-am ajuns, încă, o babă decrepită. Sunt doar un pui de babă că mintea mi-a rămas întreagă. Tupeu nu glumă! Are noroc mare cu comemorarea aia din primăvară. Parcă n-aş rămâne fără ea.
Curcubeu
Am plecat de la marginea curcubeului,
umăr lângă umăr.
Eu roşu, tu albastru.
Stropii de ploaie ne-au prins
când urcam spre înalt
cu aripile întinse
şi ne-au amestecat.
Acum nu mai ştim
care sunt eu, care eşti tu.
Coborâm către capătul lumii
îmbrăţişaţi.
Amăgiri 