-Las-o fa, Mărioară, muică, de ce te superi tu că merge la ăia, nu sunt şi ei ai noştri?
– Mamă, te rog să taci! Ştiu eu ce fac. Ăia nu au nici ce pune pe masă şi ea… ce, la mine nu are ce mânca?
– Las-o, muică, aşa-s copiii. Le dau eu un kil de făsui să bage în oală, să nu simtă. Cât să mănânce un pui de patru ani, fa? Nu te gândeşti si tu că-i rupi sufletul?
– Nu mai are ce căuta acolo, punct. Și mata să-ți vezi de treabă, să nu te bagi. Ei comedie!
Nici pâs n-a mai zis mamaie. A ieșit repede afară cu colțul basmalei pus peste gură. Avea ochii roșii, am văzut-o eu cu coada ochiului, din colțul de pedeapsă. Nici nu s-a uitat la mine și mie-mi vine acum să bat din picior și să sar cu pumnii la tanti asta grasă și rea. Mă ustură ochii și-mi ard obrajii și urechile de rușine.
Dar ce-am făcut? De ce-i atât de supărată pe mine? Doar m-am jucat cu verișorii mei cei buni. Așa a zis mama, că-s și ei la fel de buni ca Sanda și Marian. Păi, dacă ei nu se joacă cu mine, atunci cine? M-am dus cu mamaie şi tataie la vie, îmi place să merg pe câmp, așa scap de răutăţile şi loviturile Sandei pentru câteva ore. Mi-e acru între atâtea lacrimi şi ură, nu mai vreau să stau ghemuită într-un colt până îmi pleacă batalioane de furnici prin picioare. N-am mai râs de nici minte nu mai știu. Înainte mai plecam cu tataie la grădină, dar nu mai am voie nici acolo, de când a venit tanti după noi și l-a certat pe tataie.
Bietul tataie, n-avea nicio vină. Uda răsadurile, cobora cumpăna cu găleată în gropan, umplea două căldări mari cu apă, apoi le punea pe straturi. Eu ședeam cuminte lângă gropan, pe ciuci ședeam. Nici papuceii nu-i murdărisem, nici rochița n-o pătasem. L-a certat pe bietul Tataie, tii ce l-a certat, de-au auzit vecinii de peste pod și el a plâns, l-am văzut eu. Cică nu avea destulă grijă de mine şi puteam să cad în gropan. Cum să cad? Nu mi-a spus mie Tataie până unde pot să mă apropii să privesc broaştele ce sar în apă? Îmi plăcea şi mie să stau să privesc la el cum scoate apă şi cum se înclina cumpăna. De un capăt atârna o funie cu găleată, de celălalt un pietroi cât mine de mare și găleata are nişte pietre legate de ea, dar sunt muuuult mai mici. Tataie spune că trebuie să atârne greu, să se scufunde găleata. Când voia să scoată apă, tataie trăgea de sfoară şi găleata cobora cuminte în gropan. De câte ori se apropia de gropan, broaştele verzi ce se încălzeau la soare săreau speriate în apă, ieșeau din nou când trecea pericolul, desi erau fraiere, că tataie nu le făcea nimic, nu le călca, ce, toată lumea știa că e mare păcat să le calci, atunci se mânie Dumnezeu şi dă ploaie cu piatră îngheţată, iar dacă le iei în mână te umpli de bube pe mâini. Se fac mâinile urâte şi nimănui nu-i mai place să te atingă.
Uneori îmi vine să cred că tanti e bărbatul în casă. Ea e cea mai mare, de două ori cât nea Florea şi vorbeşte mult, totdeauna supărată. Mă mai uit din când în când să vad când începe să-i crească mustaţă ca lui tataie, da pe furiș mă uit, că dacă mă prinde, aia sunt.
Ieri, când tataie punea boii la car să plece la vie, am plâns o jumătate de oră pe lângă el să mă ia. Până la urmă m-a urcat şi pe mine în car, cu mamaie cu tot, că a insistat mamaie, altfel nu mă lua. Ce, se pune el cu nebuna care-l face de râs? Da’ mamaie nu se teme așa, ba uneori se mai rățoiește și ea când se enervează tare-tare.
-Ia-o Lisandre, i-a zis lui tataie, ia-o, că dacă se plictiseşte o ducem la Adelina, să se joace cu ăia mici și tataie n-a mai zis nimic, doar mi-a făcut loc în car.
– Cea, Bălan, a zis ușurel și l-a mângâiat pe Bălan cu vârful biciuștii, de jos, de pe lângă car, că așa-i tataie, nu urcă niciodată în car, merge tot pe lângă boi.
– Tataie, matale nu te urci în car? Nu te dor picioarele?
– Nu taicule, stai cuminte acolo, lasă că tataie merge pe jos.
– Da nu ted or picioarele, tataie?
– Nu mă dor, tăicuțule.
Așa zice tot timpul, că nu-l dor, dar eu știu că minte, îl aud în fiecare seară cum se plânge când se urcă în pat, da-i e milă de boi, să nu le fie greu. Îi ducea de lanţ, altoind uşurel când pe unul, când pe celălalt. Nu dă taiaie să-i doară, doar ca să-l asculte… îi mângâie, pe înţelesul boilor.
Via e departe, la marginea satului. Acolo s-au adunat toate viile, una după alta, care pitită după gard, care umbrită de nuci. A noastră nu are decât doi duzi la cap. Nu are gard, îi erau de ajuns parii pe care se urcă toţi lăstarii.
Mamaie lega lăstarii de par, se apleca și aduna cu mâinile amândouă lăstari din toate părţile. Când îi prindea pe toţi, îi înghesuia pe capătul parului, ridica mâna, lua ața din gură, apoi lega bine, cu două noduri, să nu se desfacă la primul vânt. Apunca apoi secera de pe umăr și harșt, tăia dintr-o mișcare toate vârfurile. Un timp mi-am făcut de lucru pe lângă ei, am carat frunze la boi, am zgârmat cu bățul în mușuroaiele de furnici și le-am scos ouăle afară, furnicile m-am înțepat și m-a durut, am plans.
Pe urmă n-a mai fost așa ușor, mă dureau picioarele, mi s-a făcut sete de-a trebuit tataie să se ducă la car să aducă troaca cu apă, apoi s-o ducă înapoi și iar s-o aducă, setea copiilor nu trece așa cu una cu două.
-Du-o la Adelina, Lisandre, s-a plictisit şi de-acum nu mai facem nimic dacă o ţinem după noi, a zis mamaie și eu abia așteptam s-o aud că-mi zice să plec.
M-am prins de mâna lui tataie și-am plecat printre vii.
Verii mei sunt doar un pic mai mari ca mine și nu-s așa înțepați ca Sanda, îmi seamănă, umblă desculți, sunt murdari pe la gură și aleargă cât e ziua de lungă după un cerc gol.
-Adelină, a apucat să zică tataie, dar mătușa nu l-a mai lăsat, că i-a luat repede vorba din gură.
-Lasă tată, stai liniştit. Am eu grijă de ea, ți-o dau deseară întreagă acasă. Gabi, Costelee, luați-o și pe asta mica cu voi. Și-am plecat cu ei doi să alerg după curcani pe bătătură. Mi-a plăcut tare cu ei doi.
Gabi e doar cu un an mai mare ca mine. Costel e bărbatul în casă, de câte ori striga tanti Adelina, el sărea repede s-o ajute. Îi aducea crengi, coceni, făină, dădea la pui, punea apă la animale.
Mătușa făcea mămăligă şi fierbea oala de făsui în mijlocul bătăturii, pe pirostrii. Când a terminat de gătit, a chemat-o pe Gabi să pună masa. Gabi a alergat într-un suflet, a luat masa rezemată de perete și-a așezat-o direct acolo, lângă foc. Masa lor e scundă, făcută special în ţara piticilor, are trei picioare şi e rotundă. Lângă ea a pus scăunele la fel de mici, ca pentru noi.
Tanti Adelina a pus o strachină mare cu făsui în mijloc, a răsturnat mămăliga, a tăiat-o felii cu ața și ne-a dat la fiecare câte o lingură în mână. Eu nu am vrut să stau la masa, că mi-era rușine și mă gândeam că o să mă certe tanti, dar ei au zis că nu mănâncă fără mine. Nu era să-i las nemâncați, nu? Am pus mâna pe lingură și-am luat și eu din strachina de făsui. Bun a fost, așa bun cum n-am mâncat niciodată. Strachina s-a golit imediat și mătușa a mai umplut-o o data. Zâmbea și mă tot ăndemna să mănânc mai mult, să nu termine verii mei tot înainte să mă satur eu. Mi-a plăcut asta, că zâmbea.
Ne-am umflat burțile și-am trecut iar la joacă. Nici nu știu când a trecut timpul și-a strigat mamaie la poartă. Eram ca un pui de lele, plină de praf și toate cele, dar eram fericită, le-am și promis că mă întorc și a doua zi.
-Mamaie, am mâncat ciorbă cu lingura din strachina de lemn și am stat la masa cu trei picioare, aia rotunda. Noi de ce nu avem masă din aia mica și rotunda? Nu-mi face și mie tataie una? Și vreau și castron de lemn, ca al lor. Îmi faci tataie?
– Ei au, vai de capul lor, a clătina mamaie din cap. Doar atâta au.
– De ce mamaie?
– Dacă sunt săraci, muică, vai de ei, abia au ce pune pe masă. Mănâncă toţi dintr-un castron de lemn.
-Mamaie, dar ei nu sunt supăraţi că sunt săraci. Râd mult, nu ca noi.
Atât am vorbit pe drum, nimic mai mult.
Mamaie nu m-a certat, doar mi-a spus și așa am aflat și eu ce înseamnă să fii sărac. Nu mi s-a părut un lucru rău. Dacă ești fericit, ce contează că ești sărac? Mie îmi pune tanti în farfurie doar ciorbă cu carne și tocăniță, dar mănânc tot cu nodul în gât și mi-e teamă să nu dau un strop pe jos, să nu mă certe. Eu vreau să fiu săracă ca ei, nu băgată ca tanti și ca Sanda care mă ciupe de-mi dau lacrimile.
Da, dar acasă ne aştepta tanti cu o falcă în cer şi una în pământ. Nu am mai apucat să mai zicem nimic.
Acum eu sughit de plâns într-un colt și aștept să fiarbă apa să-mi facă baie, mamaie şi tataie îşi înghit amarul dincolo, în camera lor și tanti pune piciorul în prag.
– Nu v-o mai las, o s-o prostiţi de tot. Din seara asta doarme numai cu mine, voi nu sunteţi în stare să puneţi la punct un plod răsfăţat.
– Tataie, dar eu nu vreau să mă culc în casa mare, vreau să dorm aici, cu voi.
-Du-te cu tanti-ta, tăicuţule, nu mă mai amărâ şi tu, mergi acolo şi culcă-te cu domnii, lasă-ne pe noi în sărăcia noastră.
Mă doare inima și cred că o să mor de supărare. Eu vreau să fiu săracă ca ei, nu vreau cu domnii în casa mare.
cumpăna fântânii
Cea Mercan
Cearşaful pătat de medicamente, sudoare şi mizerie se mototolise ud sub corpul firav al copilului în agonie şi lăsa la vedere salteaua vărgată ce cunoscuse în viaţa ei prea multă suferinţă ca să-şi mai poată îndeplini menirea de a odihni trupuri. În ea se simţeau cocoloaşe mari de câlţi ce împungeau în pielea întinsă pe coaste.
Avea ochii duşi în fundul capului, obrajii supţi şi pe frunte, sub părul negru, creşteau broboane mari de transpiraţie ce se prelingeau apoi pe perna ce căpătase o tentă umedă, cenuşie. Pe noptiera de metal ruginit de la capul patului era o cană cu apă din care o infirmieră îi mai uda din când în când buzele. Îngrijorată, femeia nu se mai dezlipise de patul lui de două zile, de când trimisese vorbă în sat să vină nefericiţii ăia să-l ia să moară acasă, să nu se mai chinuie singur între străini. Îl cunoştea pe tată, crescuseră împreună şi i-a fost milă ca de copilul ei. Adormise pe scaunul tare, cu capul pe salteaua de câlţi. Acum îşi aşezase cât de cât basmaua peste părul strâns bine în coade prinse cu ace, în coc, la spate, dăduse cu apă rece pe faţă şi se apucase să-l şteargă pe mâini cu un şervet înmuiat în apă. Freca uşor cu şervetul ud şi vorbea mai mult ca să-şi audă glasul.
–Taci, maică, să vină tac-tu să vedem ce-ţi facem, nu te lăsăm să mori cu zile pe patul ăsta murdar. Ia un pic de apă, să-ţi mai scadă fierbinţeala, ia cu mama, nu muri, că se răsuceşte mă-ta în mormânt şi nu mă iartă de acolo de unde o fi, dacă te las.
Copilul lupta, se agăţa cu toate puterile de firul firav al vieţii. Noaptea trecută o visase pe maică-sa aşa cum nu o văzuse niciodată. Tânără şi frumoasă, cu coade negre, lungi, venise să-i dea ţâţă. “Ia de mănâncă, puiul mamei, că tare mă mai dor ţâţele de dorul tău, că m-am dus maică cu laptele tot după mine şi tu ai rămas flămând. Ia cu mama, să mă uşurez şi eu.” Aşa-l îndemna şi el întorcea capul scârbit şi o împingea cu mâna să-l lase în pace. Ruşine ar fi fost, băiat mare să sugă la mă-sa.
A ajuns în spital cu glezna făcută praf de copita taurului şi-a mai fost conştient câteva ore. Apoi s-a zbătut între viaţă şi moarte iar acum, fierbinţeala, piciorul care se-nvineţise până la genunchi, durerile atroce îl topeau. “Cea, Mercan, mânca-te-ar boala să te mănânce!” Avusese şi el o ambiţie, să pună doi boi la car şi să plece cu ei la câmp, să pocnească din bici şi să strige să-l audă satul “Cea, Mercan! Hăis Bujor”. Pentru visul ăsta muncea ca un om mare. De săptămâna trecută de când tăuraşul îl trântise şi-l călcase, nu mai ştia ce se întâmplă cu el, cum a ajuns acasă, cum l-au adus la spital, ce i-au făcut aici. S-a ţinut el cât s-a ţinut de funie, să nu-l scape, până la urmă tot i-a dat drumul. Avea şi acum umărul negru, umflat, urme adânci de zgârieturi pe spate. Cum se târâse peste pietre. Când delira nu mai simţea durerea. Trăia în lumea de vedenie, striga la boi şi se mândrea cu biciul din piele împletită pe care se făcea că i-l făcuse până la urmă tac-su.
*
– Bine că ai venit, nea Costică! Trebuie să operăm băiatul de urgenţă, să-i tăiem piciorul. Nu mai avem ce-i face, a făcut cangrenă, dacă nu-l tăiem moare.
Ţăranul s-a prăbuşit pe marginea patului cu capul în palme. A privit la copilul lui ajuns piele şi os, l-a văzut cum se chinuie şi-a închipuit că-l vede şchiop, într-un picior, că se chinuie să ţină piept golanilor din sat pentru tot restul vieţii. I-a venit să-l strângă de gât pe doctorul care îi spunea cu seninătate că vrea să-i lase copilul schilod.
–Nu aşa ne-a fost vorba, domn’ doctor! Când ţi l-am adus nu era aşa. Atunci ai promis că se face bine dacă-l las aici şi acum îl găsesc pe jumătate mort? De ce mi omori copilul, neică, ce-ai cu el? Ce rău v-am făcut eu, mă, de vreţi să-mi schilodiţi copilul? Nu tăiaţi nimic, îl iau acasă, ‘tu-vă ceara mamii voastre de criminali, mi-l iau acasă şi mi-l fac eu bine.
–Măi, nea Costică, ce vorbe sunt astea? Cum îţi permiţi să mă jigneşti? Vezi că acu’ chem jandarmul, fir-aţi ai dracului de nespălaţi. Vrea omul să vă facă bine şi voi îi daţi în cap.
–Taci, ‘tu-ţi grijania mă-tii, dacă vrei să mai vezi lumina zilei, taci, că nu răspund de mine şi te strâng de gât. Dă-mi copilul acasă şi lasă-mă-n durerea mea, a adăugat ţăranul, cu obidă, printre dinţi. Doctorul l-a privit cu atenţie şi s-a speriat de cruzimea cu care era privit.
–Eu ţi-l dau, dar dai semnătură că refuzi tratamentul şi îţi asumi răspunderea dacă moare. Eu mă spăl pe mâini de voi.
–Spală-te, ‘tu-ţi răspunderea ta de doctor, spală-te. Dă să semnez, copilul că mi l-ai omorât deja.
L-a luat, l-a dus în braţe până la car şi l-a aşezat pe paie, cu grijă, cât de uşor a putut. Când piciorul a atins scândura carului copilul a urlat.
–Taci cu tata, că te duc acasă şi te face tăicuţu bine. Taci taicule, că nu te mai las la măcelarii ăştia, lasă că oi ştii eu cum te-oi ţine, numai tu să nu-mi mori, copile, rezistă, băiatul tatei, rezistă.
O babă pricepută în leacuri i-a desfăcut pansamentul sub care colcăiau viermii, l-a curăţat şi l-a legat cu plante de leac pe care le-a tot schimbat cât i-a zis descântece doar de ea ştiute. Dumnezeu le-a ascultat şi i-a vindecat copilului piciorul şi mintea cuprinsă de fierbinţeală şi l-a ridicat de pe patul de boală întreg, doar cu o gleznă diformă ce-avea să poarte în cicatricile ei toată suferinţa copilăriei. Când a deschis ochii şi a cerut de mâncare, Costică a plâns ca un copil pentru prima dată în viaţa lui de om încercat de soartă. S-a ridicat şi-a plecat la spital să-l scuipe în ochi pe doctorul ce-a vrut să-i mutileze copilul.
Pe capul tău
-Măi năzdrăvanilor, treceţi odată la culcare, bate din picior bătrâna, cu prefăcută mânie.
-Nu vrem! răspunde încrezută fetiţa cât un nod cu mâinile aşezate bătăios în şolduri.
-Hai păpușa mamei, vine mă-ta acum şi luăm toți bătaie.
-Nu eşti maica mea. Şi dacă ne spui, te dau afară.
-Unde să mai dai afară? Unde să mă duc?
-Nu mă interesează. Acasă la tine, să nu te mai văd.
-Bine, dacă tu aşa vrei, uite plec, dar să ştii că tu eşti vinovată dacă mă mănâncă câinii acuma noaptea.
-Nu mă interesează.
Baba, nici una nici două, se ridică și iese pe uşă, iese şi pe poartă. Rămân copiii singuri, într-o tăcere apăsătoare. Cel mic, abia învăţat să meargă de-a buşilea stă să plângă. Fetiţa, răsuflă greu și încearcă să-l potolească.
-Lasă Titi, bine c-a plecat. Auzi, să facem noi ce vrea baba asta, nu-i e rusine, d’acului ea de babă urâtă. Mai bine ca a plecat, să se ducă acas’ la ea, să n-o mai văd. Ţie ţi-e frică?
Cel mic dă încet din cap, curajos, dar bărbia îi tremură şi ochii îi joacă în lacrimi când privește întunericul de afară prin geamul uşii, aşteptându-se să apară de acolo cine ştie ce monstru care să-i mănânce.
-Taci, că mie nu-mi e frică. Ce dacă e noapte? Nu vine peste noi, e uşa închisă. Auzi, da tu crezi că o s-o mănânce câinii pe babă? Da’ las’ c-aşa-i trebuie. Ce caută acasă la noi? Nu poate să stea acolo la casa ei? Nu plânge, că nu o mănâncă, știu eu, câinii nu mănâncă oameni, mănâncă doar pisici.
Băiatul plânge acum de-a binelea, cu suspine înfundate şi lacrimile înnodate în barbă. Parcă şi zgâtia de fată s-a muiat, dacă fioroșii ăia de câini mănâncă şi femei bătrâne? Se plimbă nehotărâtă şi îngândurată de la un capăt la altul al camerei. O urăște pe baba asta, îi e silă de ea şi parcă nu ar vrea s-o mai vadă niciodată, dar nici s-o mănânce câinii nu vrea. O s-o găsească mâine oamenii pe drum făcută bucăţi, plină de sânge şi toți vor fi supărați pe ea că a dat-o afară din casă, n-o să creadă nimeni că baba e de vină și nici nu poate spune că Titi a gonit-o, el nici nu știe să vorbească. Uh, dacă moare baba, ea ce face?
-Lasă Titi că mă duc eu după ea. Stai cuminte acolo, că acum vin.
Titi urlă şi mai tare, speriat de perspectiva singurătății în camera luminată slab doar de o lampă cu gaz cu sticla afumată. Fata vorbeşte mai mult cu ea, îşi face curaj să iasă în noaptea de afară, să caute baba izgonită. Deschide uşa uşor, scoate capul, îl trage înapoi, îl scoate iar, scoate și un picior, vede că nu pățește nimic şi iese pe scară. Strigă: – „Baaabooo!” – nici un răspuns. Păşeşte şovăit pe prima treaptă, apoi coboară încă una și privește peste umăr în curte. E o noapte senină, cu lună plină, curtea şi uliţa sunt luminate ca ziua. În depărtare se aude o ceartă de câini. S-au încăierat printre uluci și acum latră toți ca apucați de streche. Ulița-i pustie, nici urmă de babă. „Să vezi că pe baba asta chiar au mâncat-o câinii!” îşi spune în gând fata şi bărbia îi tremură. O strigă de mai multe ori, abia şoptit: ”Baaaaaaboooo!” Nici un răspuns. Toată supărarea se topește și lasă loc unei spaime mai mare ca ea. „Ce fac acum?”, se întreabă necăjită și se întoarce cu umerii căzuţi la fratele ce mai are puțin și leșină de atâta urlat. Când intră pe uşă, ochii lui mari şi căprui o privesc cu o rază de speranţă.
-Nu am găsit-o, rostește repede, mai mult pentru a se încuraja singură, decât pentru copilul care nu înțelege decât că baba nu mai este de găsit. Stai liniştit, să nu mai plângi, sigur a ajuns acasă la ea. Câinii urlă depaartee, adaugă și icnește când urcă cu greu în patul înalt.Vorbește și plânge, toată tăria și hotărârea i se topiseră afară, la lumina lunii, în lătratul câinilor. Doi copii necăjiţi şi singuri plâng acum unul în braţele celuilalt, de mila unei babe dispărute în miez de noapte.
De după colt, inima babei se înmoaie de atâta durere. Deschide uşa şi intră cu pas ușor în casă.
-Of, babo, bine că ai venit! sare fata s-o întâmpine. Titi credea că te-au mâncat câinii.
-Nu m-au mâncat, maică, mi-a fost teamă când i-am văzut că-mi ies în cale şi m-am întors din drum.
-Bine ai făcut. Lasă, culcă-te la noi în noaptea asta, te duci mâine acasă. Stai aici că te duce tata acasă. Pe el nu-l mănâncă nimeni.
-Bine, dacă zici tu, rămân. Dar trebuie să vă culcaţi, că se supără mă-ta.
Împăcaţi, cu lacrimile uscate pe obraji şi nasurile şterse, copiii adorm. Baba îi privește cu drag și se întinde pe două scaune la picioarele lor. Oftează adânc și rămâne să le vegheze somnul. Fata râde cu poftă, semn că în somn nici o urmă de supărare nu are ce căuta, băiatul își suge degetul cu ochii închiși. Afară cântă cocoșii de miezul nopții și-o cucuvea își strigă numele în dudul de la poartă. ”Pe capul tău să fie, pocitanie! Să-mi lași copiii în pace.”
Gela
-Au, fi-al dracu’ Doamnee, dă-te mă ţâgane jos de-acolo, n-auzi?! Hai, mânca-ţi-aş pulicica ta, că vine tac-tu acu’ şi te ia la omor. Oprelee, dă-te mă jos, se aude peste uliţi vocea leneşă şi uşor tabagică a Gelei, rudăriţa din colţ.
-Nu vreau, fă! Dă-mi bani de ţigări, îi răspunde din vârful dudului fiu-său, Oprel.
Oprel are doisprezece ani, pantalonii rupţi în cur şi fumează ca un turc. E tuciuriu, cu părul blond ca tac-su şi dat la rele de mic. Când e singur acasă se furişează după uluci şi priveşte pe sub fustele femeilor ce trec pe drum. Dacă se dau mai aproape de gard, le şopteşte abia auzit „Ce te-aş fute, fă”. „De parc-ai avea cu ce, stârpitură”, îi mai răspunde câte una mai slobodă la gură şi răspunsul îl face să-şi dea repede pantalonii jos, să-şi ia puţa în mână ca să demonstreze că are. Femeile i-au învăţat năravul şi ocolesc gardul cu uluci rare dincolo de care pândeşte puiul de rudar. Ia zilnic bătaie de la tac-su şi-i altoieşte la rândul lui pe fraţii mai mici, aşa, de răzbunare. Cerşeşte ţigări la trecători, se ascunde când e vorba de muncă şi urlă ca din gură de şarpe când aleargă tac-su cu securea de cioplit după el.
-Haide, mo, că ne bate tac-tu pe amândoi, nebunule, continuă Gela să-l roage cu frumosul şi-l priveşte chiorâş, cu mâna pusă streaşină la ochi.
Rudăriţa are capul acoperit cu basma decolorată de bumbac, prinsă strâns peste frunte cu şervet alb, o burtă revărsată în valuri pe sub cămaşa lungă, înflorată şi o fustă creaţă, pătată de mâncare pe poale, peste şoldurile generoase. Ar fuma şi ea o ţigară, dar Milică, bărbatu-său, s-a hotărât de două zile să nu mai lase un ban la vedere. I s-a pus pata ţiganului că munceşte ca prostul şi n-are bani de-o bere când îi arde buza.
-Dă-mi bani.
-De unde, mo, de unde să-ţi dau dacă n-am?, se plânge rudăriţa şi-şi pune mâinile-n cap. Al dracu’ tu cu zîlele tale de copil, mă omori, mo, mă bagi în groapă.
În mijlocul bătăturii fierbe nişte ştevie într-un ceaun plin de funingine pus pe pirostrii. Masa de pânz. Gela se apleacă şi împinge o mână de surcele sub ceaun, icneşte şi se ridică cu greu în picioare.
-Fa, Georgeto, ai grijă de ceaonul ăla până mă-ntorc, strigă la fetişcana subţire ce mânuieşte cu sârg un măturoi de nuiele şi ridică un balon de praf în jurul ei.
-Da tu şe faşi, fă? Un’ te duşi?, îi răspunde fata fără să se oprească din măturat. Nu vezi c-am treabă?
-Ia, până colea, răspunde evaziv Gela şi iese clătinat pe poartă. Se uită-n dreapta, se uită-n stânga, uliţa pustie. Oamenii-s plecaţi care-ncotro pe la treburile lor. Stă ce stă cu mâinile-n şolduri şi-o ia lipa-lipa cu tălpile goale prin glod, la dreapta. La prima poartă se opreşte, se ridică pe vârfuri, dă drugul la o parte şi intră în curte.
-Vioricooo, fa Viorico!, strigă prelung, cântat.
-Ce vrei, fa?, îi răspunde răstit femeia din casă. Doar ce intrase să se odihnească puţin în crucea zilei.
-Ieşi, fa, pân’afară, că am o vorbă cu tine.
De după perdeaua lungă, pusă apărătoare de muşte, se iţeşte capul descoperit al vecinei deranjate.
-Ieşii, na. Ce vrei? Ce dracu, Gelă, plecaşi de-acasă cu legătura aia la cap, eşti nebună?
-Fa rumânco, nu mai poci, mă doare capul de mor.
-Te doare pe dracu. Zii mai bine că-ţi e lene.
-Ba sete-mi e. Dă-mi şi mie un pahar de vin, se scutură Gela de boală cu speranţă în ochii injectaţi.
-Păi nu ziseşi că te doare capul? Cu vin nu-ţi trece.
-Dă-mi fa, mâncaţi-aş, că-ţi munşesc pentru el. Uite-ţi fac un cârpător.
-Da-l faci tu, fa, sau îl face bietul Milică?
-Da’, dă-l la dracu, rumânco, că s-a făcut al dracului Milică. Nu mai vrea să-mi dea un ban, fă!
-Păi cum să-ţi dea dacă-i bei pe toţi şi-i dai prostului de fiu-tău să-şi ia ţigări?, o întreabă Viorica în timp ce-i pune paharul cu vin în faţă. Hai, dă-l repede peste cap şi du-te că acu’ vine Viţu şi te ia la goană. Ştii că ăluia nu-i place să te vadă pe aici.
-Ai fa, rumânco, că nu fac nişiun rău, ce-i căşună aşa pe mine?, întreabă naiv rudăriţa, de parcă nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase şi dă repede paharul de vin peste cap. Plescăie fericită şi se aşează, comod, pe scaun.
-Ai Viorico, da o şeapă nu-mi dai şi mie? Să pun şi eu în fiertura aia de ştevie, să le dau să umfle burţile, fi-ar ai dracu’, că nu se mai satură. Tii, şe mă doare, fa, se vaită iar şi clatină abătută din capul legat cu şervet alb. Mă omoară ăştia, fa.
-Lasă că nu mori, ce-ai văzut tu drac mort?, o îmbărbătează femeie şi coboară în beci după o ceapă pentru rudăriţă. Îi aduce şi-o poală de cartofi. Na, fa, fă-le şi-o mâncare de cartofi, mai schimbă dracu’ şi tu ştevia aia.
Rudăriţa zâmbeşte în barbă şi lăcrimează din voce.
-Bogdeaproste, rumânco, că bun suflet de om eşti! Da un pahar de oloi nu-mi dai? Că nu mai am neam, fa şi ăla nu-mi lasă fă nici un leu, fi-i-ar norocu-al dracu să-i fie! Mă jur pe copiii mei, fa, să-l mănânşe viermii de rudar zgârşit!
-Taci dracu că munceşte bietul om de nu mai ştie ca să vă ţină pe voi.
-Iaaa, munşeşte, fa, munşeşte, da’ dacă nu ne alegem cu nimic? Ciopleşte toaată ziua pe o baniţă de porumb, rumânco. Rumânii e ai dracu’, se uită să ia pielea de pe rudar. Dacă ar putea să le facă ălbiile pe gratis, fute-mă-n norocul lor.
-Machea Gelă, nu-ţi e, fă, ruşine să vorbeşti aşa? Tu vii să cerşeşti la mine şi mă drăcui în faţă?, o ia Viorica, nervoasă, la întrebări.
-Taci, fa, rumânco, că nu de tine vorbeam, mâncaţi-aş, de rumânii ăştia ‘oţi. Mai dă un pahar, pupaţi-aş tălpile tale, să-mi vină snaga la loc.
Femeia îi mai toarnă un pahar de vin şi-o zoreşte.
-Hai, dă-l peste cap şi dă-i drumul, că n-am chef de scandal din cauza ta. Şi aşa mi-ai stricat odihna.
Rudăriţa ia o gură de vin şi-ncepe să plângă.
-Nu ştii tu, fa, Viorico, ce greu o duc. Toţi trag de mine, fa, lua-i-ar moartea să-i ia de puturoşi. Şi rudaru’ care s-a făcut al dracu’ şi nu-mi mai dă un ban. Îmi vine să mor, fa, zâc zău, vai de capul meu.
De peste drum se aude un ţipăt lung şi urlete.
-Mamo, fă mamă, unde dracu’ eşti? Căzu prostu din dud şi moare, fă, chirăie cât o ţine gura, Georgeta. Pe vocea a doua îi ţinea isonul Oprel cu-un urlet de durere.
-Ho, daţi-vă dracu’, că viu acu, arde-v-ar focu’, strigă şi rudăriţa de la masă, fără să se urnească de pe scaun. Dă-mi, fa, rumânco şi-o ţîgară că mă omoară ăştia, fa. Şi-un pahar de oloi.
Arşiţă
Arde. Nu-ţi dai seama imediat ce ieşi din casă, ci doar după câţiva paşi. Arde asfaltul şi tocul sandalei se înfundă adânc în asfaltul moale, arde în creştet soarele-ţi încinge părul până la punctul de aprindere de te şi miri când pui mâna că nu s-a aprins încă, arde geanta pe umăr şi pielea pe mâini, arde în plopi şi frunza uscată se stinge cu-n foşnet scurt pe alei. E arşită şi-n frunza lepădată ai senzaţia că arde-n mijloc de octombrie.
E vară plină şi totuşi…
Ardea nisipul. Lepădam papucii cu talpă grea încropiţi din sandalele de anul trecut cu bareta tăiată şi călcam cu grijă cu tălpile goale prin aurul lui. Nisipul miscător primea piciorul ca pe-o ofrandă şi-l învăluia cu dragoste fierbinte. Nu puteam ţine talpa mai mult de câteva secunde în el. O înlocuiam cu cealaltă, apoi o luam de la capăt, ca într-un joc pe cărbuni aprinşi. Toată suflarea satului se odihnea la umbră, prin case, pe sub nuci, prin grădini. Eu n-aveam odihnă şi nici soarele nu mă oprea mai mult de câteva minute în loc, la răcoare. Aveam mâncărimi în cur, aşa mă diagnostica Dădica. Aşteptam până adormea maica şi ieşeam tiptil afară unde trebuia întâi să mă opresc să mă frec la ochi năucită de lumina orbitoare.
Deschideam uşor portiţa -să nu scârţâie- sau ieşeam pe poarta mare din curtea animalelor, mă propteam cu coatele pe gardul grădinii şi priveam până hăt departe, pe duna de nisip pe care se ridicau în valuri casele din spatele cimitirului, peste crucile cimitirului ce dormeau la umbra copacilor, dădeam o raită până jos, la baltă, mai smulgeam o buruiană, mai scoteam apă din gropan şi mai aruncam pe câte un strat mai pălit, apoi mă declaram obosită şi suiam coasta înapoi, în drum. De acolo o luam la dreapta, nu intram înapoi în curte, doar nu eram nebună. La dreapta, către Jieţ. Mă bălăceam un pic, alergam câte un crăpcean sau un lin pe sub frunze, până în papură, căutam scoici şi melci pe sub mal, număram mormolocii de broască şi nu le dădeam niciodată de capăt, atât de mulţi erau. Îmi plăceau cei mari, cărora le crescuseră deja două picioare. Îi luam în palme şi-i priveam cum se zbat să sară înapoi în apă, cu cozile lor jucăuşe şi burţile umflate.
Îmi puneam papucii şi urcam coasta pieptiş până în mijlocul cimitirului, unde ştiam că odihneşte bunica mea. În jurul ei, cruci de lemn cu acoperiş vopsit albastru, sau cu vopseaua crăpate, unele smulse, căzute într-o rână cu lemnul putrezit. Crucea ei de piatră pe care citeam mai mult cu degetele literele scrijelite printre muşchi uscaţi odihnea la umbra unui dud rotat cu dude negre. Mă aşezam acolo şi priveam înapoi, peste grădini, la căsuţa noastră. Parcă special fusese aşezată aşa, să-şi mai arunce din când în când ochii către casă, să-şi vadă copiii cum creşteau şi umblau desculţi pe bătătură. Ei crescuseră, aveau la rândul lor copii, ba mai şi muriseră puţin între timp, tot ca ea, înainte de vreme.
Rămâsesem eu, cea în sângele căreia clocotea sângele fierbinte al neamului aspru şi aprig al lui Tudorache Zăvăleanu. Puneam degetele pe cruce şi citeam silabisit: “Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu Stroilă Lucia”. Cumva, numele meu scris pe-o cruce veche de piatră mă chema pe furiş în fiecare amiază fierbinte de vară. Lacrimile-mi jucau sub pleoape şi-o durere surdă urca încet din plămâni şi se oprea în gât. Nu plângeam, nu voiam ca acolo, sub pământ să plângă şi ea cu mine. Râdeam, îi spuneam ghicitori pe care le învăţam de la nea Florea, fratele mamei, care tot încerca să mă încuie cu ele şi-o întrebam “Mamaie, de ce te cheamă ca pe mine? Mama Ghiţa zice că semăn cu matale. Şi maica spune la fel. De ce n-ai poză să te văd şi eu?”
Nu-mi răspundea. De sub frunze se auzea câte un pas repede de şopârlă care mă speria şi mă făcea s-o iau la goană către casă fără să-mi iau la revedere. Soarele strălucea la fel de nepăsător, în apa Jieţului copiii ţipau, gâştele-şi strigau bobocii şi pe uliţele pustii începeau să se adune muierile la umbră, cu lucrul în mână. Începea sfatul de seară. Mă strecuram înapoi pe poarta mare fix la timp, să nu intre maica la bănuieli şi să mă întrebe “Pe unde-ţi plimbi, fa, curul pe căldura asta, fiţ-ar chelea-a dracu’ de boţană!”.
Alb
Prima dată mi-a albit părul. Abia trecusem de 30 de ani şi păream deja bătrână. Nu mă deranja, pe atunci în mine locuia o femeie bătrână cu toate uşile închise, fără niciun orizont. Aveam umerii căzuţi, renunţasem definitiv la viaţă. Într-o zi de vară, copila mea, pe atunci elevă prin clasa a VII-a, mi-a spus că ea nu mai iese cu mine pe stradă dacă nu mă vopsesc. Îi era ruşine cu bătrâneţea mea. Acum mă uit în oglindă şi văd la suprafaţă femeia care eram atunci pe interior. În mine locuieşte o femeie de 30 de ani. Tot în contratimp.
Azi, că trebuia să mă vopsesc, mi-am adus aminte şi m-am cutremurat.
Eram prin clasa întâi, sau a doua, când ai mei se pregăteau să cunune. S-a nimerit ca înainte de nuntă să plouă vreo două săptămâni în fiecare zi. Ploi repezi, de vară, în zile cu multă căldură. Ca de obicei, uliţa nisipoasă s-a umplut de bălţi numai bune de măsurat cu pas mărunt de copii. Ceea ce am şi făcut de una singură întâi, însoţită de frate-meu mai apoi. Frate-meu nu împlinise 4 ani, era un ţânc dolofan căruia apa îi ajungea până la fund pe alocuri. Degeaba mă bătea mama la cap să stau în curte şi să nu-l trag pe puştiulică în prostiile mele, mie-mi intra pe o ureche şi-mi ieşea pe cealaltă. Aveam grijă doar să-l schimb înainte de-a veni ei de la serviciu, ca să nu mănânc bătaie. Vedeţi? E bună şi bătaia la ceva, îi învaţă pe copii să mintă.
După vreo săptămână a făcut ăla mic febră mare şi-a picat lat în braţele mamei. Era mucos, plângăcios, înfierbântat, cu dureri de burtă şi de picioare- 40 de grade, delira. Mama, ca orice mamă responsabilă, a fugit repede cu el la dispensar. Doctoriţa de atunci,când l-a văzut l-a şi internat şi s-a pus cu seringa pe fundul lui. Moldamin la greu, răcise ăsta de era să dea colţul. În buna tradiţie comunistă, copilul de nici 4 ani a rămas în spital, mama a fost trimisă acasă. Oricum avea o groază de treabă, mai erau doar câteva zile până la nuntă şi pe vremea aia să fii naş la Bechet nu era treabă uşoară. Trebuia să vii cu invitaţii tăi, să ridici cort, să pui masă, să aduci lăutari să se simtă oamenii naşului bine, că de-aia veneau să-i facă fală. Treabă – căcălău, măria ta.
Bătătura era plină de neamuri la jumulit de gâşte, fiert sarmale, făcut ciorbă şi fripturi, veselie multă, chiote, doar mama plânsă ca vai de ea parcă se pregătea de înmormântare. Mama plânsă, eu disperată. Mă simteam vinovată pentru tristeţea ei dar nu-mi venea să spun că-i vina mea. Tăceam chitic şi sufeream în colţul meu. Tata turna vin în paharele nuntaşilor şi ofta. Negru e el oricum, atunci ziceai că fierbe pe tăciuni aprinşi. Se rugaseră cu cerul şi pământul de doctoriţă să le externeze copilul măcar în sâmbăta nunţii şi aia, încăpăţânată îi dăduse afară şi-i ameninţase că o să cheme miliţianul dacă nu se potolesc. Şi unde nu s-a trezit cumnatul, un om cu o inimă imensă, că ridică paharul şi decretează:
-Toarnă Viţule, că eu mă duc să fur băiatul.
Tata a ridicat ochii şi l-a privit în faţă, serios.
-Taci, mă cumnate, nu mă mai amărî şi tu, lasă-mă în plata mea. N-ai auzit-o pe aia că nu vrea să ni-l dea, că-s prea puţin trei zile în spital?, a zis cu o jumătate de gură şi-o umbră de speranţă.
-Mă duc eu, nu voi. Toată lumea o să jure că aţi fost aici, că nu ieşiţi din bătătură. Nici n-o să bănuiască cine l-a luat. Hai, mă, ce dracu’, doar nu degeaba mi-ai purtat bradul la nuntă, atâta lucru să fac şi eu pentru tine.
Mama tocmai ce ieşea din casă, coafată şi gătită prună.
-Hai că merg şi eu cu tine, cumnate, s-a oferit, curajoasă. Ochii îi străluceau, uitase şi de plâns şi de durere. Hai.
Tata a tras-o de mână.
– Viorico, stai, fă, dracu acasă, lasă-l pe ăsta că se descurcă singur. Să nu te pârască cineva, că cine ştie ce se întâmplă.
-Ba. Stai tu, că eu mă duc să-mi aduc copilul.
Şi-a ieşit pe poartă, aşa gătită cum era, cu floarea-n păr şi cumnatul, un pic afumat, pe lângă ea, băţos. Ziceai că-s un cuplu ce merge la petrecere. Au ajuns la spital, cumnatul s-a făcut că întreabă de cineva anume, portarul l-a lăsat să intre să caute, a ajuns în salonul în care era frate-meu, l-a luat pe sus, a încălecat o fereastră care dădea în spatele clădirii şi dus a fost printre copaci. A ieşit din curte printr-o gaură în gard pe care o aranjase dinainte, unde îl aştepta mama care şi-a strâns în braţe odrasla şi-au luat-o amândoi la picior de nu s-au oprit până acasă. Frate-meu tremura de drag că-l scoseseră din închisoarea cu injecţii dureroase, mama era fericită, toată lumea se veselea, cumnatul devenise eroul nostru. Îl priveam cu recunoştinţă, printre lacrimi.
După vreo doi ani un cancer galopant l-a pus la pat pe cumnatu’. Nimeni nu-şi dădea seama ce putea să aibă. Un an întreg a umblat din doctor în doctor şi a schimbat tratament după tratament. Gospodăria lor, înfloritoare până atunci, începuse să scârţâie. Se mai ocupa de ea doar vărul meu cu mustaţa abia mijită şi, cât putea, printre picături, cumnata. Ea îl îngrijea şi pe bolnav, alerga cu el pe la Craiova, la spitale, era şi infirmieră şi mamă şi soţie. Ea îi făcea injecţiile cu morfină. S-a stins într-o noapte fierbinte de vară când cerul era spuzit de stele şi-n grădină greierii aveau concert. Ai mei au stat lângă el până şi-a dat ultima suflare. Parcă s-a rupt ceva din noi şi-a plecat pe lumea cealaltă împreună cu muntele acela de om, cu o inimă cât roata carului, din care rămâsese în pat doar o mână de oase ce ieşeau prin piele. Surpriza cea mai mare a fost dimineaţa, odată cu primii zori, când tata a ridicat ochii şi-a văzut că peste noapte vărului meu îi albise complet părul. Avea 14 ani. A fost tare, nu i-a curs o lacrimă până au aruncat groparii pământ pe sicriu. Ca o stâncă. Peste încă vreo trei ani avea să-şi piardă şi mama, răpusă de aceeaşi boală.
Am citit undeva că părul albeşte repede din cauza emoţiilor pe care ni le reprimăm de-a lungul timpului. Abia azi, când am rememorat întâmplarea, am realizat cât adevăr este în teorema asta.
Baba
Băiatul luase darul băuturii şi nu mai ştia ce e realitate şi ce e închipuire. Avea o iapă albă care învăţase toate cârciumile din sat şi se oprea pe rând la fiecare, apoi, de una singură mergea cu capul în pământ şi-l aducea cuminte acasă, mort de beat pe fundul căruţii. Se oprea la poartă şi aştepta. Copiii de pe uliţă îl vedeau şi se urcau în căruţă peste el să-i strige măscări şi să-l tragă de mustăţi. Se trezea, lua biciuşca în mână şi-ncepea să lovească în stânga şi-n dreapta în timp ce înjura gros de câte ori cureluşa de piele îl şficuia pe spate. Copiii se împrăştiau care-ncotro şi umpleau uliţa cu ţipetele şi râsul lor. Atunci se rostogolea în praful drumului, se aduna de pe jos şi deschidea poarta. Iapa intra şi parca în faţa casei. Acolo o uita Dumnezeu până venea muierea de la câmp, o dezlega şi-i scotea o căldare de apă. I se usca, săraca, şi sufletul în ea.
Fata îi semăna babei, albă la faţă, cu ochi mici, ştrengăreşti şi buze roşii. Nu luase şi blândeţea ei senină, era încăpăţânată, independentă şi băieţoasă, nu-i sufla nimeni în ciorbă. Nu avea nevoie de bărbaţi s-o descurce în treburi, avea nevoie de ei doar în pat, între aşternuturi răcoroase de bumbac, când carnea tare îi ardea şi corpul îşi cerea partea lui de păcat. Dimineaţa le punea hainele în braţe şi-i trimitea acasă, la neveste. Dădea bani cu camătă şi îi urmărea pe datornici până recupera şi ultima dobândă, nu ajuta pe nimeni dezinteresat, nici măcar pe frate-său. Sau mai ales pe el.
Băiatul avea copii, greutăţi, gospodărie mare, fata nu s-a înţeles nici cu bărbatul, nici cu socrii şi după ce într-un acces de nebunie i-a luat la bătaie pe toţi, a ieşit pe poartă şi dusă a fost. S-a mutat înapoi în casa părintească. Îi părea babei rău că o vedea fără niciun noroc pe lume. O ajuta, mergea la CAP ca să-i adune zile, să aibă şi ea o pensie la bătrâneţe. “Că-i necăjită tare, maică.” Fie-sa o suporta, cât o suporta, mai ales din primăvară până-n toamnă, când era de lucru pe-afară. După ce se ridicau grădinile, varza se acrea în putină şi vinul se asprea în butoi, îi aduna lucrurile într-o boccea şi-o scotea pe poartă. „Să pleci fir-ai a dracu că din cauza ta nu am nici un Dumnezeu, să te duci unde oi vedea cu ochii, să nu mai aud de tine.” Pleca baba, ce să facă?
Se oprea la poarta băiatului, răsufla adânc şi bătea. Îi deschidea nora. „Iar te-a dat nebuna afară din casă, mamă? Te-ai dus s-o ajuţi, fi-r-ar ea a dracului să fie azi şi mâine! Acum baţi iar la poarta mea, de parcă la mine fug câinii cu covrigi în coadă. Te primesc să ştii, dar de data asta dacă mai pleci, să nu mai vii înapoi, că nu-ţi mai deschid.” Plângea baba şi se ruga de moarte cu o jumate de gură, s-audă nora, că ea nu îşi dorea cu adevărat să moară, iubea viaţa. Toată iarna tânjea pe vatră şi ofta cu ochii uzi. Se usca de dorul fie-sii. Când începeau să curgă streşinile nu-şi mai găsea astâmpăr. Ieşea pe-afară, pierdea timpul pe la animale, intra înapoi, ieşea iar şi privea pe uliţă în sus. Aştepta ceva şi n-ar fi spus în ruptul capului ce. În câte o duminică mai însorită fie-sa, primenită prună, bătea în poartă. “Hai, fa, mumă, tu nu mai ai de gând să vii acasă? Cât mai stai la ăştia?” Atât aştepta baba. Îşi lega repede bocceaua şi dusă era. În toamnă bătea iar, spăşită, în poartă.
A ţinut-o pe drumuri câţiva ani. De la un timp se tot împiedica şi fie-sa îşi pierdea răbdarea mai repede, azvârlea mai des cu ea pe scări. Baba se ridica şi urca treptele pe brânci. Învăţase să blesteme. Într-un octombrie ploios a picat la pat. S-a stins cuminte, în două săptămâni cu spaima că dacă nu o să moară atunci, nu va mai apuca să moară în casa ei. S-a mutat în cimitirul de peste drum, să fie pe-aproape de ar fi avut fata nevoie de ea.
Gâlceava
-Băi, vere Lache, dă-mi, băi, purceaua. Nu vezi că nu e purceaua ta? E purceaua mea, mă, striga Stelică de dincolo de poartă, cu pălăria dată pe ceafă, transpirat şi uluit de fapta vărului său şi privea în curte ridicat pe vârfuri, peste porţile înalte de tablă vopsită cu grund. Să mor io, dacă plec de-aci până nu-i dai drumul pe poartă!
În curte, văru-su Lache, cu bustul gol, îmbrăcat doar cu pantaloni negri de dimie, albiţi de praf, aduna cu lopata şi încarca în căruţă o grămadă de gunoi de grajd.
-Măi Stelică, tu ai înnebunit? Cum să-ţi dau mă porcul din bătătură? E purceaua mea, vere. Singură a venit şi a intrat în curte, uită-te şi tu cum se înţelege cu porcii ăilalţi. Erau ei aşa dacă nu creştea în bătătura asta? Ce dracu ere, te ştiam om serios, a răspuns calm, fără să se uite la omul care transpira agăţat cu amândouă mâinile de marginea porţilor.
-Hai mă vere, dă-o dracu de treabă! De când ai mă tu purcea ca a mea? Mă uit la ea ca la ochii din cap, face doi ani în iarnă şi tu vii să-mi spui acu’ că nu ştiu ce-am crescut doi ani în bătătură?, se agita Stelică şi mai c-ar fi sărit porţile să intre în curte peste văru-său, dacă n-ar fi prea înalte. Lache a strâns mai bine coada lopeţii în palmele bătătorite şi muşchii obrajilor i-au jucat scurt când a scrâşnit din dinţi.
-Mă vere, asta e purceaua mea. Nu-ţi dau eu purceaua din bătătură că zici tu. Du-te şi caută-ţi purceaua pe unde ştii că umblă, nu veni să iei animalul din curtea mea că te dau dracu cât ai clipi şi cât mi-eşti tu de văr. Pe Lache te găsişi tu să-l prosteşti, mă?
Purceaua grohăia şi privea pe sub urechile-i clăpăuge la oamenii ce se înjurau ca la uşa cortului. Era o mândreţe de vreo 120 de kg, roşcată, o corcitură cum aveau din ce în ce mai mulţi săteni care-şi duceai de primăvara porcii să pască în pădurea de pe malul Dunării. Purcelelor le plăceau porcii mistreţi şi veneau acasă cu purcei tărcaţi cu dungi roşii şi boturi lungi ce purtau în ei sâmburele de libertate pus acolo din sămânţa tatălui. A scuturat urechile şi a privit când la unul, când la celălalt cu un soi de interes de parcă ar fi aşteptat să afle care iese învingător din lupta asta surdă. Ei nu-i păsa pe mâna cui rămâne atâta timp cât avea mâncare din belşug şi-un troc cu apă împuţită în care să se scalde.
-Treaba ta, vere, a zis Stelică şi si-a desprins mâinile de poartă că amorţise agăţat acolo şi începuseră să-l doară. Eu mă duc la poliţie, să ştii. Nu las eu lucrurile aşa. Lasă tu că dacă nu eşti om de înţeles, am eu ac de cojocul tău.
Lache a ridicat din umeri, s-a proptit cu bărbia în coada lopeţii şi-a privit pentru prima dată spre poartă cu ochii lui mici în care scăpăra verde o lumină rece.
-Du-te şi-n pizda mă-tii! Demonstrează că e purceaua ta! Ai vreun semn la ea, mă? Arată-mi dacă ai vreun semn. Eu îţi arăt acum că e a mea, că o cunosc, are semn făcut de mâna mea.
Din drum, Stelică a strigat mai tare, că se depărtase.
-Dracu s-a gândit că o să furi tu purceaua să-i fac semne. Fi-ţ-ar semnele-ale dracu de om tâmpit ce eşti. Îţi aduc martori câţi vrei tu, mă, că toată uliţa îmi cunoaşte purceaua. Ce dracu să-ţi mai aduc?
-Nu-ţi dau purceaua şi pace. Du-te de unde ai venit, reclamă-mă, fă ce-oi vrea, purceaua asta nu iese pe poarta aia de-ar fi s-o omor cu mâna mea, a încheiat Lache, tăios, discuţia. Pe după garduri, vecinii îşi făceau de lucru prin grădini şi ascultau, curioşi să vadă cum avea să evolueze cearta.
Nervos, Stelică a dat cu pălăria de pământ în mijlocul uliţei.
-Biiine, vere, mai stăm noi de vorbă, dacă aşa ţi-e purtarea. Să fiu al dracu de nu te duc la judecată, a încheiat ca şi cum şi-a fi pus o pecete pe soartă şi-ar fi făcut ultimul jurământ de care avea să se ţină cu străşnicie, de-ar fi fost să moară din asta. S-a aplecat, şi-a cules pălăria din praf, a scuturat-o de pantaloni, şi-a pus-o la loc pe creştet şi-a plecat. Dădea din mâini ca apucat, se jura şi drăcuia să-l audă urechile ce stăteau la pândă dincolo de garduri.
-O să văd pe dracu’ să te ia de gât, a strigat şi Lache din mijlocul bătăturii, doar aşa, să aibă ultimul cuvânt, să nu-l creadă vecinii uşor de încălecat.
Amândoi păreau să aibă dreptate. Stelică era convins că purceaua e a lui. Îi dăduse drumul să mănânce dudele căzute din dudul de la poartă şi animalul când s-a văzut singur a plecat să pască pe lângă garduri, până s-a pierdut în sat. Sigur nu era el că a ajuns purceaua tocmai la poarta lui văru-său, dar semăna atât de mult cu animalul lui, că nici nu avea cum să fie alta.
Lache crescuse şi el o purcea identică. Nu prea-i era la suflet, că a dracului, cum prindea câte un pui de găină, cum îl înghiţea cu tot cu pene. O bătuse, o ţinuse închisă, îi pusese lanţ peste bot, degeaba. Ar fi tăiat-o, da-i părea rău de ea că era bună de prăsilă. Prin primăvară, ce dracu păţise nu ştia, că începuse să slăbească. Nu mai mânca, abia bea apă şi ajunsese să nu se mai ţină nici pe picioare. Ce nu i-a făcut omul, a băgat în ea vitamine, antibiotic, a pus muierea să-i fiarbă tărâţele. Totul a fost în zadar. Avea purcei care tânjeau de foame şi ajunseseră ca nişte arătări de nu îndrăznise nici să plece cu ei la târg. Cine i-ar fi cumpărat aşa jigăriţi? Îi era necaz că pierdea bani buni şi ca să se mintă că pierderea era mai mică tăiase din ei pe rând. Mai rămâseseră doi, cei mai prăpădiţi, care se încăpăţânau să trăiască. Când a văzut că nu-i chip să-şi revină, a urcat-o în căruţă într-o dimineaţă, cu tot cu purcei şi a lepădat-o la marginea pădurii să se aleagă ce s-o alege de ea. Şi-a luat apoi gândul că ar mai putea s-o vadă vreodată. A bifat-o pe catastiful pierderilor şi a mers mai departe. Când vara era pe sfârşite, a apărut pe uliţă purceaua asta cu purceii lui după ea. A intrat repede în curte şi şi-a strigat muierea.
-Mărie, vino repede! Da acu’, fă, nu peste un an! Ce te moşmondeşti atât?
Muierea a ieşit repede din casă cu ochelarii pe nas şi o cârpă colorată în mână.
-Ho, omule că eram în maşina de cusut! Venii, uite, ce vrei?, l-a întrebat în timp ce cobora desculţă pe treptele de ciment şi se îndrepta spre poartă. Lache a deschis poarta larg şi a arătat cu mâna spre purcea.
-Fă, uită-te bine, aia nu e purceaua noastră, aia de-am dus-o acu trei luni la pădure?
-De mă Lache, io ştiu… Seamănă cu ea, dar aia era jigărită rău, omule, asta trece de suta, cum crezi tu că a ajuns jigărita aia aşa?, s-a mirat Măria cu voce tare.
-Proastă te-a mai făcut mă-ta! Păi dacă a mâncat şi a trăit bine în pădure cum să se facă? Ce, e prima purcea ce s-a îngrăşat pe câmp?
Măria s-a mai uitat lung la purcea şi-a dat din umeri.
-Nu e, Lache, dar purceaua noastră abia mai putea bea apă, când să-şi revină aşa?
Lache nu s-a dat bătut. A ciocănit cu degetul în fruntea înaltă a Măriei s-o trezească şi-a găsit justificarea,
-Uite aşa bine! Cred că-i rămâsese un os în gât şi din zdruncinătura căruţii i-a sărit atunci şi s-a făcut bine. Ce, nu s-a mai văzut aşa ceva? Ţin-te dracu colo, să o băgăm în bătătură.
S-a ţinut Măria şi purceaua nu s-a lăsat prea mult rugată. Lasă că nici singură nu ceruse să intre, cum se lăuda Lache, nici nu s-a opus foarte tare. A simţit miros de porci în curte şi, curioasă, a intrat. Poarta s-a închis în urma ei şi când a dat de lucernă verde şi apă proaspătă, nici că i-a păsat, parcă era dintotdeauna în bătătura aia.
Stelică s-a ţinut de cuvânt, a venit cu poliţia la poartă. Poliţistul, împăciuitor, nu prea şi-ar fi stricat relaţiile cu niciunul din beligeranţi. A încercat o negociere.
-Mă , nea Lache, eu te cred, bre, ce nu te cunosc eu pe mata? Doar nu ai mata nevoie să furi animalul altuia, l-a periat întâi pe ţăranul reclamat. Lache şi-a lăsat mândru pălăria pe ceafă şi l-a privit drept în faţă pe vărul reclamant.
-Aşa mă tată, vezi că ştii?! Tu eşti băiat deştept, taică, dar ce să mă fac cu nebunul ăsta de pică aşa pe capul meu? Parcă e turbat.
Poliţistul a replicat repede, să nu-şi piardă avantajul.
-Nea Lache, ştii ce zic eu? Dă-i, bre, drumul pe uliţă, s-o vedem unde trage. Aşa se potoleşte şi nea Stelică şi terminăm şi noi cu scandalul.
Lache n-a vrut să creadă poliţistul că are ceva de ascuns.
-Dau, taică, dacă zici tu, îi dau, uite. Şi a scos purceaua pe poartă. Se adunaseră vecinii lui ca la urs, venise şi Stelică, adusese cu el şi vecinii lui, poliţistul era şi el atent să vadă ce face matahala. A dracu’ purcea, aproape c-o luase pe uliţă către Stelică. Animalul tot animal, ar fi intrat şi-n curtea ăluia tot ca pe moşia ei. Lache a transpirat tot când a văzut că animalul îl trădează. S-a făcut că se ţine să n-o lase să iasă-n grădinile de la marginea satului şi-a întors-o din drum după ce-a lăsat să-i cadă, ca din întâmplare, o mână de porumb la poartă. Purceaua a mirosit porumbul, a lins satisfăcută bob cu bob şi a intrat înapoi în curte. Lache s-a şters cu dosul palmei pe frunte şi-a răsuflat adânc. A închis porţile în urma animalului şi s-a strecurat în drum.
-Vezi, dom’ şef că s-a întors? E purceaua mea, domnule, v-am zis, a rostit apăsat şi s-a uitat cu ură la lumea strânsă-n drum. Poliţistul, îngăduitor a aprobat din cap, a scris procesul verbal şi-a pus vecinii să semneze de martori.
-Ce să-ţi fac, nea Stelică, purceaua s-a întors la el, i-a zis în treacă păgubitului, adică, gata, el s-a spălat pe mâini de toată treaba asta murdară, de acum să nu-l mai deranjeze cu prostii. Sufocat de indignare, Stelică stătea să plângă.
-Bă vere, vezi că nu eşti cu sufletul curat? De ce n-o lăsaşi să meargă până la capăt să vedem dacă intră în curte la mine sau nu, vezi că eşti hoţ?, a rostit şi toţi vecinii lui au sărit cu gura să-i ţină isonul, că recunoscuseră animalul lui Stelică.
-Da, domn şef, şi eu ştiu, şi eu, şi eu, Stelică a crescut o purcea fix ca asta!
Vecinii lui tăceau şi aşteptau să vadă urmarea. Lache a luat foc.
-Hai sictir, mă, animalule, am ajuns eu să mă faci tu hoţ, tu care ţi-ai făcut toată averea din furat de la colectiv? De-aia nu-ţi ajută, mă, Dumnezeu de ţi-a dat şi nepotul ăla handicapat, a sărit Lache cu gura şi-ar fi sărit să-l ia şi de gât să-l tăvălească prin ţărână de n-ar fi fost poliţistul, să-l afle de şef. Stelică s-a roşit şi s-a sufocat gata să facă infarct.
-Aşa, vere, ajunsăi să mă faci handicapat şi să-ţi râzi de famila mea. Bine băi, las-o, dă-o dracu de purcea că nu stau eu într-un animal. Da’ de cap să-ţi fie, vere. Mă duc şi dau acatist la biserică, să ajungi să se aleagă praful de toată averea ta. Praful să se aleagă, auzi?
Lache, mai bătrân, s-a stins primul. Stelică a venit la pomană, a vărsat un strop de vin şi a zis un „Dumnezeu să-l ierte” din vârful buzelor. Dumnezeu făcuse dreptate.
Dimineaţa de pe urmă
Când soarele s-a ridicat pe cer în ziua aceea caldă de vară, nimic nu prevestea că dimineaţa va aduce cu ea nori negri deasupra satului. Rândunele săgetau cerul ca și până atunci, guguștiucii cântau, în dudul de lângă poartă o ciocănitoare bătea toaca – cioc-cioc, cioc-cioc, cioc-cioc- căuta viermișori sub coaja putredă, portiţa de la drum stătea deschisă într-o rână, agăţată într-o singură balama ca şi ieri, Măria alerga desculţă pe bătătură între păsările ce cereau grăunţe şi bucătăria unde bolborosea mămăliga iar Mihai, abia ridicat din pat, cu părul vâlvoi plin de puf de gâscă şi pantalonii rufoşi căzuţi în vine, se freca cu pumnii strânşi la ochi.
– Babooooo! Mi s-a rupt culeaua, fi-ar a dlacu ea să fie, a strigat mâţâit la Măria, care numai de el nu avea chef. Avea cinci ani şi tot „l” rostea. “Băi prostule, îi zicea unchiu-său Ion de câte ori intra pe poartă şi-l auzea că-i zice “sălu’mâna”, băi, te însori mâine-poimâine şi nu mai înveţi să vorbeşti de-o să râdă muierea de tine.” şi hohotea gros în timp ce copilul îl lovea nervos cu pumnii lui mici în picior.
Cureaua era o bucată de curmei răsucit pe care Măria i-o lega strâns peste mijloc, să-i ţină pantalonii prea mari de care se împiedica şi drăcuia de câte ori se aduna de pe jos. Băieţii mai mari îşi băteau joc de el chiar dacă erau la fel de bine îmbrăcaţi.
– Ce făcuşi, mumă? Vino-ncoa, să te leg cu altceva. Ce te sculaşi aşa, cu noaptea în cap, că nici mămăliga n-o terminai, l-a luat la rost Măria, nemulţumită că trebuia să piardă timp şi pe lângă copilul ăsta, când pe ea ardea cămaşa să termine mai repede să plece la câmp. Moşul pufnea pe bătătură de la ora 4, grăbit să ajungă la loc pe răcoare, cât mai era un pic de rouă.
-Hîîîm, vreau să merg cu voi! Să nu mă lăsaţi acasă, a bâzâit puştiul şi şi-a împrăştiat mucii pe obraz după ce i-a freacat bine cu mâneca aspră a cămăşii, prea mare şi ea.
–Vai de tine, muică. Hai că te lom, nu te mai smiorăi aci, degeaba, că nu eşti fătălău. Şterge bine nasul ăla şi dă cu apă pe ochi că acu te spurcă pupăza şi o să fugă toate fetele de tine, l-a apostrofat bătrâna blând, în timp ce tăia altă bucată de curmei să-i lege pantalonii în talie. Ţâncul şi-a tras iar cu mâneca pe la nas şi a răsuflat uşurat. Scăpase, nu-l mai prindea zgripţuroaica de mamă vitregă să-l bage în cuptor să-l coacă aşa cum l-a ameninţat ieri. S-a grăbit să dea cu apă pe ochi, s-a împiedicat de pantaloni şi-a căzut în nas. De durere, a început iar să urle.
-Baboo, leagă-mi fa, pantalonii ăştia, ai dracu ei, s-a rugat din nou de Măria care a venit repede, l-a ridicat de-o aripă şi i-a tras o palmă la fund, să aibă de ce urla.
-Of, că-mi mănânci sufletul, hai să ţi-i leg că nu eşti bun de nimic, l-a smucit până l-a obligat să stea drept, în picioare. Un fir mic de sânge se prelingea din nasul copilului şi bătrâna, înmuiată, l-a luat de mână.
-Vino încoa să te curăţ, mă, amărâtule, că-ţi spărseşi nasul, vai de tine. Nu poţi, mă, să mergi şi tu ca oamenii, încet?
Cioc-cioc-cioc, s-a auzit iar pupăza din dud. Copilul a ridicat ochii şi i-a zărit coada.
-Uite babo, pupăza. Mă duc să văd dacă a scos pui.
-Ba stai dracu, că n-am chef să te adun de pe jos şi de sub dud. Şezi colea, potolit, că acum vine moşu-tău, mâncăm şi plecăm, nu avem timp de prostii. L-a ridicat şi l-a trântit pe scaun exact când Miţa, zgripţuroaica intra pe uşă. Copilul a uitat să respire, de teamă. Tânăra l-a săgetat scurt cu privirea şi s-a întors să aşeze o oală cu apă pe plită. Măria se aşezase pe scăunelul scund, fixase ceaunul cu două scânduri pe care le apăsa cu tălpile goale şi mesteca de zor în mămăligă. N-a ridicat privirea să-şi privească nora şi nici aceasta nu s-a sinchisit s-o salute, şi-a aşezat oala, a mai pus lemne pe foc, s-a întors mândră pe călcâie şi-a ieşit afară. În urma ei copilul a respirat adânc şi Măria a înjurat printre dinţi de s-a răcorit. “Dracu’ să te ia să te ducă în fundul Iadului, viperă, că muiere frumoasă şi rea de muscă îi trebuia băiatului meu,în rest avea de toate.” Nu s-a oprit deloc din învârtit mestecăul în ceaun şi abia dacă s-a auzit singură când a vorbit. Moş Ilie înjura o purcea pe bătătură cu ochii după nora ce luase un ulcior în mână şi călca leneş şi mândru, cu capul sus, coadele negre pe spate şi sânii înfoiaţi pe sub cămaşa subţire de in. Mergea la izvor după apă proaspătă.
-Mărie, hai fă, odată, mai termini masa aia să plecăm, sau nu?, a zorit-o, întunecat, pe babă.
-Acuş, gata, răstorn mămăliga, s-a grăbit Măria să răspundă că-l simţea nervos şi se temea de palma lui grea. A aruncat repede o mână de făină în cratiţa cu fasole, a amestecat repede de-a îngroşat-o şi-a tras cratiţa deoparte, să se răcorească s-o ia la ei, a scos într-o strachină o bucată de brânză, a spart repede o ceapă proaspătă, cu frunze încă verzi, în altă strachină a turnat lapte gros din ulcila pitulată după horn unde-l pusese la prins şi-a aşezat totul pe masa rotundă, cu trei picioare. A pus pe masă şi trei linguri de lemn şi se pregătea să-l strige pe moşul ei la masă când dinspre capul satului s-a ridicat un vaiet prelung şi un bocet ce-a pătruns prin aerul dimineţii, a străpuns uliţa şi-a adunat oamenii pe la porţi. Baba a rămas cu mâna în aer şi toate simţurile treze, la pândă. Moş Ilie a ieşit din grajd cu furca în mână şi-a privit peste curte, în drum, să vadă de unde vine urletul şi pe coama casei a prins a cânta o cucuvea.
-Dadă Mărie, vai de capul vostru, dadă, s-a auzit clar vocea Ioanei, sora mai mare a lui Ilie. Hai repede, că-l omorâră pe Niculae! Mă, neică Ilie, ce faceţi mă? Hai, mă, că zace săracul pe brazdă în grădina de la marginea satului, nu-l mai cunoşti, neică.
Ioana venea pe mijlocul uliţei din vale, dinspre grădini şi dădea din mâini ca şi cum ar fi vrut să se apere de muşte. Din zece în zece paşi se oprea, se pleznea cu palmele pe genunchi şi urla: “Săriţi lume, că-l omorî cremenalul, săriţi!”
Măria a dus mâna la gură şi s-a lăsat moale pe scăunelul de pe care amestecase mămăliga, moş Ilie a scăpat furca din mână şi timpul a încetinit, s-a prelins pe lângă ei şi-a lăsat în urmă o dâră lipicioasă, ca de melc. Cuvintele s-au lovit de pereţi, de garduri şi-au răsunat fără înţeles în urechile bătrânilor, în cuibar o găină a codcodăcit fericită că s-a uşurat de ou, cocoşul i-a răspuns mândru cu un cucuriguu prelung şi tăcerea s-a spart cu zgomot în mii de cioburi. În pragul portiţei strâmbe, cu ulciorul plin în mână, nora a privit pe rând la femeia ce urca coasta cu pasul grăbit, la socrul rămas încremenit în faţa grajdului şi la copilul care, încurajat de urletul Ioanei a ţipat la ea „L-ai omorât pe tăticu, tu l-ai omorât!” iar gândul i s-a înfipt ca un cuţit în creştet. „Al dracu’ Ioane, cu capul tău, tot o făcuşi până la urmă! Că mă fac eu de-acu’, Ioane, prostule? Cum mai trăiesc eu aci, unde mă duc eu să nu mă omoare ăştia?”
Dor
Mi-e dor de prima zi de vacanţă, când soarele încălzea nisipul până ne ardea tălpile şi cireşii ne zâmbeau de sub toate crengile cu luciu de cireşe coapte şi macii ne îmbiau dintre spice de un verde pal de grâu. Mi-e dor să mă pot trezi odihnită şi plină de viaţă dimineaţa devreme, cât roua încă nu s-a ridicat de pe firele de iarbă, să alerg desculţă după bobocii de gâscă către apa Jieţului şi să-mi înmoi tălpile în apa lui curată întru botez de dimineaţă. Să mă spăl pe ochi cu apă rece şi proaspătă din fântână, ca nu cumva să risc ca odată ridicat soarele pe cer să mă spurce, Doamne fereşte, pupăza.
Mi-e dor să-mi aruc ochii roată peste grădini, să văd cum căldura ridică în abur lin roua dimineţii, să punem masa la umbra boltei de viţă vie, cu brânză de capră, pâine coaptă în ţest pe frunze verzi de nuc şi roşii proaspăt culese din grădină, să ne adunăm cu toţi pe lângă masă, veseli şi fericiţi, fără griji şi nervi, cu ochii plini de frumuseţea zilei de vară.
Mi-e dor de poveştile tatei şi de râsul molipsitor al mamei, de cântatul cocoşilor pe gard şi laudele găinilor pe cuibar, după ce-au făcut ou, de zumzetul albinelor prin florile grădiniţei. Mi-e dor de verde crud, de lucernă proaspăt cosită, de grădină fremătând de viaţă, de boboci de raţă alergând veseli să mănânce lintiţa proaspăt adunată cu minciogul de pe baltă, de pui orbi de pisică căutaţi şi adunaţi din cotloane greu de imaginat pe unde îi ascundea mama lor grijulie, de căţei graşi cu picioare scurte şi codiţă veselă, de iezi jucăuşi căţărându-ni-se în spate, de zbor săgetat de rândunică aşteptată de pui, cu ciocuri larg deschise, în cuiburi zidite deasupra uşii din verandă sau sub streaşina grajdului, de Dunărea pe malul căreia sălciile îşi apleacă creanga până sărută apa.
De flori de tei mi-e dor, de claca gureşă la tecuit de făsui, de mere verzi de sân’Petru, de pere tari, de caise cu puf auriu, de cărţile copilăriei, de uliţa cu râset de copii şi picioare neobosite ce aleargă după minge sau după cărăbuşi cu aripi verzi în prag de seară, de porumb cu dinţi de lapte fiert în oale pântecoase, sau copt în spuza focului aprins în mijlocul drumului să alunge tânţarii şi să însoţească poveştile şi jocurile copilăriei, de cântatul greierilor la lumina lunii şi strălucirea milioanelor de stele în negura cerului.
Mi-e dor să râdem isteric speriaţi de câte un liliac orbit de lumina crudă a flăcărilor, de teamă să nu ni se încurce în păr. Auzisem noi că nu-l mai poţi scoate de acolo decât cu foarfeca şi ne vedeam veşnic pleata ciuntită strâmb în funcţie de gheruţele ascuţite încurcate în el.
Mi-e dor de vacanţă, de mine, de o viaţă tihnită demult apusă, de bunicii mei care nu mai sunt, de o lume ce-a dispărut odată cu copiii din noi, de vigoarea şi curăţenia copilăriei fără nici o grijă. Totul e viu în minte şi mă îmbie să mă întorc mereu în locuri ce mi-au fost atât de dragi. Nu mai sunt nici copiii uliţei, nici focurile în răscruci, nici tihna de odinioară, mai e doar bolta de vie la umbra căreia încă mai punem masa, rândunici negre cu coada-n furculiţă şi-un gard bătrân, putrezit de vreme, aplecat sfios spre pământ. Farmecul a rămas ferecat undeva în amintire.
Amăgiri 