copilărie

de

Dor


Mi-e dor de prima zi de vacanţă, când soarele încălzea nisipul până ne ardea tălpile şi cireşii ne zâmbeau de sub toate crengile cu luciu de cireşe coapte şi macii ne îmbiau dintre spice de un verde pal de grâu. Mi-e dor să mă pot trezi odihnită şi plină de viaţă dimineaţa devreme, cât roua încă nu s-a ridicat de pe firele de iarbă, să alerg desculţă după bobocii de gâscă către apa Jieţului şi să-mi înmoi tălpile în apa lui curată întru botez de dimineaţă. Să mă spăl pe ochi cu apă rece şi proaspătă din fântână, ca nu cumva să risc ca odată ridicat soarele pe cer să mă spurce, Doamne fereşte, pupăza.

Mi-e dor să-mi aruc ochii roată peste grădini, să văd cum căldura ridică în abur lin roua dimineţii, să punem masa la umbra boltei de viţă vie, cu brânză de capră, pâine coaptă în ţest pe frunze verzi de nuc şi roşii proaspăt culese din grădină, să ne adunăm cu toţi pe lângă masă, veseli şi fericiţi, fără griji şi nervi, cu ochii plini de frumuseţea zilei de vară.

Mi-e dor de poveştile tatei şi de râsul molipsitor al mamei, de cântatul cocoşilor pe gard şi laudele găinilor pe cuibar, după ce-au făcut ou, de zumzetul albinelor prin florile grădiniţei. Mi-e dor de verde crud, de lucernă proaspăt cosită, de grădină fremătând de viaţă, de boboci de raţă alergând veseli să mănânce lintiţa proaspăt adunată cu minciogul de pe baltă, de pui orbi de pisică căutaţi şi adunaţi din cotloane greu de imaginat pe unde îi ascundea mama lor grijulie, de căţei graşi cu picioare scurte şi codiţă veselă, de iezi jucăuşi căţărându-ni-se în spate, de zbor săgetat de rândunică aşteptată de pui, cu ciocuri larg deschise, în cuiburi zidite deasupra uşii din verandă sau sub streaşina grajdului, de Dunărea pe malul căreia sălciile îşi apleacă creanga până sărută apa.

De flori de tei mi-e dor, de claca gureşă la tecuit de făsui, de mere verzi de sân’Petru, de pere tari, de caise cu puf auriu,  de cărţile copilăriei, de uliţa cu râset de copii şi picioare neobosite ce aleargă după minge sau după cărăbuşi cu aripi verzi în prag de seară, de porumb cu dinţi de lapte fiert în oale pântecoase, sau copt în spuza focului aprins în mijlocul drumului să alunge tânţarii şi să însoţească poveştile şi jocurile copilăriei, de cântatul greierilor la lumina lunii şi strălucirea milioanelor de stele în negura cerului.

Mi-e dor să râdem isteric speriaţi de câte un liliac orbit de lumina crudă a flăcărilor, de teamă să nu ni se încurce în păr. Auzisem noi că nu-l mai poţi scoate de acolo decât cu foarfeca  şi ne vedeam veşnic pleata ciuntită strâmb în funcţie de gheruţele ascuţite încurcate în el.

Mi-e dor de vacanţă, de mine, de o viaţă tihnită demult apusă, de bunicii mei care nu mai sunt, de o lume ce-a dispărut odată cu copiii din noi, de vigoarea şi curăţenia copilăriei fără nici o grijă. Totul e viu în minte şi mă îmbie să mă întorc mereu în locuri ce mi-au fost atât de dragi. Nu mai sunt nici copiii uliţei, nici focurile în răscruci, nici tihna de odinioară, mai e doar bolta de vie la umbra căreia încă mai punem masa, rândunici negre cu coada-n furculiţă şi-un gard bătrân, putrezit de vreme, aplecat sfios spre pământ. Farmecul a rămas ferecat undeva în amintire.

 

de

Titi


După ce s-a mai ridicat şi-a început să meargă singur, îl purtam după mine pretutindeni. Îl auzeam cum calcă des în urma mea, lipa, lipa, lipa cu picioarele lui mici şi grăsune. Nu suporta să fie luat de mână şi în general nu suporta să fie atins. Strângea tot timpul la piept, cu amândouă mâinile, o sticlă de o jumătate prevăzută cu o tetină de cauciuc fleşcăit, pe jumătate plină cu lapte, cu care avea o relaţie stabilă bazată pe dragoste necondiţionată. Şi când dormea trebuia s-o aibă alături, s-o mai mângâie din când în când în somn. Dacă nu avea sticla urla, nu neapărat şi când era goală, important era să existe şi să tragă din când în când câte o duşcă din ea. Dacă trăgea de prea multe ori aer, se oprea, o ridica în dreptul ochilor şi-o privea chiorâş de parcă ar fi vrut s-o întrebe ce-are de face pe nebuna şi nu-i administrează drogul preferat. O răsturna cu fundul în sus, scutura bine, apoi o lua lipa-lipa către bucătărie s-o pună pe mama să i-o umplă.  Mama îi punea lapte până la jumătate  el şi-o strângea din nou fericit la piept şi se întorcea tot lipa-lipa înapoi.

Într-o dimineaţă am rămas singuri acasă, doar eu cu el. Tata încălecase bicicleta şi plecase la  serviciu, mama fugise  până la o vecină cu treburi şi ne lăsase cu meseriaşul care meşterea la casă, tataie nu apăruse şi noi ne-am trezit stăpâni pe întreg teritoriul virgin pe care se ridicase casa noastră. Mai mult eu stăpână decât el stăpân, că pe vremea aia eram Don Quijote cu Sancho Panza, eu fiind Don, se subînţelege. Luam un băţ în mână şi purcedeam la cucerit teritorii noi printre beţe înalte de ştir şi lobodă înflorită, sau de flori galbene de coada vacii care mi se părea pe atunci cea mai frumoasă floare din grădină. E adevărat că grădina era doar un concept, nu exista în realitate decât o mare de nisip acoperit cu buruieni şi presărat din loc în loc cu grămezi de pietriş şi cioburi de cărămidă. La poartă era o cisternă mare, ruginită, pe care o ochisem de ceva timp şi abia aşteptam s-o explorez cu toată interdicţia pe care mi-o impusese tata sub ameninţarea bătăii.

Aveam o problemă cu autoritatea şi cu „nu ai voie acolo, iei bătaie”. Unde nu aveam voie însemna că era ceva extrem de interesant, numai bun pentru mine. Cum ocazia era perfectă, l-am luat pe puştiulică deoparte şi i-am zis:

-Titi, vino aici şi stai de pază. Eu mă urc să văd ce-i acolo sus. Uite, îţi dau băţul, dacă nu plângi.  El s-a uitat la mine ca la sticla goală, dar n-a zis nimic. S-a aşezat cuminte pe o piatră şi şi-a făcut de lucru cu băţul meu. Eu am urcat pe scara improvizată până sus pe cisternă, şi-am privit prin gaura îngustă în ea. Era pe jumătate plină cu apă roşiatică în care se reflecta o rază de lumină şi înotau veseli viermişori. M-am ridicat entuziasmată în picioare, exact la timp ca s-o văd pe mama întorcându-se grăbită acasă. M-am coborât repede şi mi-am făcut un plan de bătaie pentru data viitoare când va fi să rămânem singuri acasă. Titi era încă pe piatră, săpa o groapă în nisip.

-Oau, Titi, sus sunt peşti mici-mici şi apă multă ca la Jii! Trebuie să te duc să vezi!

El m-a privit interesat cu ochii ăia ai lui aurii şi-a bolborosit cu entuziasm:

-Bla-bla,baaa, bruuuu!, ceea ce mi-am tradus singură că însemna „Hai să-mi arăţi.”

  • Nu te duc acum, că vine mama. Să rămânem din nou, singuri. Acum să taci, să nu-i spui mamei, auzi? Că dacă-i spui nu te mai duc să vezi peştii. Avem şi scară să intrăm în apă, să vezi ce-o să ne mai jucăm.

El a dat din mână şi s-a întors la groapa din nisip, eu am plecat să mă bat cu nişte beţe de lobodă şi să visez la expediţia viitoare din cisterna de apă. Trebuia visată întâi, ca să poată fi pusă în practică. Mama a intrat repede în curte şi la prins pe Titi exact când gusta dintr-un pumn de nisip, a văzut roşu în faţa ochilor şi-a urlat după mine.

  • Luuuciii! Pe unde umbli, fiţ-ar fundu-al dracu’ că te omor acum! De ce l-ai lăsat pe ăsta să mănânce pământ? Inima mi-a tresărit şi-am speriat fluturele cu aripi pufoase, roşii, pe care tocmai îl pândeam şi eram gata-gata să-l prind, mi-am strâns în degete papucii improvizaţi din nişte sandale cu baretele tăiate şi-am rupt-o la fugă, prin bălării, înapoi.

  • Eram aici.

  • Erai la dracu’, de ce l-ai lăsat singur? Să vezi bătaia dracu’ ce-ţi dau dacă te mai depărtezi la mai mult de doi paşi de el, a continuat ea să mă ameninţe în timp ce-i băga puştiului degetele în gură şi-l obliga să scuipe nisipul pe care ăla voia neapărat să-l înghită, că-i descoperise un gust incredibil de bun iar eu mă gândeam cât de a dracu poate fi bătaia aia care mă va trimite cu siguranţă şi pe mine direct înapoi în coarnele dracului, de unde credea ea că mă întorsesem. Am tăcut mâlc şi m-am uitat urât la Titi. „Vezi tu ce-ţi fac, urâtule! Numai din cauza ta!” Mama a terminat să spele gura împuţitului cu apă, l-a pus jos, i-a vârât sticla în braţe, m-a tras de mână şi m-a aşezat cu forţa lângă el şi mi-a tras o scatoalcă după cap de mi-au dat lacrimile.

  • Să nu te mai mişti de aici că dracu te ia, m-a ameninţat din nou şi eu l-am dat dracu în gând pe dracul ăla ce aştepta neapărat să mă ia pe mine. Mi-am şters nasul cu mâneca şi l-am strâns de gât cu privirea pe Titi, care, aduna senin nisip în pumn şi se pregătea să-l bage din nou în gură.  I-am tras una peste pumnul strâns, cu toată puterea mea şi m-au usturat degetele. El a urlat, m-a privit printre genele umede de parcă ar fi vrut să mă mănânce, a umplut repede pumnul cu nisip şi mi l-a aruncat direct în ochi. Acum plângeam amândoi, eu din cauza grăunţilor de nisip care mă înţepau, el de supărare. Mama a ieşit nervoasă din bucătărie, l-a luat repede în braţe şi mi-a mai tras o scatoalcă care m-a dezechilibrat şi m-a aruncat cu nasul în nisip, m-a tras apoi de mână de m-a ridicat în picioare şi mi-a mai tras două peste spate, să-mi ajungă. Asta l-a liniştit pe puştiulică care şi-a împrăştiat satisfăcut mucii pe amândoi obrajii şi n-a mai plâns. „Lasă, lasă, tu. De nu te-oi lăsa eu sus în apă să te mănânce peştii, să vezi!”, îl ameninţam în gând în timp ce mă adunam de pe jos şi-mi ştergeam lacrimile cu dosul palmelor. M-am uitat pe furiş în jur, să văd de asistă cineva la scenă. Nu era nimeni, aşa că m-am ridicat şi m-am aşezat cuminte, lângă gard, să-l aştept pe tataie să-i povestesc.

(Va urma)

de

Mai e mult pân-o să cresc?


Am vreo şase ani, două beţe noduroase înfipte-n fund şi-o tunsoare ciudată cu cărare pe o parte, care-mi face părul să arate ca o mătură uşor ciufulită sub agrafele care abia îl domolesc un pic în frunte. E vară, cald şi parcul în mijlocul căruia tronează grădiniţa ne oferă multe posibilităţi de explorare. E plin de ierburi înalte, tufisuri, copaci cu coroane generoase ce filtrează razele soarelui, lăsând să treacă prin frunziş doar frânturi din ele. Umbră, soare, umbră, soare, mii de licurici tremurători sub crengi înalte cu păsări cântătoare şi ciori. Multe ciori croncănitoare. Sub ele noi, copiii. Băieţii în pantaloni scurţi prinşi de umeri cu bretele lungi, fetele cu rochiţe rotate. Doar eu am o rochie dreaptă, prea scurtă pentru picioarele mele atât de subţiri. Mi se văd chiloţii şi băieţii îşi dau coate când trec pe lângă ei. Răi. Nu ştiu cum de mama nu-şi dă seama cât de ridicolă sunt cu chiloţii la vedere. Ea nu ştie câte ştiu copiii de la grădiniţă? Mi-e ruşine.
Mă ascund după o bancă şi aştept să treacă pauza mare. Am un băţ cu care desenez o fată pe faţa aspră a pământului. Băţul se rupe cu un pocnet scrut. Urmele lăsate de el sunt palide, abia ghicite. Un grup gălăgios de fete şi băieţi se apropie şi se aşează pe banca de lângă mine. Trei fete se ţin de mână şi-n urma lor vin trei băieţi dându-şi coate şi trăgându-se de bretele. Mi-ar plăcea să fiu îmbrăcată ca ele. Au codiţe prinse-n funde mari deasupra urechilor, fuste creţe şi pantofi de lac. Băieţii formează un grup mult mai pitoresc. Unul are vârtej în frunte care-i face părul să stea ridicat în dreptul tâmplei stângi, ochi verzi, cămaşă cu mânecă scurtă, ciorapi înalţi, albi, din care unul atârnă în voie pe lângă glezna stângă. Celălalt, o idee mai înalt, e blond şi neastâmpărat. Vorbeşte tare şi se dă în spectacol. E mândru de pantalonii lui lungi, prinşi în talie cu o curea, ca a oamenilor mari. Al treilea, brunet, pare un copil mic pe lângă ei. E bucălat şi are ochi mari, negri, migdalaţi deasupra unui nas ridicat în vânt şi a unei guri mici cu buze roşii, de fată. Se apropie şi-i recunosc. Sunt colegii mei. Mimi, Mioara şi Ileana, iar ei Victor, Adrian şi Vasi – copilaşul. Respiraţia mi se opreşte instantaneu. Dacă mă văd? Mă pitesc bine şi tac. Nici băţul nu mai desenează, stă cuminte, uitat în ţărână, lângă piciorul meu. Fetele se aşează pe bancă, băieţii rămân în picioare şi se hârjonesc pentru că nu se hotărăsc ce-o să se joace în continuare.
– Hai, bă, Adriene! Ce facem aici? Hai să ne pitulăm, zice Victor.
– Nu vreau! Stau aici, cu Mimi, răspunde, serios, Adrian.
– Da ce faci tu aici cu fetele, mă? Hai să alergăm până la bordeiul cu gheaţă, insistă Victor.
– Nu vreau, mă, n-auzi? Vreau să stau cu Mimi.
– Lasă-l, Victore, vrea să stea cu Mimi că e gagica lui, spune Vasi şi râde cu gura până la urechi.
Ce tâmpenie şi asta cu gacicii şi gagicile. Ce-o însemna? Fetele au gagici şi secrete. Hai, măi, ce să-ţi placă atât la un băiat? Doar îi vede toată lumea cât de înapoiaţi sunt.
– Adrian are gagică, Adrian aree gagică, Adrian are gagică, dansează Victor într-un picior şi râde cu capul dat pe spate.
Obrajii lui Adrian se umflă şi faţa lui trece pe rând prin toate culorile curcubeului. Fetele chicotesc pe bancă, Mimi roşeşte şi face concurenţă rochiţei cu buline pe care o poartă.
– Taci, mă, că te bat, răbufneşte Adrian, roşu ca un rac fiert.
Victor nu tace.
– Adrian are gagică, Adrian are gagică, Adi are gagică, strigă mai tare, şi-i face în ciudă lui Adi.
Fetele se ridică ruşinate de pe bancă şi pleacă. Vasi râde şi se plezneşte cu palmele pe genunchii goi şi Adrian se umflă ca un balon, mai are puţin şi pocneşte. Bătaia pluteşte în aer şi ca să n-o piardă, băieţii o umflă. Adrian cade în spatele lui Victor dintr-o lovitură şi amândoi se tăvălesc pe aleea pietruită. Genunchii trosnesc pe pietre, băieţii îşi împart voiniceşte pumni, icnesc şi dau pe rând, să nu cumva să rămână unul mai prejos. Aş fugi că ăia doi se rostogolesc vertiginos spre mine. Vasi le face galerie pe margine. Mă uit cum se mişcă buzele lui roşii şi-mi vine să râd. Nu degeaba i se spune „copilaşul”. Dacă bătăuşii se ridică să-i dea una, s-ar rostogoli imediat cu picioarele în sus. Nu ştiu de ce mi-ar plăcea ideea. Prea face haz de o bătaie pe care el a aprins-o. Educatoarea ne-a strigat deja de două ori că s-a terminat pauza şi-n picioare mi s-au adunat colonii întregi de furnici care-mi mănâncă din carne, se plimbă pe sub piele şi nu mă lasă să mă mişc. Aş ţipa, dar mă aud bătăuşii.
– Băăăi, nebunilor! Hai sus că acu’ vine educatoarea după noi. Mă duc şi vă spun pe amândoi dacă nu vă potoliţi, se trezeşte, în sfârşit, Vasi. Uite că nu e aşa prost.

Hai băi, proştilor, ridicaţi-vă şi fugiţi în clasă, să pot şi eu ieşi de aici. Uf, nebunii sunt în stare să se bată până la prânz. Până la urmă o să plângem toţi şi-o să mâncăm bătaie la fel de la educatoare.
Într-un moment de vitejie descoperită cine ştie cum, Vasi îl trage pe Adrian de tricou. Adrian se dezechilibrează şi cade în fund. Victor prinde ocazia şi-i bagă un cap de berbec direct în stomac. Adrian începe să plângă. Avem deja o mare de lacrimi în jurul băncii de lemn vopsit. Urâcios Victor ăsta, îl urăsc. Din cauza lui se întâmplă toate relele, merită să mănânce bătaie în fiecare zi. Îl văd cum se ridică, se scutură de ţărână şi-ncepe să râdă.
– Na, mă, mai vrei bătaie? Vezi că-s mai puternic şi te bat oricând? Ţi-am spus, ţi-am spus, se laudă ca prostul.
Se ridică şi Adrian cu dâre negre oe obraz.
– Lasă că te spun eu la tovarăşa, vezi tu atunci bătaie. Nici nu mai vorbesc cu tine în viaţa mea, îl ameninţă el şi-şi şterge nasul cu mâna. Sunt supărat!
– Şi ce? Eu nu sunt supărat? Sunt mai supărat ca tine, aşa să ştii. Şi nu mai vorbesc eu cu tine, nici dacă mă rogi! Şi te spun băieţilor că ai gagică, na, plusează Victor.
– Aha! Ţi-e necaz că n-ai şi tu, de-aia! Pârâciosule, continuă Adrian cearta.
– Băi, mie nu-mi trebuie gagică. Eu mă însor când m-oi face mare. Mă însor cu Ana, cea mai frumoasă fată şi tu nu o să poţi face nimic, na! N-am nevoie de gagici ca tine, mai strigă o dată Victor şi-o ia la goană către clasă.
Eu cad în fund şi privesc prostită după ei. Băiii, sunt cea mai frumoasă fată şi am deja prima cerere în căsătorie. O fi bine? Uf, dacă află mama, să vezi ce bătaie-mi iau. Mai bine tac. Lasă că-i trece şi lui Victor. Oare, cât mai e până creştem mari să ne putem însura?

de

Pe altădată


  • Mie tot nu-mi vine să cred că ne-am regăsit aşa, după atâţia ani. Să nu ajungi să crezi în destin?, zice veselă Leti şi mă îmbrăţişează cu privirea. Nu mă dezmeticesc nici eu, prietena cea mai bună a copilăriei mele, e în casa mea, lângă mine.
  • Eu cred că cineva, acolo sus, ne mânuieşte ca pe nişte păpuşi. Tot ce mi s-a întâmplat până acum vine să demonstreze asta.
    Ne bem cafeaua pe balcon, încălzite de soarele blând de primăvară.
    N-o mai văzusem pe Letiţia de la 12 ani, când ai ei s-au mutat definitiv în alt oraş. Ne-am regăsit ieri, întâmplător, la un târg de carte. Eu cumpărător, ea reprezentanta unei edituri din provincie. Acum fumează şi mă priveşte de parcă aş fi a opta minune a lumii.
  • Să ştii că m-am gândit de multe ori la tine, la voi toţi. Mi-a părut rău că v-am lăsat în urmă. E greu să-ţi faci noi colegi, noi prieteni, să ai profesori noi, după ce abia te obişnuisei cu cei vechi. Părinţii nu prea se gândesc la copii când iau decizii importante.
  • Ei, lasă că tu ai avut părinţi buni. Au plecat că nu au avut de ales, serviciul e serviciu, mai ales în armată. A fost mai bine că ai plecat. Ce s-a întâmplat după aceea, ne-a dat pe toţi peste cap.
  • Povesteşte-mi de voi. Mai ţineţi legătura?
  • Mai vorbesc cu unii din ei, din când în când. Despre care vrei să-ţi spun? Daniela s-a făcut învăţătoare, aşa cum aş fi vrut eu, Adi s-a dus la liceul militar, aşa cum voia Mihai, Flori s-a căsătorit repede şi are astăzi nepoţei, Vasile s-a călugărit, poartă barbă lungă şi e tot timpul pregătit să-ţi servească un citat din biblie. Îţi aduci aminte ce ochi frumoşi avea şi ce păr des, negru. Imaginează-ţi că n-a albit deloc şi n-a pierdut niciun fir de păr, dar barba îi este în dungi alb-negru. E o apariţie interesantă, cu siguranţă. A pierdut legătura cu lumea, râde rar şi nu-l mai interesează nimic din ce se întâmplă în jurul lui. Ochii i-au rămas la fel de frumoşi, dar au căpătat o expresie stranie. Pare că priveşte prin tine, îţi dă fiori, dacă nu-l cunoşti. Mie îmi place să merg la el să-i spun ce mă doare, mă linişteşte. Adriana s-a apucat de cioplit pietre şi s-a făcut sculptoriţă. E tot singură, nu se poate lega de nimeni, e artistă până la capăt. Sanda e medic pedriatru, are un copil pe care-l creşte singură. Soţul ei a murit după 4 ani de la nuntă, a făcut blocaj renal într-o noapte şi i-a murit în braţe. Dacă nu ar fi fost copilul şi mama ei, ar fi înnebunit cu siguranţă. I-au trebuit ani să-şi revină şi să meargă mai departe. Nu s-a mai recăsătorit. Rodica se ocupă de copiii fără adăpost. Lucrează la o fundaţie undeva prin vestul ţării. Pe ea doar pe facebook o mai văd. A rămas la fel de frumoasă, peste ea n-a trecut deloc timpul.
  • Mihai ce mai face? Era îndrăgostit de tine, ştii? Toţi ştiam asta, spunea în gura mare că el o să se însoare cu tine când va creşte. Râdeau băieţii de el şi el se enerva şi-i lua la bătaie. Eram convinsă că am să vă găsesc împreună, căsătoriţi, cu copii, cu multă dragoste, ca-n filmele americane, cu happy-end.
    Tac. O umbră îmi trece prin faţa ochilor şi-un nod greu se pune în gât. Nu ştie, nu avea de unde să afle. Mi-e greu să-mi găsesc cuvintele, amintirile năvălesc de după barajul autoimpus. Mi-a luat mult să le ascund, le ia puţin să dea năvală. Ani întregi de terapie se dovedesc azi inutili. Îmi fixez privirea într-o floare pe care o ţin agăţată pe perete, îmi pun amintirile în ordine şi încep fără s-o mai privesc direct. Mi-e teamă să nu plâng dacă-i văd ochii.
  • Mihai… ştiam că e îndrăgostit de mine. Îl simţeam. Ce nu ştiaţi voi e că şi eu eram îndrăgostită lulea de el. Mi-era ruşine să arăt ce simt şi fugeam de fiecare dată când se apropia de mine. Doamne, ce sălbatică trebuie să fi fost pe atunci! Prin iarna lui 1986, ne-am cuplat. Era seară de vis şi ningea cu fulgi mari ca nişte aripi pe care le simţeam atingându-ne pe umăr. Până şi câinii de prin curţi amuţiseră. Ni se topeau fulgii pe faţă, eram îmbujoraţi, dansam prin zăpadă, ne frecam reciproc obrajii cu mănuşile aspre, eu m-am împiedicat şi-am căzut, l-am tras şi pe el după mine şi ne-am trezit unul peste celălalt, faţă în faţă. Respiram obraz în obraz, îi simţeam fierbinţeala aerului expirat şi sărutul a venit întâi o atingere scurtă de buze, apoi ne-am gustat fiecare, uşor, cu înfiorare. A fost ca un curent ce-a trecut de la el la mine (sau de la mine la el, habar n-am să fiu sinceră) şi ne-a scuturat pe amândoi. Ne-am despărţit buzele şi ne-am ridicat brusc, tăcuţi.
    Au urmat câteva luni în care am plutit între viaţa de zi cu zi şi serile în care rămâneam noi doi, feriţi de ochii tuturor. Nu a fost nimic indecent. Ne luam de mână şi plecam către casă. Încercam, inconştient, să prelungim drumul. Uneori ne aşezam pe câte o bancă la poarta cuiva şi stăteam îmbrăţişaţi. Ne atingeam, ne sărutam, mergeam de mână, ne potriveam paşii, râdeam, mă lua în braţe, eu mă prindeam cu mâinile de gâtul lui şi ne învârteam şi râdeam ca doi nebuni. N-am văzut când au înmugurit pomii, ne-am trezit acoperiţi de petale de corcoduşi. Duminica ni se părea ziua cea mai grea, că nu ne puteam vedea. Au fost lunile noastre de miere, până în următorul început de mai când totul s-a sfârşit brusc.
  • V-aţi despărţit aşa repede?, întreabă Letiţia puţin dezamăgită. Nu o privesc. Fixez în continuare, cu încăpăţânare, o frunză verde pe perete. Verde ca ochii lui. Mă ustură ochii. Clipesc scurt şi povestesc mai departe. Trebuie să termin, să mă eliberez cumva.
  • Nu noi ne-am despărţit. Eram la maica când au scâşnit roţile bicicletei lui Adi la poartă. Nu a salutat, nu a strigat la poartă. M-a văzut dincolo de gard şi mi-a spus direct: „Hai că s-a întâmplat ceva cu Mihai”, iar eu am simţit că pământul se clatină, devine lichid şi mă înghite. Simţeam că e ceva extrem de rău. „A murit în dimineaţa asta”, am apucat să aud din ce-i explica Adi maicii mele. Tot drumul mi-a răsunat în urechi „a murit Mihai, a murit Mihai, a murit, a murit!”, mă înnebunise vocea aia, îmi venea să alung cuvintele ca pe muşte.
    Letiţia mă fixează cu privirea şi ţigara aprinsă, oprită brusc în drumul către buze, arde şi fumul alb se încolăceşte ca un şarpe în ochii mei. Scrumul se scrumează singur pe gresie. Mă bucur că are delicateţea să nu zică nimic. Povestesc în continuare.
  • Înfloriseră panselele pe care le plantasem în martie când el a zis că i-ar plăcea să avem o floare doar a noastră. Am ales panseluţe, pentru că ne-am gândit că nicio pereche de îndrăgostiţi nu-şi dăruiseră o floare atât de delicată. Am cumpărat împreună un plic de seminţe şi le-am plantat în grădiniţa mea. Au ieşit albe, un lan de flori delicate ca mătasea. Le-am cules şi cu pumnul plin m-am dus acasă la el. Era prea cald pentru luna mai, soarele puternic gonise la umbră orice vietate, strada era pustie şi prăfuită. Nici un pui de găină nu mi-a ieşit în cale. Păşeam mecanic, ca-ntr-un coşmar însorit şi speram ca totul să fie o glumă proastă. Până în dreptul porţii lui ajunsesem să mă conving că sunt într-un vis urât şi mă voi trezi la timp. Realitatea m-a adus cu picioarele pe pământ. Era el, întins pe o masă mare, cu zâmbetul ştrengăresc pe buze, cu arcadele sprâcenelor înalte, cu vârtejul din frunte şi totuşi altul, un tânăr înalt, matur, ţeapăn în costumul negru, nou. În jurul mesei stăteau cu capetele plecate toţi colegii noştri. Îşi ţineau răsuflarea iar mie îmi venea să urlu, să-i dau afară. I-am pus panselele pe mâinile ca de ceară, împreunate pe piept şi-am stat lipită de el până l-au urcat în maşină. Peste noapte am rămas singuri, eu cu el şi două lumânări aprinse la căpătâi. A plâns. Ştiu că o să-mi spui că a fost o închipuire, dar, te asigur, nu a fost. Eu vorbeam şi-i ştergeam cu batista ochii închişi, el plângea cu acelaşi zâmbet enigmatic pe buze. Dimineaţă i-au schimbat perna, era udă. Am citit după aceea că se întâmplă frecvent ca persoanele care mor înecate să „plângă”. Se zice că ar fi doar apa pe care au înghiţit-o. Eu prefer să cred că m-a ascultat. Am nevoie să cred asta.
    Închid ochii şi mă concentrez pe usturimea lor. O parte din adevăr a fost rostit. Partea cea grea, cea în care mi-am epuizat lupta cu viaţa, rămâne pe altădată.
de

Cât mai e până la ziuă?


Mi-e frig şi nu pot adormi. Printre gratii intră o singură dâră de lumină de la reflectorul de pe gard. Băiatul de deasupra sforăie gros, cel de alături are un coşmar, se luptă cu ceva şi icneşte înfundat, undeva în capătul dormitorului Ilie vorbeşte în somn,  spune în fiecare noapte tot ce află ziua. De-asta-l şi ocolesc băieţii, degeaba se supără el. Eu i-am spus o dată că dacă aş fi nevoit să-i împărtăşesc vreodată un secret ar trebui să-i tai limba sau să-l oblig să nu mai doarmă în viaţa lui. Aşa, ca mine, măcar. De când sunt aici nu am dormit nici măcar o noapte întreagă. Azi ştiu de la el tot ce n-aş fi putut afla altfel.

Dormitorul ăsta nu se deosebeşte prea mult de cel de la orfelinat. Acolo mai puteam deschide fereastra, nu mă simţeam atât de închis. Aici nici musca nu intră în afara programului de vizită. Bine, că eu habar nu am la ce foloseşte programul ăsta, la mine a venit Nenea o singură dată şi atunci mi-a croit două palme de m-au usturat obrajii o săptămână. Mi-au dat lacrimile, dar o meritam, nu mă ascund ca alţii şi nici nu plâng să cerşesc milă ţinând-o langa cu „sunt nevinovat, n-am făcut nimic”, cum fac alţii. Păi, dacă sunt vinovat, cum să spun că nu-s? Bine, nu sunt nici ca ăia care se laudă cu ce-au făcut, de parcă ar merita un premiu. Nu primeşti niciun premiu dacă stâlceşti pe cineva în bătaie, sau dacă omori o babă. La ce-ţi foloseşte s-o omori? Pentru faimă? Ce faimă e asta? Eu nu mă dau îndărăt de la bătaie, nu m-am dat nici când eram mic şi slab şi-am aterizat fără voie în orfelinat, dar nu mă bat fără motiv şi nu mă iau de ăia mai slabi ca mine. Na, mă doare şi acum umărul ca dracu’ de alaltăieri, de când l-am tăvălit pe Butelie.

Butelie ăsta e aici de cinci ani, e veteranul dormitorului. Şi-a primit porecla pentru că a omorât un boşorog ca să-i fure butelia, apoi a vândut-o la un colţ de stradă  pe 10 lei. Băi, cât de prost să fii să omori un om pentru 10 lei, cât? Pe mine mă enervează ăştia care n-au nicio simţire, îi dau dracu’ imediat, nu stau la taclale. Dacă vine unul la mine întâi dau şi pe urmă mă gândesc ce fac mai departe. Uite, aici tuturor le e frică de Butelie că e malac şi are pumnul mare, dar eu l-am tăvălit de l-am lăsat lat. I-am spart nasul, să mă ţină minte. Acum se vaită în somn, îl doare, normal şi pe mine mă doare, am o vânătaie cât fundul ceaunului pe spate, dar sunt bărbat nu papă lapte. Ăştia de-au trăit afară habar nu au că trebuie să lupţi ca să supravieţuieşti, nu ca să te dai grozav. Nenicule, eu am primit, dar am şi dat la gioale. N-am mai plâns de când Nenea m-a dat pe mâna pedagogului şi-a plecat fără să se uite înapoi. Atunci l-am implorat să mă ia înapoi, acasă. Nu ştiam că pentru mine nu există acasă, am aflat pe urmă, când am crescut şi mi-am dat seama cum merg lucrurile. Până am ajuns să pricep cum stă treaba în lumea asta, am tot luat castane şi-am făcut prostii. Am crezut şi eu în vise şi-n bunătate.

La orfelinat îi ascultam pe băieţi cum povestesc de mamele lor frumoase care le fac cozonac şi bunătăţi când îi iau acasă şi de taţii lor care-s cei mai cei din toată lumea. Eu n-am avut ce povesti. Ce să le spun, că nu-mi aduc aminte nici cum arăta mama, nici cum zâmbea, nici cât de bună era mâncarea ei? Cum să-mi aduc aminte când eu eram un mucos când a murit? De tata ce să le spun? Am auzit şi eu că a murit când încerca s-o scape pe mama, nu ştia că rahatul ăla de fir curentează. Au murit, s-au dus, m-au lăsat singur. S-or fi gândit că mă lasă cu tot neamul, da’ neamul era al lor, nu al meu, când au murit ei pe mine nu m-a vrut nimeni. Da’ ce, pe proştii ăia îi vrea cineva? Dacă-i voiau îi luau acasă, nu-i lăsau la orfelinat cu de-ai ca mine, fără niciun căpătâi. Măcar io ştiu că dacă ar fi trăit tata nu m-ar fi lăsat acolo, ai lor trăiesc şi nu vor să-i vadă pe bătătură.

Doi ani bătuţi pe muchie de când sunt aici, pentru un portofel cu 300 de lei şi nici măcar nu am vrut să-i fur pe toţi. Voiam doar ceva de mâncare, dar când e să fii ghinionist eşti, de asta nici n-o să mă apuc niciodată de furăciuni. Dacă aş fi ştiut să ajung acasă, aş fi scăpat de viaţa asta, dar eram speriat şi prost şi n-am ştiut drumul. Plecasem cu diriginta într-o excursie la Bucureşti. Era momentul perfect să mă fac pierdut în mulţime şi după aia să iau trenul înapoi. O săptămână întreagă mi-am făcut planul cum să fac, când să mă rup de rând, unde să o iau la fugă. Mai aveam 30 de lei pe care-i păstram cu sfinţenie, ascunşi sub saltea. Mi-i dăduse nenea la ultima vizită, împreună cu pachetul de acasă. Mâncarea am împărţit-o cu băieţii, banii i-am ascuns, să-i am de zile negre. Socoteam eu c-o să-mi ajungă, dar n-am socotit bine, că mi i-a furat unul mai mare din buzunar. Al dracu’, de unde-o fi ştiut el că am bani? Am ajuns la muzeu, profesoara a început să explice pe-acolo nu-ş ce, băieţii ascultau cu gura căscată şi eu m-am tras uşor înapoi, către uşă şi dus am fost. Am alergat cât m-au ţinut picioarele să nu mă prindă nimeni. M-am oprit doar când am crezut că sunt destul de departe şi nu mă mai găsesc. Atunci am băgat mâna după bani, să-mi iau un suc, că-mi era sete. Da’ ia banii de unde nu-s. M-am speriat şi n-am mai ştiut ce să mai fac, mă gândeam doar la banii pierduţi şi rătăceam în neştire pe străzi.

Când m-am trezit soarele mă ardea în creştet, mi-era sete de leşin şi mi-era o foame, c-aş fi mâncat şi iarbă. În faţa mea era o staţie de troleu şi-o singură femeie în staţie. Avea mâinile ocupate cu sacoşe, venea de la piaţă. M-am apropiat de ea încet, speram că o să-i fie milă de un băiat singur şi o să-mi dea şi mie măcar o pară din alea din sacoşă. Când m-am apropiat ea s-a uitat la mine urât şi m-a gonit ca pe un câine. „Marş de-aici, golanule! Să nu te apropii de mine, păduchiosule!” Nu eram păduchios, sunt un băiat curat, dar ea aşa mi-a zis „marş, păduchiosule”. Mi s-au muiat genunchii şi m-a podidit plânsul. Am lăsat capul în jos şi-am vrut să plec. Atunci am văzut portofelul deasupra, în sacoşa din dreapta. Am gândit eu că pot să-l iau şi s-o rup la fugă, că n-are să mă prindă aşa grasă şi plină de sacoşe cum era. Am întins mâna, am luat portofelul şi-am dat să fug. Nu simţisem că din spatele meu se apropiase un bărbat care m-a văzut şi m-a prins de mână. Maamă, ce bătaie am mâncat atunci! Mi-a dat aia cu sacoşa în cap până am căzut din picioare, pe urmă s-a pus pe urlat „hoţul, hoţul, săriţi hoţul!”, de parcă eu o băteam pe ea, nu ea pe mine. Imediat a apărut un miliţian de după colţ şi m-a dus în arest, apoi am fost judecat de un judecător adevărat. S-a dus libertatea mea şi traiul liniştit la care visam. Am ajuns aici şi-aş fi dat orice să mă întorc la orfelinat. Au trecut doi ani. Peste trei zile mă duc la comisie şi dacă o să zică ăia că m-am făcut băiat cuminte, o să plec. Mâine mai tai o zi din calendar, o să rămână două. Hai că ce-a fost greu a trecut. Butelie se mişcă greu în pat. Înjură, iar s-a lovit la nas. Dă-l dracu, şi-a meritat-o şi mâine l-aş tăbăci iar, dacă nu mi-ar fi spus gardianul să mă potolesc până trece comisia, dacă vreau să mai plec vreodată de aici. Hm, se aude un tunet, începe furtuna. Cât o mai fi până la ziuă?

de

Al nimănui


–   Îl dăm la casa de copii, tată, înţelege. Nu-i puteţi creşte pe amândoi, sunteţi bătrâni. Iar el e băiat! Crezi că atunci când va creşte va mai asculta de un bătrân? O să ajungă un golan. Acolo de bine de rău are şcoala asigurată, masă, un pat cald şi poate să înveţe o meserie, să aibă o pâine în mână mâine-poimâine.

Bătrânul priveşte în pământ şi-i freacă cu mâinile barba ţepoasă, dezordonată. Într-un târziu răspunde greu, ca din fundul pământului.

–   Mă taicule, e copilul nostru, mă…. creşte şi el pe lângă noi.

Fiică-sa Mărioara, orăşanca familiei, se încruntă şi răspunde răstit.

–   Lasă, tată, că tot al nostru rămâne! În vacanţe o să vină acasă, nu o să-l lăsăm acolo. Ştii ceva? Eu nu pot să-mi las familia să vin să am grijă de el aici, cu voi.  Eu decid, eu şi băiatul ăsta fără niciun rost pe lume şi ştiu ce avem de făcut, m-am interesat.

Bătrânul ridică ochii către fratele nurorii şi-l întreabă,

–  Tu ce zici, Victore, tată? Să-l dăm?

Tânărul nu îndrăzneşte să-l privească în ochi. Frământă o şapcă soioasă în mâini şi-şi priveşte cu atenţie mişcările.

–   De, tată Mărine, nici eu nu ştiu cum e mai bine! Dacă Mărioara zice că a vorbit şi a fost acolo, e mai bine pentru el să înveţe o meserie, dacă-s condiţii bune. Ea e soră cu nenea, trăieşte la oraş de atâta timp, ştie mai bine. Noi, vezi bine…. suntem destul de strâmtoraţi acum, răspunde încet, cu grijă.

–    Dar e al nostru, măi tată, e şi el al nostru, nu se lasă bătrânul.

Într-un colţ bunica plânge tăcut cu basmaua la gură. Pe ea nu o întreabă nimeni nimic, ca şi cum nu ar exista. Speriaţi, copiii se lipesc de ea şi-o  ţin strâns cu mânuţele de poale.

–     Hai să-l întrebăm şi pe el, să vedem ce zice. Ia vino aici, Nonule, tată! Ia zi tu bunului, vrei să te duci la şcoală la oraş?

–    De, tataie, eu ştiu, nu prea aş vrea.

Mărioara, furioasă, sare cu gura.

–    De ce să nu vrei, mă! Acolo e bine, ai mulţi băieţi cu care să te joci, nu o să mai fie tot timpul tataie-tău după tine, nu te pune nimeni să munceşti pe bătătură, o să poţi face ce vrei toată ziua! Vii acasă în vacanţe!

Copilul tace. Mărioara profită de tăcerea lui şi hotărăşte scurt, în numele tuturor.

–    Gata tată, ce mai atâta vorbă, am hotărât! Eu mă duc să-l înscriu. Îi pregăteşti bagajul şi-l aduce Victor la mine luni. Mai departe am eu grijă, e răspunderea mea.

Ridică apoi bărbia, se întoarce pe călcâie şi pleacă cu fruntea sus, înţepată, aşa cum venise. Tăcerea se aşterne pentru mult timp în urma ei. Bătrânii oftează şi-şi feresc privirea. Băiatul blond cu ochi albaştri priveşte naiv la fiecare. Nu bănuieşte că existenţa lui e cea care iscase furtună în familie, se gândeşte cum să scape mai repede  şi să se caţere în corcoduşul de peste drum unde descoperise ieri un cuib cu ouă. El îşi ştie treburile copilăriei, umblă cu buzunarele pline de pietricele, trage cu praştia după vrăbii şi schimbă nasturi cu băieţii de pe uliţă. Are genunchii juliţi şi mâinile murdare, nasul îi curge şi-l şterge din când în când cu mâneca aspră, fără să-i pese că mai mult îi întinde pe obraz decât să-i cureţe. Lângă el, surioara mică şi dolofană, cu inele negre de păr ce cad rebele peste ochii mari, căprui, priveşte serioasă la unchiul rămas cu capul plecat pe scaunul din faţa eu şi tace.

În dimineaţa plecării Victor deschide drugul portiţei şi intră în curte primenit şi proaspăt bărbierit. Din când în când trage de mânecile strâmte ale hainei celei noi şi-şi freacă vârful pantofilor de manşeta pantalonilor prea scurţi ce lasă la vedere ciorapii de bumbac alb. Bătrânii sunt întunecaţi şi obosiţi după o noapte de nesomn, traista cu hainele copilului e gata, alături stă o sacoşă cu merinde în care bătrâna indeasă tot ce găseşte mai bun prin casă. Bunicul tuşeşte din când în când să-şi omoare nodul ce-l gâtuie şi copilul, pe jumătate adormit, aşteaptă cuminte pe marginea patului. Victor apucă sacoşele cu o mână, copilul cu cealaltă şi ies împreună pe poartă.

–   Sărut mâna, tata Mărine, sărut mâna, mamă Tudoriţă. Rămâneţi cu bine. Zi-i, mă, şi tu sărut mâna lui tataie-tău, nu-ţi e ruşine să pleci aşa, fără nici un cuvânt?, îl smuceşte el de mână pe cel mic, mai mult ca să-şi ascundă tremurul glasului.

–   Sărut mâna, tataie, rosteşte copilul cu glas stins. Îi vine să plângă şi nici măcar nu ştie de ce. Îi pare rău de cuiburile păsărelelor care rămân văduve după plecarea lui.

Până la oraş băiatul doarme aşezat pe traista cu haine. Autobuzul e ticsit de oameni, paporniţe,  gâşte cu aripile răsucite, curci cu picioarele legate, legături de verdeaţă, răsaduri. Când au coborât în furnicarul de pe trotuar s-a agăţat cu amândouă mâinile de unchiu-său, de teamă. Mărioara îi aştepta, aşa cum le promisese. Opri sacoşa cu merinde şi lăsă copilului doar pe cea cu haine. Cu el de mână pătrunse pe poarta grea a orfelinatului. Poarta se închise cu zgomot în urma lor. Copilul tremură cuprins brusc de friguri ce-i făceau dinţii să-i clănţăne. În curtea pustie nu se văd decât beton şi garduri de sârmă. Din când în când câte o voce furioasă de adult sparge liniştea dimineţii şi  acoperă plânsul unui copil. Un bărbat în uniformă îi conduce  către secretariat fără să-i privească. Secretara completează actele cu datele lor, apoi îi pune pe amândoi tutorii să semneze. Unul din pedagogi ia copilul de mână şi le spune la revedere celor doi adulţi. Micuţul strânge încă mâna unchiului său. Nu-i vine să se desprindă.

– Ia-mă înapoi, nene,  promit să fiu cuminte! Promit să nu mai supăr pe nimeni, te rog, du-mă acasă la tataie!

Victor îşi desface  degetele din strânsoarea mică şi umedă şi pleacă grăbit fără să privească înapoi. Îi e teamă să nu se lase înduioşat de plânsul şi disperarea orfanului. Ce era să-i facă el, dacă moartea îi luase amândoi părinţii şi-i lăsase pe copii în bătaia vântului? Pentru orfani nu mai e niciunde acasă, orfanii sunt ai nimănui.

 

 

de

Când o să cresc


-Tati, tati, vreau să-ţi spun ceva, spuse copilul în timp ce strânge în mână gulerul hainei bărbatului.

  • Spune, tati.
  • Îmi cumperi şi mie motocicletă? Da nu de-aia de jucărie, ca a lui Mihai. Vreau una maaare.
  • Cât de mare vrei?

  • Uite aşa, ca aia care vine spre noi, vezi?

Pe câmpul din apropiere, câţiva motociclişti îşi turau motoarele învârtindu-se unul în jurul celuilalt, ca într-un dans.

  • Ce să faci cu ea, tati?
  • Să mă plimb.

  • Care din ele îţi place?

  • Aia roşie, exclamă puştiul arătând cu degetul către un Yamaha roşu, cu coarne înalte. O vezi? Aia de se uită la mine ca Omul Păianjen.

  • Acelea sunt farurile, tati, nu sunt ochi. Motocicleta nu are ochi.

  • Ba are, ştiu eu. Îmi iei?

  • O să-ţi iau, după ce creşti mare, promise bărbatul, oftând.  Dar de ce vrei tu motocicletă roşie?

  • Pentru că roşu îi plăcea… ştii tu.

    • O umbră trece peste chipul bărbatului şi privirea i se întunecă.

    • Da, îi plăcea roşul.

    Tăcerea se aşterne pentru câteva minute între ei. Băiatul priveşte curios voltele motocicliştilor. Motoarele turate fac zgomot şi scot fum, roţile scuipă bucăţi de pământul moale amestecat cu iarbă şi rădăcini, din care muşcă lacome, la viraje. Stă nemişcat în braţele tatălui său iar acesta, ţeapăn, rămâne cu privirea agăţată de cerul plin de nori. O să vină furtună, se gândeşte. Va trebui să se grăbească să ajung acasă, dacă vreausă nu-i prindă ploaia pe drum.

    • Andrei, hai să mergem, tati, vine ploaia. Uite ce nori urâţi s-au adunat.

    Copilul tresare şi ridică ochii spre cer, exact în momentul în care un avion sparge cu botul plafonul de nori, în urcare.

    • Uite avionul! Îl vezi, tati? Uite-uite, a lăsat o dâră albă! L-ai văzut?

    –  L-am văzut, răspunse tatăl absent.

    • Tati, ce e dâra aia albă pe care o lasă în urmă, avioanele? Lasă semn, să ştie pe unde să zboare când se întorc acasă?
  • Da, tati. Lasă semn.

  • Dar semnul lor se spulberă! Uite, îl înghite norul.  Cum se mai întoarce dacă nu mai ştie drumul?

  • Ştie, dragule, are şi alte repere.

  • Repere? Ce e aia repere?

  • Adică au drumul marcat, ca şoseaua. Ai văzut că pe şosea sunt dungi albe? Aşa au şi avioanele.

    • Copilul tace câteva momente, nedumerit.

    • Tati, unde au dungi albe, în cer?
  • În cer, îi răspunde tatăl, uşor amuzat.

  • Cine le vopseşte acolo?

  • Oamenii din turnul de control.

  • Taati, mă minţi! Nu se poate vopsi cerul.

  • Ba da, tati, se poate. În alt fel, nu cu vopsea din asta, e altă vopsea, specială.

  • Da’ noi de ce n-o vedem?

  • Pentru că e departe şi trebuie s-o vadă doar aparatele de la bordul avionului. Ele îi spun pilotului pe unde s-o ia, ca să nu se ciocnească în zbor cu alt avion.

  • Şi pilotul le ascultă?

  • Normal că le ascultă, altfel ar face accident şi s-ar prăbuşi.

  • Şi-ar muri?

  • Da, puiule, ar muri.

    • Ca mami, gândeşte copilul şi tace preocupat. Bărbatul grăbeşte pasul. Mai au câţiva zeci de metri până acasă şi deja plouă. Îl îmbrăcase bine când plecaseră de acasă, n-ar vrea totuşi să se ude, ştia că o răceală i-ar complica situaţia. Cu mâna liberă trage bine cozorocul căciulii pe ochii copilului şi acesta scutură energic din cap.

    • Lasă-mă, protestă cu voce mică.

    Tatăl îşi trage mâna şi deschide poarta. Răsuflă adânc. E transpirat de la efort şi ploaia, înteţită, îi intră între guler şi piele şi se prelinge pe ceafă, în jos. O simte rece şi se înfioară. Învârte cheia în broască şi uşa se deschide scârţîind uşor. Sunt, în sfârşit, la adăpost. Se descalţă, dintr-o mişcare,  de pantofii plini de noroi, deschide uşa de la dormitor şi-şi aşează copilul pe fotoliu. Îi potriveşte cu grijă o pernă la spate şi îşi dă jos haina udă, apoi se apleacă să-l descalţe pe copil.

    • Tati, ştii ceva? Eu vreau să mă fac aviator când o să cresc mare.

    –  Dar nu voiai motocicletă?

    • Da, vreau şi motocicletă, dar vreau să mă fac aviator. Să merg pe şoseaua din cer.
  • Bine, tati, dacă tu vrei, o să te faci aviator. Poţi să te faci tot ce vrei, când o să fii mare.

  • Da’ mai e mult până o să fiu mare?

    • Bărbatul desface ghetele şi le aşeză cuminţi lângă pat, trage fermoarul de la geacă şi scoate pe rând mâinile copilului afară, eliberându-l, îi desface căciula şi-i zburleşte buclele castanii cu mâna,  apoi, cu grijă, îl ridică să-i tragă pantalonii. Copilul se prinde cu mânuţele, strâns de gâtul tatălui şi aşteaptă, răbdător, ca el să-l termine de dezbrăcat şi să-l aşeze înapoi, sprijinit de pernă. Tatăl adună cu grijă hainele de pe jos şi le scoate pe balcon, la uscat. Nu răspunde. Copilul aşteaptă ce aşteaptă şi-l strigă.

    • Taaatii! Mai am mult până o să fiu mare?, repetă el întrebarea, mai tare, insistent.

    • Mai ai, dragule, mai ai. Trebuie să ai răbdare, îi răspunde în timp ce-i schimbă şoşetele cu altele, uscate. Îl ia, apoi, în braţe şi pleacă cu el către bucătărie.

    • Trebuie să mănânci mult, dacă vrei să creşti mare, îi spune în timp ce-l aşează cu grijă pe scaunul cu pernă înaltă şi-i închide catarama curelei de siguranţă. Picioarele băiatului atârnă inerte, încălţate în şoşete albe, imaculate.

    de

    Dimineaţa pe răcoare


    • Mamaie, merg şi eu cu matale la târg mâine.
    • Ba, muică! Cum să mergi că e departe, mânca-o-ar mama, că mă omoară mă-ta.
    • Hai, mamaie, că nu zice nimic. Cum să se supere pe matale? Şi nici nu o să ştie, eu nu-i spun.
    • Păi cum să nu ştie când mergem la târg la voi? Nu ne vede şi pe noi lumea, nu te cunosc oamenii? Se duce mamaie singură şi-ţi aduce alviţă. Stai cuminte cu tataie-tău.
    • Nu, nu şi nu. Merg şi eu, altfel nu mă mai culc cu matale. Și nici nu mai vorbesc cu matale, să știi.
      Obosită, bătrâna-şi trece palmele peste faţa mică şi moale, îşi trage basmaua pe ochi şi se întoarce către bunicul  ce mustăceşte în colţul lui. Omul se opreşte din cioplit şi-şi priveşte nepoata cu ochii strălucitori. Zâmbeşte pe sub mustaţă. E mândru de ea.
    • Mai zi şi tu, Lisandre, n-o vezi că mi se urcă-n cap?
    • Ce să-i zic? Ia-o şi pe ea, dacă vrea fata. Lasă că e mânz tânăr, nu simte drumul. Iei şi tu apă cu tine, ia şi nişte poame că i-o veni foame. Să-i iasă drumul pe urechi.
      Bunica oftează.
    • Hai că mă ajutaşi pân’ la genunchiul broaştei! Hai, fa, că te iau, dar să dea alimănitu’ să nu mă asculţi, că nu te mai aduc înapoi! Te las acolo, aşa să ştii!
      Atât i-a trebuit nepoatei, că a şi început să sară într-un picior şi să cânte.
    • Bine, sunt cuminte, sunt cuminte, sunt cuminte! Mă duc cu mamaie la târg, mâine mă duc cu mamaie la târg, uraaa!
      Speriate, raţele măcăne şi fug care-ncotro dând din aripi.
      În dimineaţa următoare, cât nu se luminase încă de ziuă, bătrâna se apleacă uşor şi mângâie părul copilei. Îi şopteşte încet, cu sfială, de parcă n-ar vrea totuşi s-o trezească.
    • Hai puturosule, mai mergi cu mine?
    • Mmmm… sigur!
    • Atunci scoal-te, că ne apucă n’amiaza pe drum. Hai, fuguţa să te speli şi să te îmbraci.
      Fetiţa deschide ochii cu greutate. Patul o ademeneşte cu aşternuturile moi, dar mirajul drumului o atrage mai tare. Se ridică, merge lângă fântână, face palmele căuş şi dă pe faţă cu apa rece pe care bunica i-o toarnă în pumni.Târnele cu răsaduri aşteaptă aşezate frumos, lângă scară, pregătite de cu seară. Cobiliţa se odihneşte peste eie şi bătrâna e deja îmbrăcată de plecare. Se apropie de icoană, se închină larg şi şopteşte în grabă o rugăciune. Fetiţa se strecoară tiptil afară, cu sandalele în mână.
    • Unde pleci împieliţato, aşa? Nu-ţi faci cruce?
      Surprinsă, copila tresare şi-şi face repede trei cruci, şoptind în barbă Tatăl nostru.
    • Mamaie, da’ de ce trebuie să ne facem cruce?
    • Să ne ferască Dumnezău de rele, muică. Să nu ne iasă urâtul în cale şi să ajungem cu bine la târg. Ai să mă uit, te-ai încălţat bine? Uff, iar ai luat sandalele pe dos! Când o să înveţi să te’ncalţi sîngurică? Uite, asta e stânga, merge în piciorul stâng şi asta e dreapta, se duce în dreptul. Aşa, vai de păcatele mele, că m-ai ostenit deja!
    • Mamaie, da care-i dreptul, care-i stângul?
    • Păi nu-ţi arătai,ce mai întrebi?
    • La matale de ce sunt pe dos?
    • Off, mă mănânci. Hai să mergem că ţ-oi spune altădată. Lisandre, ieşi să-mi ridici cobiliţa că-s gata de drum. Să dai apă la viţel.
      Îmbrăcat doar în cămaşă şi izmene, moşul iese din casă, pune mâna pe cocobiliţă şi i-o ridică bătrânei pe umăr.
    • Lasă-mă tu pe mine, că ştiu şi singur ce am de făcut. Tu să ai grijă de mânzul ăsta să n-o calce vreo maşină şi să nu te-mpiedici în gumarii ăia, că uite cum liorpăie.
    • Cum liorpăie, tataie?
    • Păi nu-i auzi cum fac când pune pasul? Zîci că’s nemâncaţi de-o lună.
    • Şi gumarii mănâncă?
    • … ‘tu-ţi paştele tău de copil. Hai, plecaţi odată că ajunse soare sus de când mă bateţi la cap. Ioană, să ai grijă de fată, auzi?
      Portiţa scârţâie şi se trânteşte în urma lor. Fetiţa mai priveşte o dată înapoi, cât să mai prindă cu coada ochiului cămaşa albă a bunicului rămas în poartă. Coşurile atârnă greu pe umărul firav al bunicii care oftează, se opinteşte şi schimbă cobiliţa de pe un umăr pe celălalt, învârtind-o uşor, prin spate, fără să o dea jos.
    • Te doare, mamaie?
    • Mă doare, muică.
    • Dă să mai duc şi eu.
    • Du-te pe tine tu, că târnele-s grele, le duc eu. Ai grijă pe unde calci, să nu-mi faci vreo boacănă să fiu nevoită să te car şi pe tine.
    • Biineee…
      Drumu-i lung şi pustiu. Dintr-o margine de zare soarele se ridică încet şi albeşte ziua. Prin casele de pe marginea drumului se simte vânzoleală, în curţi raţele măcăne, vrăbiuţele se ceartă, rândunelele săgeată cerul şi trec razant peste creştetele călătoarelor. Într-o salcie cântă o privighetoare. Alături, pe un stâlp de telegraf bate toaca o barză.
    • Mamaie,  uite barza.
    • O văd, muică, o văd.
    • N-o vezi, că nu te uiţi la ea. Uite-o!
    • Lasă că eu văd şi fără să mă uit la ea.
    • Ai mai mulţi ochi?
    • Da, am unu’n creştet.
    • Şi vezi cu el?
    • Văd, vezi bine că văd.
    • Da cum vezi, că ai cârpă pe cap.
    • Iote-aşa! Multe mai vrei tu să ştii. Văd şi copii boţani ca tine care iau bătaie de la Dumnezău.
    • Da eu nu-s boţană, mamaie.
    • Ei, muică… tu eşti mama lor. Hai, vino-aproape că se aude cursa şi dă peste tine. Mergi colea, pe lângă mine, cuminţică, cum te-am învăţat.
      Picioarele li s-au îngreunat de drum, soarele arde în ceafă şi setea le usucă gura. Lângă o portiţă un cârd de gâşte şi-au scos bobocii la plimbare.
    • Mamaie, uite boboci.
    • Văd, mamaiţă. Ai grijă să nu te ciupească gâscanul. Nu te da aproape de el, vino lângă mine. Ia spune-mi ţi-e foame?
    • Nu mi-e foame.
    • De parc-ai spune vreodată. Da sete-ţi este?
    • Da, mi-e sete.
    • Hai că vine o fântână acu’ şi oprim să bei apă.
      Fântâna are margine înaltă de ciment şi ciutură în capăt de cumpănă. Bătrâna apucă ciutura şi o coboară adânc, în fântână, apoi trage prăjina afară şi cumpăna se înclină invers. Apa e rece ca gheaţa. Fetiţa bea cu înghiţituri mari.
    • Ho, omul lui Dumnezău, că nu dau turcii. Bea puţinică, să nu ţi se facă rău. Stai să beau şi eu şi mai bei dupe aia. Ai cu muica, că e soarele sus şi mergem degeaba la târg, pleacă toată lumea până ajungem noi.
    • Mai e mult, mamaie?
    • Mai e, muică. Suntem abia-n Ostroveni. Te dor picioarele?
    • Nu mă dor. Hai să mergem, că eu sunt voinică.
    • Aşa te vreau.
      După câteva zeci de metri, copila se opreşte din nou.
    • Mi-e cald, mamaie.
    • Dă flanelul jos şi rămâi în rochiţă. E mai bine acu’?
      -Da, e bine. Hai mai repede, să mai prindem lume-n târg.
    • Păi hai. Mergi cuminte pe lângă mine şi nu mai vorbi, să avem spor.
    • Dacă taci ai mai mult spor?
    • Da, normal.
      Merg un timp în tăcere. Bunica îşi trage basmaua  pe ochi. Calcă cu grijă pământul, de parcă i-ar cere iertare. Copila aleargă pe marginea drumului când înainte, când înapoi, vânează fluturi şi adună mănunchi flori de ochiul boului. Se vede strălucind acoperişul de la baza de cereale. Creşte cu fiecare secundă şi paşii încep să li se intersecteze cu ai altor oameni grăbiţi, plecaţi cu treburi la târg.
    • Bună dimineaţa, daică Ioană!
    • Bună dimineaţa, muică!
    • Ce faci, plecaşi cu mânzul după matale?
    • Păi, mai avui scăpare cu ea, muică? Trebui s-o iau cu mine! Să vezi când o afla mă-sa, parcă mi-e şi frică să dau ochii cu ea.
    • Lasă daică, ce-o să-ţi facă? Aşa-s copiii, au putere. stai liniştită. Ăştia-s mai în putere ca noi, că-s nemunciţi. Ai, că de când te-aşteaptă ale Mască, de trei ori dădu ocol târgului, cică i-ai promis nu-ş ce răsad de ardei.
    • Acu’ ajung şi-aşez şi eu marfa. Ce să fac, dacă avusăi coadă după mine, nu putui ajunge denoapte.
    • Lasă că nu-i târziu nici acu dacă e cu voie bună.
      Târgu-i plin de lume pestriţă. Unii caută, alţii strigă, râd, fac glume, târguiesc, se tocmesc. Peste toţi soarele de iunie prinde putere  şi fumul micilor se aşterne înecăcios peste toată omenirea strânsă laolaltă. Bătrâna găseşte un loc şi-şi întinde răsadurile spre vânzare. Oamenii se adună în jurul ei şi o perioadă, nu se aud decât cererile lor. Copila stă deoparte, aşezată pe ciuci, cu genunchii îmbrăţişaţi. Ochii, sticloşi de oboseală, se închid.
    • Ce faci, mamă, aci? Ia iute, e şi mândra asta cu mata?
      Vocea mamei răsună supărară şi-n jurul lor se face linişte. Bătrâna-şi şopteşte în barbă: „Hait’ că ne-a prins. Să vezi acum scandal.” Îşi drege glasul şi răspunde.
    • E şi ea cu mine, aha. Nu mai avui scăpare de ea. De ieri mă tot bate la cap s-o iau, s-o iau şi alta nu. Şi-o luai, ce să fac? Şi ta-tu zîse că e mare, poate să ducă. Uite-ne, ajunsărăm cu bine.
      Nervoasă, tânăra gesticulează şi o săgeată cu privirea pe bunică.
    • Fa mamă, eşti bătrână şi nu te duce capul deloc. Nu puteai s-o laşi acasă, nu te gândişi ce faci dacă i se face rău?
    • Da uite că nu i se făcu niciun rău. Venirăm şi noi ca toată lumea.
    • Pe jos. Da’ ce, lumea merge pe jos 7 km sau ia cursa? De ce nu mi-ai spus, că-ţi dădeam eu bani de cursă. Cum să aduci copilul pe jos atâta drum? Şi tu nu puteai să nu alergi ca o capră pe drumuri la ora asta? Hai, acasă cu tine.
      Femeia se apleacă şi-o smuceşte de mână pe cea mică, fetiţa se dezechilibrează, cade în genunchi şi-ncepe să ţipe. Enervată, mama o ridică în picioare şi-i trage repede două palme la fund. Din genunchiul drept curge un firicel de sânge. Oamenii se trag un pas înapoi, dar stau pe margine, ca la urs. Nimeni nu intervine. Copila se uită la genunchiul zgâriat şi-ncepe să urle mai tare. Mama n-o ascultă şi-şi face drum prin mulţime în timp ce-o ţine strând  de mâna subţite cât o surcică. Printre lacrimi şi muci fata scânceşte.
    • Nu vreau să merg cu tine, nu vreau.