de

Alb


Tocmai în ziua aceasta posomorâtă şi tăcută, în care ninge mărunt şi zăpada se aşterne tăcut ca o plapumă întinsă pe câmpie, îi vine Ghiţei cheful să plece de acasă. Nicio vietate nu-şi face simţită prezenţa, doar crengile negre şi goale ale copacilor ce mărginesc drumul se mai zăresc în ceaţa cenuşie ce-nsoţeşte ninsoarea. Îi e urât de singurătate, are nevoie să audă oameni, să se simtă înconjurată de viaţă. O ia înainte, către satul vecin, unde are o soră rămasă în casa părintească. Nu-i e frig. Are mănuşi de lână şi galoşi în picioare peste ghetele îmblănite pe care şi le cumpărase să le aibă de-ngropăciune. Îşi ia şi-un ciomag să se apere de câinii rudarilor. Din urmă vine dând din coadă Ursu, câinele ei bătrân şi credincios. Îi goneşte de câteva ori dar câinele nu vrea să se întoarcă acasă şi-l lasă până la urmă să vină după ea. Înaintează greu şi picioarele i se afundă în zăpada afânată. Nu se vede unde e groapă şi unde e pământ drept. Merge cu grijă, să nu piardă drumul.  Înaintează cu greu şi de la un timp satul abia se mai zăreşte în zare, cu lumini slabe la ferestre şi fumul alb înălţându-se din coşurile acoperişurilor.

Oboseala o ajunge şi parcă s-ar întoarce, mai ales că în plin câmp ninsoarea îi bate din faţă, orbind-o. Din când în când îşi scoate din buzunarul cojoacei o batistă ponosită şi murdară cu care-şi şterge ochii.

Începe să se întunece, norii devin apăsători, în spate nu se mai zăreşte nici fumul hornurilor, în faţă e doar câmp de zăpadă.  Ar fi trebuit să se apropie deja de satul vecin. Se opreşte pentru o clipă să-şi tragă sufletul. O spaimă îngheţată i se strecoară prin vine. Picioarele îi tremură de la atâta mers şi inima îi bubuie în piept. Dacă s-a rătăcit? Îşi aruncă încă o dată privirea roată peste câmpul îngheţat. Copacii nu se mai văd, se ascund în noapte. În spatele ei, Ursu stă aşezat pe coadă şi o priveşte îngrijorat. „Ce facem, Ursule? Pe unde o luăm?” Câinele tace. Ridică doar o ureche şi ascultă liniştea. Nu se aude decât căderea continuă a fulgilor mari de zăpadă. Oftează. „Oftezi şi tu sărace… Ce să fac? Încotro s-o iau? Picioarele astea netrebnice nu mă mai ascultă deloc, zăpada e prea mare… Ce fac, Ursule?!” Să strige, oare? Poate o aude cineva. Îşi adună toate puterile şi scoate un strigăt slab. „Heeei! Mă aude cineva?!” Câinele dă obosit din coadă. „Cine să mă audă, bătrâne? Muiere proastă ce sunt şi eu… Ajută-mă tu. Du-te şi adu pe cineva să mă scoată de aici.” Câinele o priveşte atent şi rămâne pe loc.  „Du-te mă, n-auzi? Mama ta de câine prost! Marş acasă!” Câinele n-ar pleca dar ea ridică ciomagul să-l lovească şi el o ia la fugă, cu coada între picioare. Cu răsuflarea tot mai grea, se aşează în zăpadă. „O să vină el Ursu cu cineva, că e băiat deştept.”

De ceva timp simte cum frigul pătrunde prin hainele ude şi i se face somn iar câinele ăla nu se mai întoarce. Îi este teamă, cum s-o găsească acum, pe întunericul ăsta? Fulgii cad în continuare egal şi i se aştern pe umeri şi pe creştet. Îşi suflă în palmele îngheţate, poate se încălzesc. Îşi pune ciomagul alături şi se culcă uşor pe partea dreaptă. Îşi acoperă pulpele cu poala paltonului ros şi-şi bagă palmele între genunchi. Eheei, de-ar mai trăi moşul ei ar veni acum după ea. Tresare la un gând ce-i trece fulgerător prin cap. Cum de îl lăsase ea singur acasă, fără nimic de mâncare? Ce minte avusese să plece aşa şi să nu-i spună? „Ioane, Ioane, cât am îmbătrânit, omule! De ce nu întrebaşi şi tu unde plec şi când mă întorc, ai? Să mă fi pus să fac ceva de-ale gurii, să-ţi ajungă şi ţie pe două zile acolo, până mă întorc io! Tu ce faci acum cu picioarele alea ale tale, că vezi bine că nu te mai poţi mişca deloc. Trebuie să mă întorc, ce să fac. Mă omule, mă, să nu zici tu nimic aşa… doar mă văzuşi când mă îmbrăcai, când luai cojoaca pe mine, că-mi pusăi broboada bună pe cap. Ce crezuşi tu? Că mă duc să mă mărit?”

Îi vine să chicotească ca odinioară, când râdeau împreună gura sobei până se făcea mâncarea. I se pare că stă în faţa plitei încinse şi pe plită fierbe încet mămăliga. Plita dogoreşte şi ea transpiră pe frunte cu făcăleţul în mână şi freacă mămăliga cu ochii aprinşi şi obrajii rumeni. „Du-te Ioane şi scoate şi tu o cană de vin. Hai că uite acu’ răstorn mămăliga şi ne punem la masă. Să-ţi iei cojoaca în spinare să nu ieşi aşa afară în frig încălzit cum eşti că-mi răceşti şi ai văzut că nu-ţi place să-ţi pun ventuze!” I se pare că moşul ei râde şi-o pune să-l pupe pe obraz. „Fugi de-aci, moşule! Numai la prostii îţi stă gândul! Tu nu mai îmbătrâneşti deloc? Nu vezi că nu mai poţi merge, îţi arde de pupat?”

Se trezeşte şi se scutură o dată ca de friguri. În jurul ei e mare de zăpadă, iar ea visează cai verzi pe pereţi. Abia mai respiră. Mii de ace i se înfig în obraji şi-n ochi, nasul o doare, degetele nu le mai simte.

Moşul se întinde lângă ea şi-o ia în braţe cu grijă.„Tu muiere, fii cuminte că sunt aci. Vină să te iau în braţe să te încălzesc. Închide ochii cu tata, lasă că păzesc io în locul tău, tu dormi liniştită. Vezi ce bine e în braţele mele? Ştiam eu, muiere, când te-am luat, că n-o să mai pleci din ele.” Ea se întinde în zăpadă ca sub plapumă şi zâmbeşte. „Frumoasă viaţă am dus şi noi, mă omule, mă. Păcat că e pe terminate. Ştii tu de ce-mi pare mie rău în viaţa asta? De copiii ăia, mă. Auzi tu cum mă cheamă acu’? Toţi mă strigă de mă trec fiori reci pe şira spinării, Ioane. Mai mişca câte o mânuţă… pe unul l-am scos cu totul, aşa cum era învelit în sacul lui. Era ca o păpuşă mică şi străvezie. Respira când a ieşit, i se vedea inima cum bate. De asta îmi pare rău, mă omule. Vezi tu cum nu reuşesc io să-mi curăţ sângele ăsta de pe mâini? Nu se ia deloc! Le-am frecat, Ioane, de s-a luat pielea de pe ele şi tot nu se duce. Măcar de nu i-aş mai auzi! De nu m-ar mai striga aşa!”

Zorile albesc dimineaţa, ninsoarea cade ca şi ieri, mută, doar pe marginea drumului, un câine bătrân şi flocos cu blana plină de zăpadă îngheţată, urlă lupeşte. Din timp în timp se opreşte şi scânceşte de parcă ar plânge. În faţa lui se întinde neted un câmp alb, fără nicio pată.

de

Plecările


Plecările mele sunt definitive.
Viaţa îmi curge
ca o apă limpede izvorâtă
din piatra seacă a muntelui,
repede, învolburată,
nervoasă.

Sare peste pietre,
se strecoară pe lângă stânci,
le îmbrăţişează, le spală,
le învinge,
îşi naşte curcubeu,
se întunecă, se luminează
şi merge mai departe.

Nu mai ştiu drumul
nu l-am ştiut nicicând.
Înapoi nu există,
paşii-mi cunosc doar nisipul
deşertului întins mereu
înainte.
Plecările mele sunt definitive.

de

Apa de leac


Se-apleacă cu greutate şi-şi încalţă ghetele cu două numere mai mari. Demult nu mai ştie cum e să te încalţi cu pantofi pe mărimea potrivită. Picioarele i s-au umflat şi acum arată ca doi butuci scurţi, vineţi, numai buni de tăiat şi băgat pe foc. Azi s-a trezit devreme, s-a spălat pe ochi şi s-a îmbrăcat cu grijă cu hainele bune, păstrate în şifonieră, la naftalină. Nu o deranjează mirosul de naftalină pe care-l împrăştie în jur la fiecare mişcare, dimpotrivă. Se îndreaptă cu greutate de şale şi aruncă o privire fugară în oglinda prinsă în cui pe peretele din dreapta. Îşi vâră înapoi câteva fire de păr rebele ce-i ies ca dintr-un fuior pe sub basmaua înflorată, icneşte când se apleacă după sacoşă, încuie uşa şi coboară încet treaptă cu treaptă. Cu mâna dreaptă se sprijină de balustradă şi geme scurt de câte ori îşi târăşte vârful piciorului drept de pe o treaptă pe alta. Din două în două trepte stă să-şi tragă sufletul. Ajunge într-un sfârşit la parter. Uşa metalică a blocului se deschide larg, împinsă cu putere de vecinul de la patru care intră ca o vijelie şi urcă scara sărind câte două trepte deodată. O loveşte şi-o dezechilibrează în trecere, dar nici nu întoarce privirea, ca şi cum ar fi invizibilă. Nu o salută şi ea îl blesteamă în timp ce se clatină şi se sprijină de perete ca să nu cadă. Reuşeşte săşi recapete echilibrul, scuipă în sân şi-şi face o cruce largă. „Doamne iartă-mă, cu toţi nebunii tăi, că fac păcate şi azi, în zi de sărbătoare. Mânca-l-ar buba rea să-l mănânce, de mut.” Mutul urcă scările nepăsător. Ea îşi mai face o dată o cruce largă şi trage cu toată puterea de uşa grea, metalică. Se opinteşte o dată şi iese din strânsoarea ei la timp pentru a auzi cum uşa se închide cu zgomot fix în spate.

Răsuflă adânc şi-o ia uşor la dreapta, către biserică. Din faţă vine de la piaţă Popeasca de la parter. Cară o sacoşă din care scot capul frunze verzi de ceapă şi usturoi. O salută scurt cu o înclinare a capului. „Uite şi la târâtura asta, ce tare e şi e cu doi ani mai bătrână. Umblă toată ziua de parcă a făcut contract să nu bolească niciodată. De câte ori o cauţi ea e plecată ba la cumpărături, ba la coadă la pâine, ba la fie-sa, ba la Ioneasca de vis-a-vis. Nici carnea nu se prinde de ea, de-a dracu ce e, de-aia, Doamne iartă-mă! Nu i se încălzeşte cămaşa în cur. Eheei, a avut urâta asta un noroc chior. Bărbatu-său a murit într-o noapte, a făcut infarct. Ea nici nu l-a simţit, a dormit aşa până dimineaţa, ca nesimţita, cu mortul în pat. N-a stat să îngrijească ani de zile un paralitic. N-a ştiut ce-nseamnă să speli de trei ori pe zi izmene murdare şi să schimbi la scutece până ţi se acreşte. Ea l-a dus la capelă, a doua zi l-a îngropat şi gata. Morţii cu morţii, viii cu viii. Ce-i mai pasă acum? De ceva timp Vasilescu de la D3 îi tot dă târcoale. De câte ori sună el la uşă Popeasca iese şi se uită suspicioasă pe hol, să nu cumva s-o vadă vecinii că-l primeşte în casă. De parcă lumea nu ştie ce fac ei singuri în casă. Tot se aude de deasupra, tot!”

Oftează şi se opreşte să-şi îndrepte spatele. Când s-o fi lungit drumul ăsta aşa? I se pare ei, sau biserica se mută tot mai departe de fiecare dată? De fapt, de aceea a renunţat să se mai ducă duminica la slujbă. Azi face o excepţie. E zi mare, de sărbătoare, Izvorul Tămăduirii. Patru sticle de doi litri de apă o să ia- să-i ajungă până la bobotează.  E buună, apa asta, bună de leac. O să se spele zilnic cu ea pe picioare, mai ales pe cel drept, pe care nu-l mai poate ridica deloc şi-o să se facă bine. O să se poată duce la piaţă ca anul trecut, o să se poată ieşi pe băncuţă, o să se trezească dimineaţa fără să se mai chinuie să se dea jos din pat, poate o să se încumete şi până în parc în zilele cu soare. Da, da, o să scape de toate durerile.

Îşi face curaj şi pleacă mai departe cu capul în pământ. E atentă să nu se lovească cu piciorul beteag de vreo piatră şi vorbeşte încet, de una singură. Nu se uită nici în dreapta, nici în stânga aşa că trecătorii cu care se intersectează sunt nevoiţi să fie atenţi să nu se ciocnească de ea. Un tânăr, grăbit se enervează şi-o împinge „Da mişcă-te, babo, mai repede, că nu trebuie să stea toată lumea după tine! Te caută moartea pe acasă şi tu încurci lumea pe stradă!” Speriată, ea  se fereşte şi calcă prea tare pe piciorul drept. Urlă de durere, pune repede celălalt picior jos, calcă pe o piatră, se dezechilibrează, întinde mâinile, fâlfâie puţin din ele şi se prăbuşeşte greu, cu zgomot. În cădere tâmpla i se izbeşte cu putere de bordură, mâna scapă sacoşa, peturile goale se împrăştie printre picioarele trecătorilor, iar ea se întinde cât e de lungă pe asfalt. Din tâmpla stângă îi curge un firicel de sânge. Oamenii se adună ciorchine în jurul ei, se împing, îşi dau cu părerea. Nimeni nu se apleacă s-o ridice. Cineva are la un moment dat o sclipire de geniu şi sună la 112. În capul ei un singur gând se-nvârte nebuneşte. „Trebuie să ajung mai repede, să iau apă, fără ea nu-mi mai trece durerea asta. Trebuie să ajung. Trebuie…” Încet-încet, gândul zboară, se amestecă în vacarmul de voci strânse deasupra ei şi duce cu el durerea chinuitoare. Chipul i se destinde şi-un zâmbet larg îi luminează faţa. Ochii deschişi adună în ei un petec de cer reflectat într-o baltă pe trotuar. Acum nu o mai doare nimic.

de

Fiica verii


Sunt fiica verii. A nopţilor înstelate cu parfum de crini şi cântec de greier, a zilelor însorite cu nisip fierbinte auriu ce arde tălpile goale când îl calci şi înalţă ca pe un trofeu abur cald de rouă dimineaţa.

Verile copilăriei mi-au fost împărţite între apa limpede a Jieţului, cârdul de boboci pufoşi păziţi de gânsacul sâsâitor şi grijuliu, bancurile de puiet de peşte din care culegeam cu minciogul, ligheanul de rufe spălate cu picioarele murate în apă şi fusta udă prinsă în brâu, ţipetele copiilor la scăldat, sub pod, acolo unde apa făcea un cot şi se domolea şi unde cei mai răsăriţi dintre noi se avântau în ea făcând salturi nebuneşti direct de pe pod, grădinile de flori şi legume veşnic însetate, al căror verde îl păstrez încă intact în ochi.

Trecea ziua cu arşiţă şi seara se anunţa cu umbre fierbinţi iar eu ajunsă pe nesimţite în adolescenţă aşteptam pe băncuţa de la poartă să apară stelele să le număr şi să le întreb de unde vin toate dorurile nelămurite ce creşteau pe nesimţite în mine. Nu am aflat decât târziu răspunsul şi nicidecum nu mi l-au dat ele şi nici lumina ierală a lunii care călăuzea cu strălucirea ei rece paşii trecătorilor nocturni şi ai sufletelor rătăcite. Atunci era doar magia şi glasurile brotăceilor verzi întrecându-se pe baltă. Din când în când câte un câine speriat lătra şi câinii uliţei se înghesuiau să-i răspundă la fel, să nu cumva să se simtă stingher. Simţeai păsările dormind în copaci şi briza uşoară cum trecea cu un mic oftat peste frunzele toropite de căldură.

Verile tinereţii m-au găsit departe, cu zile obositoare şi aceleaşi nopţi idilice. Undeva, într-o margine de sat, pe malul unei bălţi plină de stufăriş şi acoperită de un rai de nuferi albi, învăţam să supravieţuiesc din mers. Greu a fost şi cred că Dumnezeu îmi trimitea înserările astea frumoase cu miros de fân proaspăt cosit, baltă cu peşte şi nuferi albi, să pot deschide ochii şi a doua zi. Au trecut peste anii mei arşite grele, ce-au pârjolit pământul şi  furtuni cu fulgere ce-au săgetat cerul şi-au aprins pomii, ape revărsate ce-au luat în drumul lor furios copacii, lăsându-le rădăcinile uscate la vedere, grindină mare îngheţată peste inima mea ce nu-şi mai găsea niciunde soarele. Apoi iar arşiţă şi pârjol ce-ardea şi dobora frunzele copacilor încă din august.  Aşteptam răcoarea toamnei şi ploile ei liniştite şi lungi ca pe o binecuvântare.

Acum aş vrea o vară ca o briză răcoroasă, ceva între primăvară târzie şi toamnă timpurie, fără excese solare, cu nori ce-aduc răcoarea binemeritată pământului, cu salcâmi înfloriţi în iulie şi rândunele ce scot al doilea rând de pui. O vară coaptă şi liniştită ca sufletul meu adult. Am trecut împreună prin multe arşiţe şi ploi, ninsori şi viscole, ca să ajungem acum, în vara vieţii ca merele dulci de Sânt’ Ilie date în pârg. Nu duc dorul soarelui, nici al nisipului fierbinte, duc doar dorul copilăriei crude şi al adolescenţei în floare, când toată lumea era un semn de întrebare şi nici un răspuns nu se contura încă la orizont.

de

Acasă


Locuiesc într-un colţ de suflet.
Sub streaşina casei mele
si-au clădit cuib rândunele
cu ochi vii şi frac strălucitor
pe care le-aşteaptă cu nerăbdare
pui golaşi cu ciocuri flămânde
tivite auriu.
Ne-acoperă un petec de cer curat.
Din când în când nori nimbus se-adună
şi plâng peste peste noi cu picuri repezi,
purificatori.
Teiu-şi înalţă atunci crengile,
şi pictează în zare un curcubeu.
Nopţile-mi sunt violet,
o lună cât roata carului
îmi şopteşte poveşti cu zâne
şi Feţi Frumoşi
din lacrimă.
În colţul meu de suflet
timpul curge pe vârfuri,
să nu ne tulbure liniştea
gândului.
Dimineţile vin cu zâmbet,
roşu răsărit le îmbujorează.
Locuiesc între două bătăi de inimă,
pe marginea însorită
a visului tău.

de

Degeaba


Degeaba-mi ceri
ce nu-ţi pot da.
Timpul ce ne-a fost dăruit
se poate împărţi
doar între două inimi
ce bat la unison,
a mea tic-tac în dreapta ta,
a ta tic-tac în dreapta mea.
Degeaba-mi ceri
ce nu-ţi pot da,
al meu doar ceasul inimii-a rămas.
Fă-ţi palmele căuş şi-ai grijă
să nu-i striveşti secundele
cu acele inimii tale.

de

Pe-o margine de zare


20151017_093955Te-am întâlnit la un capăt de lume. Şedeam cu genunchii îmbrăţişaţi pe-o stâncă de granit, priveam golul fără să văd nemărginirea şi aşteptam, resemnată, un sfârşit.
Te-ai aşezat alături şi-ai tăcut. Tăcerea ta s-a-mprăştiat în liniştea zării şi m-a învăluit. Era caldă, mirosea a primăvară, a plâns de copil şi-a crini iar inima mi-a tresărit a amintire, te cunoştea. Veneai din altă viaţă, aşa cum promisesei cândva când mă lăsaseşi singură la marginea lumii, să aştept nemărginirea.
Un vultur şi-a-ntis aripile-n zbor, s-a lăsat purtat uşor pe-o pală de vânt, ne-a privit cu ochi oţeliţi şi s-a învârtit mult deasupra noastră. De acolo, de sus, nu-i mai păream doi oameni recind Priviţi de sus, doi oameni tăcuţi deveniseră unul, uniţi în liniştea gândului lor. Albastrul cerului s-a pătat cu aripile lui pereche.
Tu te-ai ridicat uşor, te-ai scuturat, ţi-ai întins braţele şi-ai tras pe umeri un colţ de cer senin. Înfăşurat în el, m-ai îmbrăţişat cu mâinile, cu pieptul cu ochii şi gura. Am închis ochii şi-am gustat căldura cu gust de cireaşă amară a buzelor tale. Cu gândul am gustat şi te-am iubit aşa, cu totul, cum mă ţineai învăluită-n colţul tău senin de cer.
De atunci, ochii mei, larg închişi, au început să vadă. În jur sunt văi adânci şi-i vârf de brad, fluturi cu aripi colorate, râs de copii, tropote de cai cu coama-n vânt şi curcubeu. E pace şi-n pacea cu care m-ai învăluit mi-e bine.
Stau pe-o margine de zare şi-mi vine să deschid aripile să zbor deasupra lumii până acolo, în oaza ta de linişte. Să mă adap din apa vie a gurii tale, să-mi trag seva din clocotul cald al palmelor aspre ce-mi mângâie obrazul şi-l înseninează.
Mi-ai dat aripi şi vise calde mi-ai dat. Le adun cuminte în braţe, le încălzesc la sân pe fiecare şi te aştept să împărţim fericirea la doi.

de

De Paşti


Ne trezeau dimineaţa la 3 jumate, ne îmbrăcau frumos, cu haine noi, se primenea şi tata, ne lua de mână şi pleca cu noi la biserică. De la noi până în vale, la biserică erau cam 3 km pe care-i parcurgeam pe jos, tata la mijloc, noi ţopăind pe lângă el, să ne încălzim. În dimineaţa aia eram fericită, aveam ştrampi albi şi sandale noi, cu două numele mai mari. Flendureau în picioarele mele, dar erau noi şi tare mândră eram de ele. Ştrampii noi erau o minune ce nu ţinea mult, până la prima căzătură în genunchi. Oricât mă feream, nu reuşeam să-i ţin întregi până seara.
-Tată, de ce nu l-am salutat pe nea Mărin?
– Că noi n-am luat Paşti, nu suntem martori.
– Martori la ce?
– La Înviere.
Drumul până la biserică era împărţit în două. Pe o parte ne duceam noi, cei încă neluminaţi, pe partea cealaltă se întorceau cei ce luaseră deja lumină şi paşte. Ei, luminaţii se fereau să meargă prea aproape de noi, deşi în restul timpului eram cei mai buni prieteni, de parcă le-ar fi fost teamă să nu se molipsească de întuneric de la noi. În dimineaţa cea mai plină de lumină şi de pace din an, noi treceam unii pe lângă alţii ca nişte străini.
Abia aşteptam să ajungem la biserică, să stăm la mica slujbă de paşte.
– Cristos a înviat, striga preotul.
– Adevărat a înviat, răspundeam noi în cor, de trei ori.
Mulţumit, popa ne miruia, luam bucăţica de prescure cu vin şi plecam înapoi cu lumânarea aprinsă.
De data asta mergeam noi încrezuţi, fără să-i băgăm în seamă pe întârziaţii ce treceau pe lângă noi. Erau neluminaţi, nu apucaseră să fie martori la Înviere. Noi mergeam preocupaţi, purtând lumânarea cu grijă, ca nu cumva să se stingă până ajungeam acasă. La mine ţinea până la primul liliac înflorit.
Atunci i-o pasam lui frate-meu şi-l rugam pe tata să mă ridice în braţe să rup flori şi tata, singura dată în an, se punea la mintea mea şi-mi umplea braţele cu liliac. Sarcina luminii aprinse le revenea lor din momentul acela. Dacă bătea vântul şi le stingea, ne opream până ne ajungea din urmă primul luminat.
– Cristos a înviat, neică!
– Adevărat a înviat, nea Viţule! Ţi se stinse lumânarea.
– Aha, dă-mi şi mie lumină.
– Ia colea. Tata aprindea lumânările cu grijă şi omul îşi lua la revedere.
– Hai să trăieşti, nea Viţule. Mă grăbesc că mă aşteaptă Măria.
– Hai să trăieşti, neică.
Ajungeam acasă şi mama ne aştepta în prag. Între timp făcuse paturile, curat, băgase tava cu friptură la cuptor, măturase pe la poartă.
Dădea repede cu apă proaspătă pe ochi, se întorcea la răsărit, îşi făcea o cruce largă, mânca bucăţica pe paşte, lua lumânarea şi-o băga în casă. Mă elibera şi pe mine de povara liliacului, apoi punea colacii pe masă, să împartă.
Nu vă spun Cristos a înviat, n-am fost martoră la înviere, încă. Vă urez să aveţi o noapte magică, aşa cum era noaptea de Paşti în copilăria mea şi ziua de Paşti să vă fie veselă, cu soare şi bucurii.
de

Slăbiciunea-6 -Priveghiul


  • Brrr, da frig al dracu e aici. Nu putură, fă, să bage şi ele ceva în priză, să facă un pic de căldură pentru lume? Cine dracu stă să-ngheţe aici o noapte întreagă dacă se zgârcesc aşa?, s-a scuturat, nemulţumită, Ioana lu Pătru.
  • Taci, fa Ioană. Taci că mă duc şi aduc ibricul de ţuică fiartă, să vezi ce te-ncălzeşti acu! Pân’ la ziuă tragem şi-o horă, că şi-aşa-i plăcea lu Mărin să joace. Tot timpul era cu hora înainte şi ce mândru era cu mâna pe sus, cu cojocelul în umeri, căciula pe-o sprânceană şi spatele drept. Al dracu’, Mărine, că toate muierile oftau după tine şi-şi bestemau norocul.
  • Hai Matildă, du-te mai repede, lasă vorba, că-ngheţai de tot. Zico, ce faci, fă, mai trăieşti? Mă miram io unde te pierdui şi tu profitaşi de ocazie să rămâi singură cu Mărin. A dracu chelea pe tine, toată viaţa ai alergat după el.
    Zica, baba care moţăia singură lângă mort, s-a trezit şi-a răspuns nervoasă.
  • Uite cine vorbeşte. Ai, fă, da tu care legai basmaua la spate, luai sapa pe spinare şi plecai fuga la grădină de câte ori îl vedeai că trece noaptea la udat? Te crezi deşteaptă, ai? Credeai că lumea nu-şi dă seama ce vrei tu?
  • Şi ce, fă? V-am luat faţa? Dacă trecea omul pe drum şi se uita peste gard să mă cheme, să zic nu? Fluiera şi-mi făcea cu ochiul, uite-aşa-mi făcea inima, s-a pocnit Ioana de câteva ori cu pumnul în piept.
  • Ioană, tu eşti nebună. Ce vrei să spui acu’, că Mărin s-a dat la tine şi tu n-ai zis nu?
  • Fă, dacă ar fi zis hai, n-aş fi zis nu în veci. Câât am aşteptat io să mă cheme. Da m-aş fi dus, să ştiţi, cu toată inima m-aş fi dus.
  • Dă-te fă, dracu. Şi cu Măria ce-ai fi făcut? Cum să te duci cu bărbatul muierii?
  • Iote-aşa! Ce treabă avea Măria cu ce făceam noi? Că doar nu i-l luam de tot. Îl încercam şi io de câteva ori acolo şi-i dădeam drumu’ să se întoarcă acasă. El scutura pălăria şi pleca fluierând acasă, io îmi aşezam şorţu şi mă duceam la al meu, mânca-l-ar viermii.
  • Ha-ha, că de te-ar fi aflat Gheorghe, ar fi măturat uliţa cu tine. El ştia, fă, la cine visezi tu?
  • Ie-te-te, că el avea nevoie să ştie la cine mă gândesc io. El gâfâia deasupra mea şi io mă visam pe fân proaspăt cosit cu Mărin.
    Matilda a deschis uşa cu cotul şi-a umplut încăperea cu parfum de ţuică fiartă.
  • Ha, hahahahaha, ha, afurisită muiere-ai fost! Ai fă, dar lu’ popa la spovedit i-ai spus ce prostii îţi treceau prin cap?, a continuat Zica s-o tachineze pe Ioana.
  • Ete, na, parcă trebuie să ştie popa tot. Dă-ncoa ceaşca aia să beau o gură, că voi vă încălzirăţi râzând, daţi-vă dracu, da io îngheţai de tot. Îmi răci gura să vă spun snoave să râdeţi. Mărine, na mă, gustă şi tu dintr-o ceaşcă cu mine, acu’ când pleci, dacă tânăr şi-n putere n-ai vrut nici de-al dracu. Te-ai ţînut mare. Uite cum râd nebunele astea de leşină. Ce-aveţi, fă? Voi aţi fi fost uşă de biserică, n-aţi visat în viaţa voastră la altul? Ai, Zico, tu numai la Ion al tău te-ai gândit, că te bătea prea bine când venea beat de la cârciumă.
  • Mai tăceţi dracu’, babelor. Se aude râsul din drum şi-acu vine nebuna de Stela peste noi şi ne dă afară că nu-l respectăm pe tac-su., s-a răţoit Matilta.
    Râsetele au amuţit pentru o clipă. Toate babele au tăcut şi-au sorbt cu grijă din ţuica fierbinte. Ioanei i-au dat lacrimile şi-a început să jelească.
  • Mă, Mărineeee, mă, unde pleci mă? Cum te gândişi să ne laşi şi să pleci tocmai acu’, când să trăieşti şi tu bine? Te dusăşi după Mihai al meu, mă. Ne lăsaşi singure pe lume, măă, toată munca ta o lăsaşi, măă.
  • Taci, fă, ce-ţi veni? Bea mai puţin, că-ncepuşi să vorbeşti prostii, a repezit-o Zica.
  • Ia, jăleşte-l tu că eşti mai cu moţ, dă-te dracu. Măriţă, jăleşte-l fă şi tu. Ce stai acolo ca muta-n păpuşoi?!
    Paşi grei s-au auzit pe aleea din faţa casei. Babele au tăcut,  uşa s-a deschis şi-a intrat fratele mortului, Andrei. Bătrân, cocoşat, cu mers greu, poticnit, obrajii cu riduri adânci, sprijinit într-un baston solid din lemn de corn, omul a înaintat sfios şi-a aprins cu mâini tremurânde o lumânare la capul fratelui său.
  • Te duseşi, Mărine, neică! Plecaşi tânăr şi mă lăsaşi în urmă pe mine, să mă chinui io. De ce n-o trimisă-şi neică la mine, că io nu mai am pentru ce să trăiesc. Muierea mi-a murit, băiatul mi-a murit, i-am dat pământului tot ce-am avut mai drag. Stau ca huhurezul singur toată ziua şi-mi doresc să mor mai repede şi moartea veni să te ia pe tine, fratele meu. S-o fi trimis la mine, Mărine.
    Vorbea cu mortul cu glas stins, moale, ca şi cum acesta l-ar fi auzit.
    Muierile, amuţite, l-au privit sfioase. Tot satul ştia cum şi-a-ngropat Andrei, într-un an şi muiere şi copil şi noră şi nepot. Toată veselia li s-a stins.
  • Ia, neică Andrei, vino şi stai colea, pe scaun. Aşa-i viaţa, mă, nu te poţi pune curmeziş. Pleacă ăla de-i vine rândul, nu plecăm când vrem noi. Ia o gură de ţuică să te întremezi un pic.
    Bătrânul a respins ceaşca aburindă şi rămâne proptit în bastonul ţeapăn, cu capul în pământ şi căciula în mână. Plângea încetişor fără lacrimi. Flacăra lumânărilor a tremurat şi încăperea s-a umplut de miros de ceară topită amestecat cu ţuică, cu tămâie şi cu moarte.  Ghemuită pe scaunul ei, Ioana a început să cânte încetişor, doar pentru ea: „Zorilor, zorilor, voi surorilor”.