Se-apleacă cu greutate şi-şi încalţă ghetele cu două numere mai mari. Demult nu mai ştie cum e să te încalţi cu pantofi pe mărimea potrivită. Picioarele i s-au umflat şi acum arată ca doi butuci scurţi, vineţi, numai buni de tăiat şi băgat pe foc. Azi s-a trezit devreme, s-a spălat pe ochi şi s-a îmbrăcat cu grijă cu hainele bune, păstrate în şifonieră, la naftalină. Nu o deranjează mirosul de naftalină pe care-l împrăştie în jur la fiecare mişcare, dimpotrivă. Se îndreaptă cu greutate de şale şi aruncă o privire fugară în oglinda prinsă în cui pe peretele din dreapta. Îşi vâră înapoi câteva fire de păr rebele ce-i ies ca dintr-un fuior pe sub basmaua înflorată, icneşte când se apleacă după sacoşă, încuie uşa şi coboară încet treaptă cu treaptă. Cu mâna dreaptă se sprijină de balustradă şi geme scurt de câte ori îşi târăşte vârful piciorului drept de pe o treaptă pe alta. Din două în două trepte stă să-şi tragă sufletul. Ajunge într-un sfârşit la parter. Uşa metalică a blocului se deschide larg, împinsă cu putere de vecinul de la patru care intră ca o vijelie şi urcă scara sărind câte două trepte deodată. O loveşte şi-o dezechilibrează în trecere, dar nici nu întoarce privirea, ca şi cum ar fi invizibilă. Nu o salută şi ea îl blesteamă în timp ce se clatină şi se sprijină de perete ca să nu cadă. Reuşeşte săşi recapete echilibrul, scuipă în sân şi-şi face o cruce largă. „Doamne iartă-mă, cu toţi nebunii tăi, că fac păcate şi azi, în zi de sărbătoare. Mânca-l-ar buba rea să-l mănânce, de mut.” Mutul urcă scările nepăsător. Ea îşi mai face o dată o cruce largă şi trage cu toată puterea de uşa grea, metalică. Se opinteşte o dată şi iese din strânsoarea ei la timp pentru a auzi cum uşa se închide cu zgomot fix în spate.

Răsuflă adânc şi-o ia uşor la dreapta, către biserică. Din faţă vine de la piaţă Popeasca de la parter. Cară o sacoşă din care scot capul frunze verzi de ceapă şi usturoi. O salută scurt cu o înclinare a capului. „Uite şi la târâtura asta, ce tare e şi e cu doi ani mai bătrână. Umblă toată ziua de parcă a făcut contract să nu bolească niciodată. De câte ori o cauţi ea e plecată ba la cumpărături, ba la coadă la pâine, ba la fie-sa, ba la Ioneasca de vis-a-vis. Nici carnea nu se prinde de ea, de-a dracu ce e, de-aia, Doamne iartă-mă! Nu i se încălzeşte cămaşa în cur. Eheei, a avut urâta asta un noroc chior. Bărbatu-său a murit într-o noapte, a făcut infarct. Ea nici nu l-a simţit, a dormit aşa până dimineaţa, ca nesimţita, cu mortul în pat. N-a stat să îngrijească ani de zile un paralitic. N-a ştiut ce-nseamnă să speli de trei ori pe zi izmene murdare şi să schimbi la scutece până ţi se acreşte. Ea l-a dus la capelă, a doua zi l-a îngropat şi gata. Morţii cu morţii, viii cu viii. Ce-i mai pasă acum? De ceva timp Vasilescu de la D3 îi tot dă târcoale. De câte ori sună el la uşă Popeasca iese şi se uită suspicioasă pe hol, să nu cumva s-o vadă vecinii că-l primeşte în casă. De parcă lumea nu ştie ce fac ei singuri în casă. Tot se aude de deasupra, tot!”

Oftează şi se opreşte să-şi îndrepte spatele. Când s-o fi lungit drumul ăsta aşa? I se pare ei, sau biserica se mută tot mai departe de fiecare dată? De fapt, de aceea a renunţat să se mai ducă duminica la slujbă. Azi face o excepţie. E zi mare, de sărbătoare, Izvorul Tămăduirii. Patru sticle de doi litri de apă o să ia- să-i ajungă până la bobotează.  E buună, apa asta, bună de leac. O să se spele zilnic cu ea pe picioare, mai ales pe cel drept, pe care nu-l mai poate ridica deloc şi-o să se facă bine. O să se poată duce la piaţă ca anul trecut, o să se poată ieşi pe băncuţă, o să se trezească dimineaţa fără să se mai chinuie să se dea jos din pat, poate o să se încumete şi până în parc în zilele cu soare. Da, da, o să scape de toate durerile.

Îşi face curaj şi pleacă mai departe cu capul în pământ. E atentă să nu se lovească cu piciorul beteag de vreo piatră şi vorbeşte încet, de una singură. Nu se uită nici în dreapta, nici în stânga aşa că trecătorii cu care se intersectează sunt nevoiţi să fie atenţi să nu se ciocnească de ea. Un tânăr, grăbit se enervează şi-o împinge „Da mişcă-te, babo, mai repede, că nu trebuie să stea toată lumea după tine! Te caută moartea pe acasă şi tu încurci lumea pe stradă!” Speriată, ea  se fereşte şi calcă prea tare pe piciorul drept. Urlă de durere, pune repede celălalt picior jos, calcă pe o piatră, se dezechilibrează, întinde mâinile, fâlfâie puţin din ele şi se prăbuşeşte greu, cu zgomot. În cădere tâmpla i se izbeşte cu putere de bordură, mâna scapă sacoşa, peturile goale se împrăştie printre picioarele trecătorilor, iar ea se întinde cât e de lungă pe asfalt. Din tâmpla stângă îi curge un firicel de sânge. Oamenii se adună ciorchine în jurul ei, se împing, îşi dau cu părerea. Nimeni nu se apleacă s-o ridice. Cineva are la un moment dat o sclipire de geniu şi sună la 112. În capul ei un singur gând se-nvârte nebuneşte. „Trebuie să ajung mai repede, să iau apă, fără ea nu-mi mai trece durerea asta. Trebuie să ajung. Trebuie…” Încet-încet, gândul zboară, se amestecă în vacarmul de voci strânse deasupra ei şi duce cu el durerea chinuitoare. Chipul i se destinde şi-un zâmbet larg îi luminează faţa. Ochii deschişi adună în ei un petec de cer reflectat într-o baltă pe trotuar. Acum nu o mai doare nimic.