Mi-aş ascunde mintea de gînduri
cum îţi ascunzi ochii de lumină
în dosul ochelarilor negri
şi uite ce nenoroc,
pentru gînduri nu s-au inventat încă,
ochelari negri.
Mă aşez pe-o margine de suflet
ca pe-o margine de pat
şi le cînt cum le cînţi copiilor s-adoarmă,
cîntecul trezeşte vise hotărîte
să zboare, nu pricep că aripile
le sunt arse ca ale fluturilor de noapte
atraşi de flacăra plăpîndă
a lumînării. Întind mîna şi le alung
cum mături dintr-o mişcare
paharele de pe masă cînd cheful s-a spart
şi musafirii toţi au plecat,
visele se împrăştie speriate
şi-şi ard sistematic aripile
în flacăra ochilor.
Tînjesc după leagănul unei inimi
cum tînjeşte însetatul
după un strop de apă, în deşert.
Mi-aş ascunde mintea de gînduri
cum îţi ascunzi ochii de lumină
în dosul ochelarilor negri
şi uite ce nenoroc,
pentru gînduri nu s-au inventat încă,
ochelari negri.
Uncategorized
De înviere
La Izvoare, în seara aceasta se aprindea Focul.
Cît timp gospodinele făceau ultimele pregătiri, dădeau o fugă și pe la cimitir să curețe mormintele celor dragi, să nu vină învierea peste buruieni, gospodarii tăiau mieii și ce se mai găsea de tăiat și pus pe masă, tinerii umblau toată ziua cu camionul prin sat după buturugi nefolositoare, cauciucuri, lemne pe care gospodarul nu le folosește nici măcar la foc, că-s greu de spart.
Toate lemnele adunate de pe la porți se răsturnau în marginea ogașului, în fața bisericii.
Pe seară, cînd ziua se îngîna cu noaptea, mult înainte de începutul slujbei de înviere, se primeneau și se adunau pe rînd în fața bisericii, la foc. Tinerii, cu tinerețea, mai beau mai rîdeau, se distrau, biserica cu durerea ei, aștepta tăcută învierea.
Cînd începea slujba și apăreau rînduri-rînduri enoriașii de pe la casele lor să întîmpine cum se cuvine învierea Domnului, inevitabil se isca un conflic pe care părintele Aurel cu greu îl ținea în frîu.
Pe de o parte îl trăgea ața afară la tineret, că și sufletul lui era tînăr, pe de alta îl trăgea datoria și inima la slujbă în biserica plină de babe și de oameni familiști, serioși. Cei de afară nu stăteau doar afară, mai dădeau din cînd în cînd cîte o tură și prin biserică, pe la bunici, pe la părinți și tulburau cu veselia lui slujba.
Odată se încrunta părintele și tuna din ușa altarului cu vocea lui clară, curată ”ieșiți afară dacă nu respectați slujba!”, apoi se întorcea la versetul suspendat.
Babele mai tăceau speriate, își mai dădeau coate iar tinerii își băgau coada între picioare și ieșeau afară. Peste un timp veneau alții de erau un continuu du-te vino pe ușa bisericii, chiar și după ce babele de pe scaune, ostenite de-atîta bîrfă, trăgeau un bine-meritat pui de somn.
Era seara în care mi-era milă de părintele, care chiar se străduia să iasă totul perfect, săracul. Și-avea o voce! Și rostea cuvintele apăsat, pătrunzător, cu inimă, de-mi dădeau lacrimile cînd scotea masa în fața bisericii și ținea slujba la lumina lumînărilor și-a stelelor,sub privirea nedumerită a păsărilor ce-i țineau isonul pe jumătate adormite din copaci. Peste stradă, în cimitir licăreau stelele lumînărilor aprinse la căpătîi, că era păcat să iei lumină înainte de-a le duce și morților din ea, din focul uriaș săreau scîntei în toate părțile, cîte un rîs cristalin spărgea cînd și cînd liniștea nopții.
După ce se termina slujba, ne miruia Aurel, dădea cu spray pe cele mai tinerele și mai nurlii, puneam oul de schimb și luam sfintele paști, din focul uriaș nu mai erau decît cîțiva cărbuni.
Rupeam o mîna de iarbă din curtea bisericii, s-o punem pe prag, să ne fie bine, un cărbune încins s-avem de descîntat contra deochiului peste an și-o luam încet către casă. Pe drum oamenii nu se salutau ca de obicei, unii fuseseră martori la înviere, ceilalți abia se duceau să fie. Doar în zori cînd se întîlneau la izvor își aruncau veseli
– Cristos a înviat, Ioane!
– Adevărat a înviat, neică!
Cu sufletul în palmă
Vînd suflet!
Îl dau ieftin, la ofertă, cado! Nu mai e el prea arătos, recunosc şi nici întreg nu mai este. E zdrenţuit şi obosit de atîta purtat la vedere. Din loc în loc are petice, cusute cam strîmb. De, cum m-am priceput şi eu să-l repar. Pe suflet viu am reparat, aşa că-mi veţi ierta neîndemînarea, habar nu aveţi cît e de greu să operezi fără anestezie.
Are şi cicatrici uşoare, curate, ca nişte fire subţiri de mătase. Acestea sunt cele mai vechi. Se vede treaba că pe atunci, demult, ştiam să cos mai bine, după aceea mi-am pierdut dexteritatea. E adevărat, şi timp mai mult a trecut şi poate că atunci era mai mic, aşa, pe măsura unui copil nedorit.
Că şi sufletele astea sunt pe mărimi, unele mai mari, altele mai mici, unele mai tari, altele mai slabe, mai emotive. Al meu a fost de dat. Unul mare, imens, nici nu-l puteam duce în braţe, mă durea pieptul. L-am pus ca pe un ghiozdan în spate, dar m-a îngenunchiat. Trebuia să-l dăruiesc, nu am avut de ales și am dat cu generozitate, oricui simţeam că are nevoie. Ştiţi şi voi că unii oameni au sufletele ciunte. Se nasc aşa, fără cîte o mînă, sau picior, fără inimă… Eu aveam din prea plin, cum să nu le fac o bucurie? Am rupt din el bucăţi mari şi le-am oferit tuturor cu mîinile întinse.
Mulţi s-au înghesuit să ia bucăţile proaspete, trandafirii, palpitînde, doar erau pe gratis. Se călcau în picioare, încerca fiecare să apuce bucata cea mai mare, am rămas cu palmele goale imediat. Am rupt alte bucăţi, am gratulat cu ele alţi oameni. Mai veseli, sau mai trişti, unii chiar încruntaţi şi preocupaţi, toţi le-au luat ca şi cum li s-ar fi cuvenit, au întins mîna, au apucat şi au plecat mai departe fără să mă vadă. Eram ca un student flămînd ce-mparte fluturaşi la metrou. O mînă întinsă fără chip. Au trecut în goană fără să-mi mulţumească. Ei au plecat, palmele mi-au rămas goale. Nu mi-a părut rău, aveam de unde da. Am rupt iar şi iar, pînă am ajuns de nu mai pridideam să cos frumos marginile rupte.
Oamenii se grăbeau, nu aveau timp să aştepte după mine să-mi vindec răni de suflet. Dă-le încolo, rănile astea nici măcar nu se văd şi cicatricile au rămas, unele sîngerează şi dor încă. Rău dor.
Unii n-au ştiut ce să facă cu bucata de suflet luată de la mine. S-au trezit cu ea în mînă, uimiţi, de parcă nu ei se bătuseră pentru ea, să apuce s-o smulgă din faţa altora. Au aşezat-o preş la uşă şi au călcat peste ea. Păi cum să bagi în casa ta orice suflet străin? A plouat, a nins, a bătut vîntul în drumul lor, iar ei şi-au şters conştiincios picioarele pe preşul de la intrare, să nu-şi murdărească casa.
A trebuit să mă aplec umilă, să culeg bucată cu bucată din faţa uşii lor. Erau zdrobite şi murdare, pline de lacrimi, dureau ca naiba. Le-am spălat, le-am oblojit cum am putut şi le-am cusut pe rînd de sufletul rămas, ăsta de vreau să-l scot acum la vînzare.
Nu mai merge dăruit, oamenilor nu le mai place aşa, folosit şi obosit. Stau de ceva timp cu mîna întinsă şi nimeni nu se mai opreşte să se servească, să ia cu voluptate, cu frenezie ca altădată, poate că nici eu nu mai ştiu să mai ofer cu toată inima, cu palma întinsă, am mai mare grijă, ţin bucăţile-n căuş, cu parcimonie, nu le mai dau oricui.
Şi mi-a mai rămas atît de puţin… doar nişte zdrenţe înlăcrimate, pe care nu mă mai îndur să le fac bucăţi, de aceea m-am hotărît să-l dau cu totul, la ofertă.
Vreau în schimb doar o piatră. Una lucioasă, netezită de valul mării şi arsă de soarele verii, potrivită, să nu atîrne greu că am îmbătrînit şi nu mai pot căra atîta greutate, una care să nu se poată sparge, să nu doară, să nu lăcrimeze. Să nu mai pot fi tentată să-o fac şi pe ea bucăţi şi s-o dăruiesc oamenilor care nu merită. Pentru că eu încă nu-i cunosc iar ei îmi iau sufletul din palmă ca şi cum li s-ar cuveni şi-şi şterg de el tălpile pantofilor pe preşul din faţa uşii, să nu cumva să intre în casele lor mari şi frumoase cu picioarele murdare de suflet omenesc.
Prea devreme
Cu două ore în urmă, cînd intram în casă şi-i săream în braţe, Doda a lăcrimat. Aş fi plîns şi eu cu ea, dar promisesem că n-o s-o fac, trebuie să mă ţin de cuvînt, altfel o să plec imediat acasă. Spun prostii, rîd, mă întind lîngă ea în pat, îi povestesc ce învăţ la şcoală, sunt fericită. Mă prefac fericită pentru ea, lumina cu nimb întunecat a ochilor mei. Doda vrea afară. Se ridică greu pe marginea patului şi pe frunte i se ivesc boabe mari de transpiraţie. Ieşim pe prispă. Noaptea e senină, cerul negru e împodobit cu mii de stele şi cu lună nouă.
-Mamă, vreau să rămîn puţin singură, mă laşi?, întreabă Doda cu glas mic iar mătuşa se grăbeşte să intre în casă la musafiri. Sunt acolo frate-meu, mama şi tata, vărul Costel, mătuşa Sofica de peste drum cu mama ei, vecinele de alături şi tanti Dida, soţia miliţianului care are casa în faţa noastră. Copiii au plecat la culcare demult. Unchiul Florea povesteşte ceva cu glas stins, ceilalţi îl ascultă concentraţi. E atîta linişte între ei că-mi pare că-s tîlharii ce s-au adunat la sfat într-o criptă de cimitir. Focul arde sub plita pe care fierbe agale o oală cu boabe de porumb. Unchiul Florea a scos o cană de vin roşu din beci, a turnat în pahare şi paharele aburesc pline, neatinse de nimeni pe scaunul aşezat în mijlocul casei şi aşternut cu şervet înflorat. Toţi stau cu ochii în pămînt şi umerii plecaţi, cocoşaţi sub greutatea poveştii.
-Fluturaş, o să-ţi spun ceva, dar te rog să-mi promiţi că nu spui la nimeni.
-Promit, sigur! Suntem doar noi două, nu?
-Da, noi două. Ca totdeauna.
Cu o mînă stă sprijinită-n baston, cu cealaltă strînge tare de umărul meu. Mă doare, dar înghit şi tac. Aş ţine-o în braţe ca pe o păpuşă dacă aş putea. Să n-o mai doară. Ea oftează lung.
-Eu o să mor, Fluturaş.
Tuşesc. Un ghem de piatră s-a aşezat în gît şi mă sufocă. Mă doare gura de cît am vorbit şi pleoapele de cît n-am plîns pînă acum.
-Nu o să mori. Pe mine cui mă laşi?, şoptesc cu glasul stins.
Oftează lung şi tace. Boabe de lumină rotunde i se preling pe obraz şi picură pe rînd pe mîna mea. Mă ard, apoi se răcesc şi-mi simt mîna udă. Îi privesc faţa palidă în lumina rece a lunii. Întind mîna liberă şi-i şterg uşor obrajii. Ea scutură capul şi buclele negre plutesc o clipă în jurul ei, umbrind-o.
-Lasă-le. E timpul lor.
-Nu e, îi zic. O să plîng şi eu cu tine şi mama o să mă certe. Am promis că nu plîng, ca să pot veni la tine. Tu nu ştii…
-Ba ştiu, prostuţo. Nu sunt eu mai mare? Eu ştiu tot, ai uitat? Iar acum ştiu c-am să mor şi n-am să mai văd niciodată merii înfloriţi. N-am să mai ascult privighetoarea. O auzi? Îşi face cuibul în crîng. Cînd eram mai mică am descoperit, o dată, unul. Avea doi pui golaşi şi urîţi, nu aveau pene, erau vineţi, cu ochii mari şi ciocurile deschise. Nu mi-au plăcut.
Privesc întunericul în direcţia cîntecului şi tac. La marginea gardului, o salcie pletoasă îşi apleacă crengile pline de mîţişori galbeni. Alături, un cais e atît de plin de floare, că luminează. La picioarele noastre zambilele şi micşunelele varsă în aer parfum. De peste deal se aud brotăcei, iar de sus, luna aruncă o lumină albastră şi rece peste sat. Tac şi tremur, nu de frig, mi-e frică. Alături simt respiraţia chinuită a Dodei. Nu-mi mai întorc privirea spre ea, îmi ţin răsuflarea şi-o las să-şi liniştească gîndurile pe care le simt îngrămădite sub fruntea lată, translucidă, prin care se văd vinişoare albastre de sînge. Îmi spun că asta trebuie să fie explicaţia sîngelui albastru şi că Doda mea cu pielea ei străvezie şi cu ochii mari, negri, umbriţi de gene dese e de viţă nobilă, cu sînge albastru, aşa cum scrie în cărţi.
-Doamne, cîtă frumuseţe! Cu ce-am greşit de nu mă laşi să mă mai bucur şi eu măcar un an de primăvară?, şopteşte cu revoltă şi-n colţul ochiului îi scapără, pentru o secundă, o stea. Ascult, nu ştiu ce altceva pot face.
-O să trăiască toţi neputincioşii ăştia şi toate babele ce mi-au mîncat zilele în ultimele luni. Vin la mine, Fluturaş, se aşează pe scaun şi vorbeeesc toată ziua de morţi, de boală, de tăiat via, de semănat, de copii. „Ce necaz pe tine, muică, să stai în pat pe vremea asta. Nu te mai ridici şi tu, să te plimbi, măcar, că o să înţepeneşti acolo.” Aşa-mi zic, cît timp mama îmi mai face o injecţie cu morfină. Cred că eu nu ştiu că abia aşteaptă să mor să-mi mănînce coliva şi să se întoarcă la vieţile lor banale. Prefăcutele! Rîd şi se bucură de viaţă iar eu simt cum putrezesc şi urlu de durere în pat. Le urăsc. Îi urăsc pe toţi prefăcuţii ăştia care se învîrt pe lîngă mine ca nişte ulii. Şi pe mama o urăsc. Nu ştii tu, ţine o lumînare în sertarul de la capul patului meu. Am descoperit-o. E acolo, nouă, mare, cu o cutie de chibrituri lîngă ea. Lumînare de mort. Abia aşteaptă să scape de mine.
-Nu-i adevărat. Te iubeşte. Ştiu eu. Şi nea Florea te iubeşte.
-Să te uiţi în sertar, să vezi că nu mint. I-am prins vorbind pe hol, alaltăieri. Mi-au cumpărat rochie de mireasă. Nu-ţi vine să rîzi?
Nu-mi vine nici să deschid gura să zic ceva, doar mă sufoc şi oricît m-aş strădui nu reuşesc să opresc două lacrimi fierbinţi să se întîlnească în barbă. Mă doare umărul pe care mi-l strînge cu degetele osoase şi pieptul vrea să-mi crape, să iasă afară inima ce nu mai are loc în el. Îmi vine să strig dar n-am glas şi-mi înghit greu strigătul, îl simt cum alunecă dureros pe beregată.
-Nici nu mai vreau să trăiesc. Mă doare atît de tare că-mi vine să-mi sap singură groapa. Nu aş mai vrea decît o primăvară ca asta. Aş da orice pentru ea.
Se aude uşa şi-mi şterg rapid obrajii cu degetele şi nasul cu mîneca, să nu mă vadă mama.
-Vouă nu vi s-a făcut frig, Dodă, mamă? Hai în casă, la căldură. Hai, că oi fi obosit şi o să răciţi afară.
Doda se scutură ca de friguri.
-O să venim. Trimite-l pe nenea să mă ia, nu vreau cu tine, o expediază repede pe mama şi-şi întoarce privirea obosită spre mine.
-Să nu spui, Fluturaş. E secretul nostru, da? Cînd o să plec o să-ţi dau un semn. Vom şti doar noi două, ca totdeauna. Te iubesc, Fluturaş. Te-am iubit de cînd m-au lăsat să te iau în braţe. Erai aşa mică! Mă strîngeai tare de deget şi mă priveai cu ochii ăştia mari, iar eu mă simţeam importantă şi fericită, ca şi cum aş fi fost mama ta. Să nu mă uiţi. Promiţi?
Eu dau uşor din cap fără să deschid gura, nu pot, vreau să mai pot sta puţin cu ea, măcar puţin. I-aş spune că o iubesc, dar nu ştiu cum, aş vrea să vină o zînă bună şi să facă o vrajă, să întîrzie timpul. Nu ştiu să mă rog, dar de-aş şti, l-aş ruga pe Dumnezeul acela mare şi nemilos să mi-o mai lase puţin. E prea devreme, Dumnezeule, nu vezi că mai avem nevoie de timp? În camera în care doar lumina focului joacă pe pereţii daţi cu var proaspăt, alb, nu-mi vede nimeni genunchii cum tremură şi mă trag în jos. Undeva, într-un pom cîntă răguşit un cocoş şi-un cîine îi răspunde cu-n lătrat scurt. Din vecini alţii îi ţin isonul. Începe o nouă zi. E prea devreme, Dumnezeule, mult prea devreme.
Tu ești mic, nu știi nimic
Săream în sus de bucurie când, în câte o duminică însorită, mama mă gătea şi mă lăsa să iau autobuzul către Grindeni. Acolo mă aşteptau mamaie, tataie şi uneori aveam norocul să-i găsesc acasă şi pe verii mei.
Îmi puneau au mei câte o sticlă de vin şi-un boboc de gâscă şi mă urcau în rată, nu înainte să mă mai verifice o dată şi să-mi atragă a zecea oară atenţia să fiu cuminte şi să nu vorbesc neîntrebată. Inima începea să-mi bată mai tare imediat ce ieşeam pe poartă.
În zece minute -cât făcea rata de la noi până la intersecţia de la Grindeni- deja o lua la galop. Când coboram din rată gâfâiam de parcă parcursesem alergând tot drumul. În faţa porţii mă opream şi parcă nu-mi mai venea să apăs clanţa, să intru, aş fi stat să-mi mai trag un pic sufletul. Mi-era totuşi ruşine să mă aşez pe banca de la poartă, ar fi ieşit imediat vecinii să verifice dacă neamurile mele sunt acasă sau nu şi să-i ia la rost că mă ţin să aştept la poartă. Îmi făceam curaj şi mă rugam ca primii care-mi ies în cale să fie mamaie cu tataie.
Din bucătărie răzbătea miros de ciorbă proaspătă, mămăligă caldă, friptură cu usturoi şi lapte fiert. Picam totdeauna înainte de ora mesei. Înghiţeam în sec şi intram.
– Sărut mâna, Tanti!
– Ptiu, bată-te să te bată! Ţapănă soacră mai ai, totdeauna vii când trebuie să punem masa! Cum de te gândişi să mai dai pe la noi?
-…. nu ştiam ce să răspund, doar puneam ochii în pământ şi tăceam.
– Hai nu mai sta ca o mireasă acolo, intră în casă şi dezbracă-te, punem masa acu’.
Scăpam din ochii mătuşă-mii şi ieşeam la aer. îl căutam pe tataie întâi, să-i sar de gât. Cu el îmi regăseam noi toate cuvintele. Apoi mă duceam s-o pup pe mamaie şi să-i repet că eu sunt Luci, nu Săndica. Săndica era la liceu, la Craiova. De când căzuse de pe scara podului, mamaia mă confunda totdeauna cu vară-mea. Uitase sărăcuţa cum mă cheamă.
– Hai la masă, tată! Cheamă-l şi pe Florea, că nu mă aude, nu ştiu pe unde umblă.
Ne adunam cu toţii în jurul mesei pe care trona rotundă şi aurie ca o lună plină, mămăliga cea de toate zilele. La Grindeni, o masă fără mămăligă era o masă săracă. Tataie lua o papiotă, măsura din ochi o bucată de aţă, o rupea cu dinţii şi tăia mămăliga felii egale. Tanti punea în farfurii, nea Florea apărea cu o cană aburită în care făcea spumă vinul roşu proaspăt scos din beci.
– Tu mănânci? mă întreba de fiecare dată tanti.
Când eram mică aveam tot timpul tendinţa de a spune „nu”, apoi salivam tot timpul mesei. Ea nu întreba a doua oară, eu nu îndrăzneam să cer după ce am refuzat iar bucatele proaspete de pe masă miroseau dumnezeieşte. Numai când mă gândeam la farfuria cu lapte proaspăt fiert cu mămăligă, îmi lăsa gura apă. Nu o primeam niciodată dacă nu mâncam toate felurile. Înghiţeam în sec şi îmi făceam de lucru pe lângă ei.
– Şi ce mai face, Luci, mă-ta?
– Bine.
– Tac-tu e bine?
– Da, e bine.
– S-a apucat să facă gardul pentru care mi-a cerut bani luna trecută, sau a băut deja banii şi nu mai are cu ce cumpăra blană?
– Nu ştiu.
– „Tu eşti mic, nu ştii nimic. Tac-tu în pod, jupoaie oaia.”, râdea nea Florea un pic răutăcios, bătându-şi joc de stinghereala mea. Eu făceam feţe-feţe şi nu ştiam unde să mă ascund. Mi se părea ruşinoasă această replică pe care mi-o arunca râzând de fiecare dată şi-mi venea să plâng. Tataie se întuneca şi îi rămânea mâncarea în gât, mamaie, absentă, părea că nu-l aude, tanti îi mai dădea câte un cot şi-i făcea semn să tacă. Tăcea, doar ochii lui albaştri nu mă scăpau o clipă din săgeata lor.
Pe toată durata mesei îmi punea întrebări din materia şcolară. Nea Florea era învăţător şi de câţiva ani director de şcoală generală. Toţi elevii îl iubeau că era un omuleţ blând şi serios, cu privire deschisă, care nu ridica niciodată vocea la ei. Nici la mine nu a ridicat niciodată vocea, dar tremuram fără să vreau în faţa lui. Îl priveam cum mânca zâmbind în timp ce-mi punea întrebări şi-i urmăream cu privirea degetele veşnic pătate de tutun, gândindu-mă că degetele lui arată ca ale mele când nu aveam răbdare ca nucile să se desfacă singure din coaja lor.
Începea cu matematica şi calculele mentale şi termina cu probleme de logică. Astea îmi plăceau cel mai mult şi limba mi se dezlega totdeauna pe măsură ce problemele deveneau mai grele. Nu-mi spunea niciodată dacă am greşit sau nu, trecea pur si simplu de la o problemă la alta, până când termina de mâncat, de parcă scopul lui nu era acela de a-mi testa mie cunoştinţele şi reacţiile, ci de a-şi ocupa plăcut timpul până când termina de mâncat. Când se sătura îşi turna un pahar de vin şi se ridica, neuitând niciodată să spună „sărut mâna pentru masă.”
Azi ar fi fost ziua lui. A plecat demult, după o grea suferinţă, încercând să fenteze moartea până în ultimul moment. Nu pot să nu mă gândesc acum că acesta era de fapt felul lui de a evita să discute cu mine probleme ce-l rodeau şi de care nu eram responsabilă. Mi-era drag cu ochii lui albaştri umbriţi de sprâncene albe stufoase şi rebele, cu părul leonin pieptănat pe spate şi degetele veşnic pătate de tutun. Fuma enorm, doar ţigări fără filtru, Mărăşeşti. Atunci când s-a dus, singurul lucru pe care l-a cerut, a fost o ţigară. Ca un condamnat la moarte, şi-a cerut dreptul la ultimul fum. L-a primit şi a trecut dincolo fericit, cu ţigara în mână. Drept bonus, vară-mea i-a băgat în buzunarul hainei un pachet întreg. Să aibă cu ce afuma pe drumul lung al prea multelor vămi.
Nimicuri de vineri, 31 martie
Nu există o logică a îndrăgostirii, te îndrăgosteşti şi gata, te-a legat fedeleş, nu mai ştii de respiri au ba, de e zi sau noapte, nu vezi gropile şi dai în ele, cazi şi zîmbetul ăla de retardat nu te părăseşte nici dacă-ţi rupi piciorul. El poate să fie oricum, chel, ştirb, chior, gras, să tragă un picior după el, poate să se uite cruciş, nu contează, ţie ţi se pare rupt din soare. E fatalitatea şi cînd se întîmplă să-ţi pună ea piedică, nu mai scapi orice ai face. Rău este că dragostea asta oarbă nu te păleşte cît eşti necoaptă (adică atunci e ca o joacă, ispitele-s multe şi criteriile de îndrăgostire sunt altele), nu ţi se arată de la început să ştii sigur „gata, de-acum altul nu mai există”. E ca andropauza, te lasă să te faci de rîs de cîteva ori, abia apoi îţi dă lovitura de graţie.
Relaţia poate să meargă sau nu, depinde cum ţi-au picat cărţile. Glumesc.
Atunci cînd doi oameni maturi se întîlnesc duc în spate toate iubirile şi eşecurile trecute şi aduc cu ei tot bagajul de trăiri trăite din care mai extrag cîte ceva şi pun în balanţă cu ceea ce primesc acum, aici. Uneori balanţa înclină către trecut, mai ales temerile atîrnă greu şi atunci lanţul de iubire se rupe ca o aţă de papiotă, din aceea de-o cumperi din Europa la ofertă. Degeaba-i mai faci nod, nimic nu mai e la fel de clar ca la început, rămîne nodul şi ăsta macină şi macină, pînă sapă o prăpastie de netrecut la mijloc, între tine şi el. Vă despărţiţi.
Rămîi singură, plîngi puţin (dacă eşti mai instabilă pui şi de-o depresie, că cine nu le-a făcut pe toate nu e om), înjuri mult, îl înjuri, îl acuzi, i-ai sparge capul de-ai putea, apoi uşor-uşor te linişteşti şi te întrebi unde-ai greşit. Uneori descoperi fisura în bagaj, alteori nu. Cert e că după un timp îţi trece şi-ţi aduci aminte momente pe care le sărbătoreaţi împreună. Ziua voastră, a lui, a ta, melodia voastră, dansul vostru, cafeaua voastră, totul are aşa un iz vechi de „a fost odată în doi”.
Îl ierţi, te ierţi şi din cînd în cînd te întrebi „Oare, el se mai gîndeşte vreodată la mine, la tot ce-a fost unic şi irepetabil între noi?”. Şi-o mai aduce aminte măcar în vis cum îţi spunea „tu eşti minunea din viaţa mea, te voi iubi şi dincolo de moarte”. Vine inevitabil un moment în care gîndul îţi fuge peste ani, înapoi şi te ispiteşte cu „Ce-o mai face EL? O fi sănătos? O fi iubit? O fi fericit?”. Te trezeşti că-i doreşti să fie bine chiar dacă tu, după el, n-ai reuşit să mai treci vreodată pragul dintre tine şi altcineva. Asta doar dacă ai iubit aşa cum doar o singură dată se iubeşte în viaţă, total, definitiv, secetos şi dacă tot ce mai poţi da după aceea e o carcasă goală în care doar teama de singurătate te face să mai aşezi din cînd în cînd cîte ceva.
Nu mă băgaţi prea tare-n seamă, de la Nichita mi se trage şi-a lui vîrstă de aur a iubirii.
De-ale copilăriei
S-a făcut că venea Dunărea mare într-o primăvară frumoasă și însorită ca asta. La noi nu plouase demult, era cald, soare, pomii înfloriseră nebuni, în grădinițe narcisele erau pe repede înainte, dar undeva, prin Ungaria, în vest erau niște inundații de coșmar și Dunărea adunase ape, copaci, noroi și acum aducea tot amalgamul ăsta la vale, la noi.
Digul nostru era bun, întreținut, dar mic, cum îl gîndiseră oamenii pe atunci cînd apele nu veneau așa învolburate, debitul era atît de mare că Dunărea avea chef să se joace nu doar cu el ci și cu mai bine de jumătate de sat. S-a pus alertă (pe vremea aceea nu era pe coduri colorate) și-am fost dați afară din școală cu tot cu mobilier. În locul băncilor și catedrelor au fost puse paturi suprapuse și au fost aduși soldați să-și odihnească-n ele oasele obosite după o zi de săpat și înălțat la dig.
Toată ziua erau pe malul Dunării, lucrau de zor, doar noaptea veneau încolonați pe șosea, cu cîntec înainte-marș, pînă în clasa care-i aștepta prietenoasă, cu toate sufletele noastre în ea.
Noi am fost mutați cu mic cu mare în curtea școlii. Terenul de sport s-a transformat în săli de clasă, toată curtea și o parte din grădina de zarzavat era tot o clasă cu bănci cuminți, elevi și profesori cu cataloage.
Nu, nu ni s-a dat liber, orele au continuat în ritmul lor, doar că de data asta nu mai eram despărțiți de niciun zid și-aveam deasupra capului tavanul cerului albastru săgetat de rîndunele.
Rînduri-rînduri de bănci, rînduri-rînduri de copii cîte doi în bănci, cu mîinile la spate și ochii în față, la profesor, învățam româna, matematica, istoria, geografia.
Era liniște, atît de liniște că aveam senzația că sunt într-o imensă catedrală în aer liber unde slujeau mii de păsărele gureșe. Profesorii nu mai țipau (nici măcar Birtu, spaima spaimelor nu mai era violent) țineau lecțiile aproape în șoaptă, noi nu îndrăzneam nici să respirăm că ne făceam de rîs în fața celorlalte clase și asta era mai umilitor decît o bătaie la palmă în fața clasei.
Făceam matematica cu un suplinitor de pe la Dăbuleni, habar n-am de ce, cît și cum, mi-aduc aminte doar că atunci el ne era profesor. era foarte tînăr (20-23 ani), roșea ca o fată mare în fața noastră (eram niște domnișori și domnișoare de vreo 13 ani) și nouă ne plăcea să-l zgîndărim. Încerca să ne predea ceva la geometrie, dar noi aflasem că știe să cînte și-l tot chinuiam cu rugăminți aprinse să ne cînte ceva, altfel nu vrem geometrie. Atîta am stat pe capul lui că n-a avut de ales și s-a apucat să ne cînte cu ochii plecați și obrajii în flăcări: „Și de-o fi și-o fi să mor/Pîn-la vară tot mă-nsor/Pîn-la vară, pîn-la toamnă/ Să fac fetele să moară/Nevestele să dea-n boală.”
Avea o voce caldă, plăcută, care nici nu știam de unde venea. Ceilalți profesori au ridicat o sprînceană, l-au privit cu semne de întrebare în ochi și și-au continuat lecțiile fără să comenteze, elevii se făceau că iau notițe cu un zîmbet pe sub mustață. Noi eram fericiți. Lecția a mers ca unsă după aceea.
Toată schimbarea a durat vreo săptămînă. Soldații au terminat și au plecat, noi am mutat băncile înapoi în clase, Dunărea a trecut spre mare fără să fie interesată de noi, viața și-a urmat cursul ei. Eu nu cred că am iubit mai mult școala ca-n zilele acelea în care n-au existat ziduri între noi și cerul ne-a acoperit cu albastrul lui curat săgetat de rîndunele.
Înflorire
Cînd oamenii pleacă,
casele plîng un timp,
se strîng în ele, se-nvăluie
în mantia uitării,
închid ochii ferestrelor,
se-acoperă cu praful drumului
şi tac.
Casele nu ştiu să-şi ia singure viaţa
de la capăt,
nu-s ca oamenii să se ridice
şi să meargă mai departe,
ele prind rădăcini adînci
şi-aşteaptă omul,
să le încălzească.
Doar uneori, primăvara devreme,
înfloresc,
e felul lor de-a spune
„de-o viaţă te aştept,
nu mă uita.”
Copacii
Cum cresc copacii, mă-ntreba,
curios ca orice copil
ce vrea să crească repede.
Ca oamenii, cresc, puiule.
Copacii cresc ca oamenii,
greu,
trebuie să-i ocroteşti,
să le spui poveşti,
să-i aperi de vînturi
şi ploi îngheţate.
Atunci cresc drepţi,
înalţi
se fac copaci întregi
cu rădăcini adînci
şi inimă bună.
Copacii au inimă?, întreba
şi ridica
spre mine ochii
de culoarea frunzei noi.
Au, negreşit.
Bate în fiecare
mugur ce se desface
primăvara.
Mami, dar copacii plîng?
Plîng, dragule.
Plîng cu lacrimile ploii
de dorul oamenilor buni.
Priveghi
E abia cinci după amiaza și-i atît de întuneric că-ți bagi degetele în ochi ca-n cea mai adîncă noapte. Frigul umed intră pe la toate cusăturile hainei și mă face să regret blana lăsată dimineață pe cuier, era soare, se preconiza o zi frumoasă, acum plouă cu gheață și mă duc la priveghi cu mîinile adînc afundate în buzunare. În geantă am ascuns 4 lumînări mici, de parafină, cumpărate de la taraba din piață cu 10 lei kilogramul, oricum, mortul nu-i prea pretențios și nici măcar prețios.
Merg de parcă m-aș întoarce și cînd ajung la poarta cimitirului mă opresc o clipă să-mi trag sufletul. N-am luat nici măcar o floare. Oare, să iau o jerbă de la magazinul de pompe funebre din poartă, a cărui vînzătoare cu fuste multe mă îmbie din ochi? Da’ mai bine lasă că mă duc și așa, o să-i dau Faneliei bani să facă o jerbă pentru mîine, la înmormîntare. Trebuia să venim toate trei, am ajuns doar eu, fetele întîrzie, sper să nu mă lase singură în noaptea asta de smoală. Mă mai învîrt pe-afară un timp.
Porțile larg deschise ale cimitirului mă îmbie să intru și mă trece un fior pe șira spinării cînd văd aleea luminată străjuită de cruci cuminți de pe care zîmbesc strîmb tot felul de fețe necunoscute ce-și dorm sub piatră somnul de veci. Cînd eram adolescentă îmi plăcea să colind cimitirul și să încropesc povești despre posesorii ochilor de faianță, era un exercițiu benefic. Morbid, dar benefic.
„Aici odihnește inginer Popescu Nelu, decedat la etatea de 86 de ani… familia îndurerată nu te va uita în veci”. Mă întreb cît ar mai fi fost dispusă familia îndurerată să-l suporte pe bătrînul urduros ce privește trist de dincolo de rama încrustrată-n piatră. Domnul inginer nu părea prea convins să-și continuie viața care l-a purtat pînă la venerabila vîrstă, pare mai degrabă nerăbdător să-și ducă titlul în brațe pe lumea cealaltă. Mă intrigă înșiruirea asta de titluri, parcă mortul titrat n-ar fi fost tot o mînă de oase în putrefacție ca ultimul cerșetor. Aici odihnește doctor inginer Mosorescu. Ăsta are nume predestinat, sigur a fost priceput in tras sfori.
Nimeni nu scrie pe cruce: Aici odihnește Gheorghe mincinosul, sau Mița curva cartierului, asta nu, după moarte toți devin buni, perfecți, regretați. Poate niciunde ipocrizia nu sare atît de repede în ochi ca de pe crucea rece de la căpătîiul unui mort.
Am citit la un moment dat că pe undeva, într-un sat uitat de lume și de Dumnezeu, fericită că a scăpat de bătaie, o femeie s-a îmbătat la priveghi și s-a întors la cimitir să joace pe mormîntul proaspătului răposat. Am înțeles-o, chiar dacă în comentarii cei mai mulți o înjurau cu spor. Să muriți voi, mă, era oribilă, proastă, nesimțită? Femeia era sinceră, în simplitatea sentimentelor ei amplificate de aburii alcoolului se bucura c-a scăpat de năpastă, nu-și plîngea călăul cu lacrimi de crocodil, de ochii lumii, nu a dat ocazia să le fie milă de ea și s-o disprețuiască în același timp, nu i-a lăsat să se simtă superiori și generoși, să dea puțină milă de la ei, că doar nu dădeau pe bani.
Se apropie, în sfîrșit, Fanelia și cu ea vine Lara, soția defunctului de azi și Mirela, sora ei.
– Hai, femeie, că am înghețat aici, credeam că nu mai vii, o iau tare de cum o văd, ea mă privește ca și cum s-ar uita prin mine, cu-n zîmbet misterios. Nu o mai întreb de unde-i vine zîmbetul, bănuiesc și motivul și răspunsul.
– Condoleanțe, Lara, îmi pare rău, mă întorc către văduvă și iau o mină tristă, forțată. Lara zîmbește și-mi face cu ochiul.
– Lasă tu condoleanțele pentru alții. Ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat.
Înghit în sec. Acum o lună mi-a venit la ușă cu vînătăi pe tot corpul și cu capul spart, tremura, o bătuse pînă făcuse pe ea, voia s-o omoare, avea un munte de ură adunată în el. Cînd a reușit să scape din mîinile lui, a fugit în stradă plină de sînge, în haine de casă cum se găsea. Nu știu ce prezență de spirit i-a îndreptat pașii spre ușa mea. I-am oblijit rănile și i-am tăiat inelul ce amenința să o lase fără deget. Tremuram mai tare ca ea de frică și de nervi. Eu l-aș fi omorît cu mîinile goale de-aș fi putut, ea s-a întors la el. Aveau avere, familie și-o căsnicie de 30 de ani în spate. O privesc cum se apropie zîmbind, înaltă, blondă, elegantă, frumos machiată, o văd cum dă capul pe spate și rîde cu poftă.
– Fetiță, uite ce plouă, se vede că Aurică nu te-ar fi lăsat, îi zic și ea rîde din nou. De alături soră-sa o privește cu duioasă înțelegere.
– Nu te pune la mintea ei, e drogată. I-am dat deja 3 pastile de diazepam.
– Ești nebună, vrei s-o omori?
– Las-o că nu moare. Proastă cum e ar fi plîns de s-ar fi umflat după nemernicul ăsta, mai bine să nu se consume, mă liniștește și mă ia de braț să mă ajute să urc treptele către capelă. Mă dor genunchii de frig. Ușa capelei se deschide și din interior răzbește lumina moale a lumînărilor. În stînga, Aurică stă țeapăn ca un ginere în costum nou, întins pe patul mortuar. În mijlocul capelei așteaptă binecuvîntarea pentru ultimul drum o băbuță sfrijită cu basma înnodată sub barbă, cu pielea galbenă ca o lămîie coaptă și în dreapta un moșulică îmbrăcat în palton gros, cu căciulă de miel pe cap. De pe lîngă ei ne privesc triste florile de hîrtie cerată înfipte în coroane pe care atîrnă panglici negre cu sincere condoleanțe, în veci nu te vom uita, banalități, minciuni, durere. Frigul e mai pătrunzător înăuntru ca afară în ploaie, morții sunt serioși, țepeni în postura lor rece, de parcă ar ști că aia nu mai e vreme de trăit.
– Ia uite ce noroc pe Aurică, are companie, zice Fanelia. Să nu se simtă singur. Lara mă strînge de mînă, îi strălucesc ochii albaștri fără umbră de nor și abia se abține să nu izbucnească în rîs. Își face de lucru cu lumînările aprinse la căpătîiul lui, de unde ne taie cu privirea sora defunctului. Rostesc fără convingere un ”Dumnezeu să-l ierte”, ea se strîmbă, bolborosește ceva și se așează mai bine pe scaun. Lara se apleacă peste sicriu să așeze cîteva flori căzute pe fața de ceară a celui ce i-a fost soț.
– Scoală, Aurele, uite, veniră fetele pe la tine, primește-le cum trebuie, rostește cu un zîmbet răutăcios. Hai că acum e momentul, știi cum le mai înjurai și ce le-ai fi făcut cînd vorbeam de ele. Cumnată-sa o privește cu ochii cît cepele și se învinețește vizibil la față. Fanelia se apleacă spre ea și-i șoptește îngrijorată,
– Aoleu, vă este rău? Ieșiți puțin la aer, vă rog, respirați, să nu vă ia cu el, Doamne ferește, că s-au mai văzut cazuri. Vreți o gură de apă?
Ajunsă în pragul infarctului femeia pufnește, se ridică și iese grăbită din capelă. Zeci de perechi de ochi ne privesc uimite de pe la căpătîiele celorlalți morți. Din sicriul său acoperit cu husă albă de mătase, Aurică ne zîmbește complice. Mă uit la seninătatea întipărită pe fața lui, la zîmbetul ștrengăresc din colțul gurii.
– Mă, ce-i al lui e-al lui, mă trezesc rostind suficient de tare ca ecoul capelei să mă audă. Avem cel mai frumos mort din capelă. Fanelia mă strînge de mînă și pufnește, în jurul nostru babele se-nchină, de pe altarul capelei un Iisus răstignit pe-o cruce de lemn ne privește trist, doar Aurică zîmbește în continuare de parcă ne-a jucat cel mai tare renghi, habar n-are că viața i l-a jucat lui pe ultimul.
Amăgiri 