Prima dată l-am zărit într-o seară tîrzie de iarnă
lîngă poarta închisă a unei biserici strălucitoare
ca o bomboană fondantă învelită în staniol auriu.
Ningea ca-n poveștile lui Andersen, zăpada
îmi intrase în cizme și, în tramvai, picioarele murate
abureau lîngă țeava fierbinte de sub geam.
Era întins pe trotuar sub o haină groasă cu lîna roasă
de timp pe care dormea ghemuit un cerșetor.
Fulgii îi cădeau pe umeri și clădeau cupole albe,
farurile mașinilor le poleiau și ele
începeau să arate a cupole aurite de biserică.
Pe brațele răstignite se ghemuiseră doi cîini,
cîinii nimănui. Huliți, bătuți și goniți de oameni
ocroteau cu trupurile lor costelive
un cerșetor și pe Iisus răstignit pe
un trotuar înghețat în fața unei biserici închise.
L-am tot întîlnit apoi, e pretutindeni în orașul
cu lumini, mașini și oameni. Ieri dormea pe o bancă,
avea sub cap toată avuția adunată într-o sacoșă soioasă.
Aseară l-am recunoscut cînd, la ceas tîrziu în noapte,
îmi tîram pașii obosiţi către casă.
”Ce faci, măi, amărîtule”, i-am zis
și-am regretat că în sacoșa mea odihnea
doar un carnet pătat cu litere. Mi-a mirosit
mîna stîngă, s-a depărtat, a căutat în gunoiul azvîrlit
de vecini pe geam, mi-a mirosit
mîna dreaptă și m-a condus
pînă la scară. M-am întors cu mîncare
și m-a privit trist. Voia doar o mîngîiere.