Tu
mi-ai spus că sunt
când ochii mei
nu mă vedeau,
mi-ai spus că pot
când aripa-mi purta
rană sângerie,
mi-ai spus să vreau
când fruntea-mi
era culcată-n ţărână.
Ai întins mâna
şi m-ai cules
când ceru-mi refuza
lumina.
Tu
m-ai făcut să sper,
să visez, să vreau,
să pot, să-mi doresc,
să fiu eu.
Eu
sunt acum, aici,
pentru că
tu m-ai ridicat.
în inima mea
Ieftin
Cerul şi-adună ploile
şi le dă toamnei să
le verse peste noi,
două paiaţe obosite
de-atâtea gesturi inutile,
de-atâtea zâmbete false
desenate pe lacrima zilelor
ce-au trecut liniar pe alături.
Eu aici, tu acolo,
două păpuşi cu sforile rupte
ce nu pot învăţa de la nimeni
căldura zâmbetului,
resemnate şi îngheţate
cu resorturile moarte,
privind mirate, cu ochii reci,
zbaterea frunzelor gonite de vânt,
aşteptăm inutil o inimă caldă
să însufleţească curgerea
timpului, nu ştim că cerul
şi-a vândut deja ploile,
ieftin, pe două vieţi
– a mea şi-a ta.
Rătăcit izvor
Aş vrea să fiu izvor
cu apă limpede în
mijlocul pădurii,
să-mi dau drumul
viselor să curgă, în apa mea
să se oglindească
cerul, să-şi lepede
frunza stejarul,
mierla penele
să-şi spele, căprioara
puii să-şi adape, noaptea
să-mi şoptească stelele, să
ascult fulgii când se
transformă în lacrimi, să
leg poveşti în aburul ceţii,
călători să se oprească
să-şi stingă arşiţa.
M-aş face izvor
cu apă limpede, să
potolesc setea rătăciţilor
pe drumul vieţii.
Iarnă
Azi vine iarna peste noi, anume
Şi ne găseşte singuri pe-amândoi
În câte-un colţ întunecat de lume
Tânjind la vremea când, încă, eram doi.
Şi bate crivăţul pe la ferestre
Iar lemnul geme greu, cu icnet lung
Petalele sucombă trist în glastre
Şi-un greier mic îşi tace cântecu-n amurg.
Nori cenuşii coboară grei din munte
Să stingă-ncet viaţa-n ochi ce ard,
Deasupra noastră stele însingurate
Se scutură-ameţite din înalt.
Şi vine iarna peste noi, iubite
Nici nu mai ştim de-am fost vreodată doi.
Când reci zăpezi ne-au troienit cernite
Şi-orice gând a îngheţat în noi.
De-ţi va fi dor
Şi de-o să-mi fie dor de tine,
ce să fac?
De-ți va fi dor
să-mi scrii pe-o lacrimă
ce se prelinge pe obraz.
Vântul o va sorbi
şi-o voi citi-n şoapta lui.
O să-ti trimit o-mbrățişare
pe-o aripă de fluture, tu
să-l ocroteşti pentru o clipă
în palmă.
De-mi va fi dor
mă voi strecura tiptil în visul tău
şi-oi săruta palma în care-a stat,
pentru o clipă,
îmbrățişarea mea.
De prea mult frig
Mi-e dor, zicea.
De mâinile tale blânde mi-e dor,
de sclipirea albastră din ochi
atunci când mă privești,
de vocea grea când îmi șoptești
„eu te iubesc, minune”.
Mi-e dor de-o toamnă în care
frunza galbenă așterne covor cu șoapte
doar pentru noi.
De-o cameră caldă mi-e dor
de foșnetul cearșafurilor albe
ce ne îmbracă moale pe-amândoi.
Mi-e dor de noi,
ea îi șoptea cu glasul stins
și-o lacrimă curată s-a prelins
însingurată pe covor .
Cum poate să îți fie dor
de ce a fost și știi
că nu o să mai fie?
a răspuns el și a plecat.
În urma lui ușa s-a închis cu zgomot sec
și lacrima stingheră a murit
de prea mult frig,
acolo, pe covor.
Taci
Fă focul şi trage fotoliul aproape,
aşează-te comod
şi pune-mi genunchiul căpătâi.
Eu voi sorbi alene ceaiul de mentă
din cana albastră cu stele aurii
şi-oi arunca în flăcări
gândurile zilei.
Auzi cum cântă vântul printre brazi?
Şşşt, taci! Priveşte
cât de frumos ard gândurile
azvârlite în foc.
Spune-mi
Spune-mi,
de-ar fi să dispar fără urmă într-o zi,
te-ai simţi, măcar pentru o clipă,
singur?
Ai simţi bătaia inimii şchioapă,
acolo unde secundarul inimii
mi s-ar opri pentru totdeauna,
la fără ceva?
Ai vedea o umbră în ochiul drept,
acolo unde lumina ochilor mei verzi
s-ar stinge ca o stea în zori?
Te-ar durea rana din piept,
acolo, în stânga, unde
coasta ta m-ar pierde definitiv?
Spune-mi,
de-ar fi să dispar fără urmă într-o zi,
ţi-ar lipsi tăcerea mea cât să te simţi,
măcar pentru o clipă,
singur?
Noiembrie
Nu-mi place noiembrie.
E luna în care mi-am pus
pe masa de pocher, viața .
El a pus niște iluzii, a împărțit cărțile
și-am pierdut.
A trișat,
ascunsese așii în mânecă.
M-a costat mult să o răscumpăr,
am dat pe ea o tinerețe întreagă,
am dat bucuria,
am plusat cu fericirea
din care nici nu gustasem
și-am pus alături soarele din ochi.
Când am recuperat-o era târziu,
îmbătrânise, nu-și mai găsea rostul.
O port de-atunci așa,
căruntă, știrbă, plină de riduri.
Mă doare viața asta a mea,
în fiecare zi mi-aduce aminte că
am vândut-o pe-o mână de iluzii.
Vezi, ei i-ar fi plăcut să o trăiesc,
nu crede că și mie mi-ar fi plăcut bucuria
din anii ei tineri.
E soare azi și e noiembrie.
Nu-mi place noiembrie,
atunci am pierdut o viață la cărți.
Gânduri
Când iubești un om e ca și cum l-ai mai naște o dată, îl iei sub aripa ta, îl ocrotești, îi faci mici plăceri, îl asculți, vrei să facă totul bine, vrei ca ceilalți să vadă în el raza pe care o vezi tu. Te îngrijorează absența lui când nu știi dacă e bine sau nu, te doare când îl doare, te simți neputincios când pățește ceva. Îl porți cu tine pretutindeni, îl ai în minte la serviciu, la ședință, la cursuri, la ceaiul pe care-l bei cu prietenele, te trezești noaptea și-l privești cum doarme doar pentru a respira în același ritm cu el și-ți umpli inima de bucurie. E limanul tău.
Când iubești un om te doare dacă-l pierzi și absența lui te face nefericită. Te ofilește.
De pleacă te înfurii și plângi, îl blamezi, îi arunci vorbe grele, dar plecarea lui tot ofilită te lasă pentru că el nu poate pleca de tot, lasă ocupat locul pe care i l-ai acordat în viața ta, te împovărează cu prezența lui viitoare.
Încerci să-l ascunzi bine și o iei de la capăt, dar undeva, în adâncul tău, ți-e teamă să nu fi pățit ceva între timp, ai vrea să știi că e bine și te trezești în miez de noapte că te rogi pentru binele lui.
Când iubești un om e ca și cum l-ai mai naște o dată, îl faci parte din tine definitiv, pe viață. Doar dacă știi să-l iubești pe el, nu doar felul în care te simți tu iubindu-l.
Amăgiri 