Apropierea iernii se simţea în aerul rece ce făcea ochii şi nasul să lăcrimeze, obrajii să îngheţe şi mâinile să înţepenească pe mânerele umbrelelor. Era o vreme câinoasă, plină de furie, ca o prevestire sumbră. În autogara murdară, ticsită de oameni şi maşini, paşii se intersectau grăbiţi pe peronul umed. Microbuzele veneau şi plecau, se succedau, se împingeau unul pe celălalt, grăbite să scape cumva de stropii îngheţaţi. Oamenii cu gulerele ridicate mergeau repede, aplecaţi în faţă să ţină piept vântului furios, cu umbrelele pe ochi şi privirea în pământ, încercând să ignore frigul şi să evite bălţile ce se întindeau leneşe, din loc în loc, pe trotuar. În toată agitaţia asta udă, o femeie cu privirea rătăcită ignora ploaia şi vorbea de una singură, fără rost. Rătăcea pe peron lovindu-se haotic de călătorii grăbiţi, lăsându-se împinsă şi călcată pe picioare, de parcă ar fi fost beată. Pe faţa ei palidă ploaia rece amesteca picuri cu lacrimile şi-i dădea un aer ireal, de arătare din alt timp.
– Ai grijă, cucoană! Nu te uiţi pe unde mergi?
Mai avea puţin până să cadă. Se redresase cu greu după ce se ciocnise cu un călător ce alerga grăbit să prindă primul microbuz.
– Ce nebună, frate! În urma bărbatului grăbit a rămas glasul mânios şi o înjurătură groasă.
Vântul îi smulsese umbrela din pumnul îngheţat. O privise zburând cu spiţele frânte, ca o aripă uriaşă de corb muribund. Fără apărarea ei, ploaia îi cădea sâcâitor pe păr, pe frunte, pe şalul ce-i acoperea cu parcimonie creştetul. Ghetele i se umpluseră de apă şi la fiecare pas scoteau un zgomot surd. Nu-şi mai simţea picioarele ude, nici mâinile înţepenite pe care le lăsase să atârne leşinat pe lângă corp. Buzele căpătaseră o culoare vineţie, ochii îngropaţi în orbite o ardeau, părul ud i se lipise de frunte şi de obraz.
De când aştepta? Nici ea nu mai ştia… trecuse demult o oră de la ultima convorbire. Nu că nu ar mai fi sunat de câteva ori după aceea. Doar că nu-i mai răspusese nimeni, deloc. Seara cobora vertiginos, felinarele străzii căpătau putere, ploaia cădea sâcâitoare, îngheţată şi ea îşi simţea paltonul subţire ca o piatră de moară în spate. Atâta apă adunase că apăsa pe umerii firavi de parcă ar fi vrut să-i aplece până la linia asfaltului. Lumea venea şi pleca, doar ea rămânea aşteptând şi încerca să-şi încălzească picioarele măsurând peronul de la un capăt la celălalt.
“Rău e să fii prost şi să crezi în oameni fără cuvânt. De ce i-oi fi crezând? Mi-au promis. Trebuie să se ţină de cuvânt! Au promis! Au promis!!  Cum mă întorc eu acasă?”
Cu câteva luni în urmă, cât încă mai avea serviciu şi foamea nu bătea la uşa ei, ajutase un cuplu de colegi cu o sumă de bani. Nu erau mulţi, dar pentru ea erau importanţi. Bani albi pentru zile negre, îi strânsese cu sacrificii în luni multe de trudă, gândindu-se că o să-i aibă în zilele în care soarta nu avea să le mai surâdă. O femeie tânără şi singură, cu un copil mic de crescut, trebuie să fie prevăzătoare. Fusese suficient de prevăzătoare să îi adune şi în acelaşi timp suficient de naivă, să îi dea pe câteva vorbe-n vânt şi rugăminţi cu promisiuni mincinoase. Acum toate rezervele i se terminaseră, nu mai avea job de două luni, venea iarna, ea nu mai avea nici ce pune pe masă şi în apartamentul lor umezeala şi frigul se îmbinau în voie. Abia ieri reuşise să găsească o slujbă, ca vânzătoare la o tarabă, în piaţă. Va începe de luni şi va avea măcar bani de pâine. Până atunci, însă, timpul era lung şi se scurgea greu.
Zilele trecute descoperise că prin şifonier curgea apă. Toate hainele erau  umede şi miroseau greu, a mucegai. Le scosese şi le întinsese afară, pe balcon, apoi ştersese bine lemnul şifonierului, îl depărtase de perete şi-l lăsase gol, cu uşile la perete. În spatele lui peretele era albastru. Ciuperca mucegaiului se înmulţise şi legase peretele printr-o pâclă groasă de lemnul subţire al şifonierului. A trebuit să cureţe, să frece cu clor şi să lase fereastra larg deschisă. Acum stăteau înghesuiţi într-o singură cameră. Frigul pătrunzător nu-i lăsa să se odihnească noaptea. Tremurau mai mult decât dormeau. Copilul, cuminte, tăcea. Înţelegea prea mult pentru vârsta lui şi nu îndrăznea să ceară mai mult. Singura rază de speranţă rămâsese recuperarea acestui împrumut. De o săptămână îi tot suna şi-i ruga să-i aducă măcar o parte din datorie, cât să mai poată supravieţui câteva zile. Ei se scuzau şi tot amânau. Se săturase de pretextele lor şi ar fi renunţat la bani dacă nu ar fi avut atâta nevoie. Cu o seară înainte reuşise să-i convingă să-i aducă o parte din datorie. Îi aştepta de patru ore. Patru ore lungi petrecute în ploaie şi noaptea cobora hotărâtă pe pământ iar ei nu apăreau de niciunde.
De ce i-oi fi ajutat eu când ştiam bine că trebuie să lupt şi cu dinţii să-mi scot banii de la ei? Mintea mea puţină de muiere. Mi-a fost milă de ea, că plângea de i se înnodau lacrimile în barbă. De parcă pe mine mă ajută cineva! Cum mă duc eu acasă acum?”
Un fior de gheaţă o scuturase. Întunericul îşi aruncase mantia peste peronul îngheţat. Oraşul îşi aprinsese felinarele, maşinile alergau grăbite cu farurile aprinse şi ştergătoarele pornite, geamurile tramvaielor şi microbuzelor care treceau pe lângă ea erau aburite, semn că în interior era un pic mai cald ca afară. Călătorii se împiedicau în continuare de ea în drumul lor grăbit şi înjurau printre dinţi. Ea nu-şi mai simţea degetele, umerii, obrajii îngheţaţi. Până şi ultima speranţă începea să-i îngheţe. De la un timp privirea-i era atrasă doar de roţile grăbite pe asfaltul ud. N-ar fi fost nevoie decât de un singur pas. Un pas şi asfaltul nu ar mai fi fost atât de singur ud iar ea ar fi scăpat de toată durerea, de frig, de griji, de de gânduri, de foame. Totul s-ar fi terminat uşor şi repede. Se apropiase de bordură şi întinsese piciorul să facă primul pas spre neantul atât de ademenitor sub roţi. Un claxon ţipase strident iar ea, trezită, se scuturase ca după coşmar. Şi copilul?
“Mai stau puţin. Trebuie să vină! Au promis, vin cu siguranţă! Poate sunt în următoarea maşină. Uite, se văd nişte faruri apropiindu-se. Cum să plec tocmai acum?!”