cumpăna fântânii

de

Titi


După ce s-a mai ridicat şi-a început să meargă singur, îl purtam după mine pretutindeni. Îl auzeam cum calcă des în urma mea, lipa, lipa, lipa cu picioarele lui mici şi grăsune. Nu suporta să fie luat de mână şi în general nu suporta să fie atins. Strângea tot timpul la piept, cu amândouă mâinile, o sticlă de o jumătate prevăzută cu o tetină de cauciuc fleşcăit, pe jumătate plină cu lapte, cu care avea o relaţie stabilă bazată pe dragoste necondiţionată. Şi când dormea trebuia s-o aibă alături, s-o mai mângâie din când în când în somn. Dacă nu avea sticla urla, nu neapărat şi când era goală, important era să existe şi să tragă din când în când câte o duşcă din ea. Dacă trăgea de prea multe ori aer, se oprea, o ridica în dreptul ochilor şi-o privea chiorâş de parcă ar fi vrut s-o întrebe ce-are de face pe nebuna şi nu-i administrează drogul preferat. O răsturna cu fundul în sus, scutura bine, apoi o lua lipa-lipa către bucătărie s-o pună pe mama să i-o umplă.  Mama îi punea lapte până la jumătate  el şi-o strângea din nou fericit la piept şi se întorcea tot lipa-lipa înapoi.

Într-o dimineaţă am rămas singuri acasă, doar eu cu el. Tata încălecase bicicleta şi plecase la  serviciu, mama fugise  până la o vecină cu treburi şi ne lăsase cu meseriaşul care meşterea la casă, tataie nu apăruse şi noi ne-am trezit stăpâni pe întreg teritoriul virgin pe care se ridicase casa noastră. Mai mult eu stăpână decât el stăpân, că pe vremea aia eram Don Quijote cu Sancho Panza, eu fiind Don, se subînţelege. Luam un băţ în mână şi purcedeam la cucerit teritorii noi printre beţe înalte de ştir şi lobodă înflorită, sau de flori galbene de coada vacii care mi se părea pe atunci cea mai frumoasă floare din grădină. E adevărat că grădina era doar un concept, nu exista în realitate decât o mare de nisip acoperit cu buruieni şi presărat din loc în loc cu grămezi de pietriş şi cioburi de cărămidă. La poartă era o cisternă mare, ruginită, pe care o ochisem de ceva timp şi abia aşteptam s-o explorez cu toată interdicţia pe care mi-o impusese tata sub ameninţarea bătăii.

Aveam o problemă cu autoritatea şi cu „nu ai voie acolo, iei bătaie”. Unde nu aveam voie însemna că era ceva extrem de interesant, numai bun pentru mine. Cum ocazia era perfectă, l-am luat pe puştiulică deoparte şi i-am zis:

-Titi, vino aici şi stai de pază. Eu mă urc să văd ce-i acolo sus. Uite, îţi dau băţul, dacă nu plângi.  El s-a uitat la mine ca la sticla goală, dar n-a zis nimic. S-a aşezat cuminte pe o piatră şi şi-a făcut de lucru cu băţul meu. Eu am urcat pe scara improvizată până sus pe cisternă, şi-am privit prin gaura îngustă în ea. Era pe jumătate plină cu apă roşiatică în care se reflecta o rază de lumină şi înotau veseli viermişori. M-am ridicat entuziasmată în picioare, exact la timp ca s-o văd pe mama întorcându-se grăbită acasă. M-am coborât repede şi mi-am făcut un plan de bătaie pentru data viitoare când va fi să rămânem singuri acasă. Titi era încă pe piatră, săpa o groapă în nisip.

-Oau, Titi, sus sunt peşti mici-mici şi apă multă ca la Jii! Trebuie să te duc să vezi!

El m-a privit interesat cu ochii ăia ai lui aurii şi-a bolborosit cu entuziasm:

-Bla-bla,baaa, bruuuu!, ceea ce mi-am tradus singură că însemna „Hai să-mi arăţi.”

  • Nu te duc acum, că vine mama. Să rămânem din nou, singuri. Acum să taci, să nu-i spui mamei, auzi? Că dacă-i spui nu te mai duc să vezi peştii. Avem şi scară să intrăm în apă, să vezi ce-o să ne mai jucăm.

El a dat din mână şi s-a întors la groapa din nisip, eu am plecat să mă bat cu nişte beţe de lobodă şi să visez la expediţia viitoare din cisterna de apă. Trebuia visată întâi, ca să poată fi pusă în practică. Mama a intrat repede în curte şi la prins pe Titi exact când gusta dintr-un pumn de nisip, a văzut roşu în faţa ochilor şi-a urlat după mine.

  • Luuuciii! Pe unde umbli, fiţ-ar fundu-al dracu’ că te omor acum! De ce l-ai lăsat pe ăsta să mănânce pământ? Inima mi-a tresărit şi-am speriat fluturele cu aripi pufoase, roşii, pe care tocmai îl pândeam şi eram gata-gata să-l prind, mi-am strâns în degete papucii improvizaţi din nişte sandale cu baretele tăiate şi-am rupt-o la fugă, prin bălării, înapoi.

  • Eram aici.

  • Erai la dracu’, de ce l-ai lăsat singur? Să vezi bătaia dracu’ ce-ţi dau dacă te mai depărtezi la mai mult de doi paşi de el, a continuat ea să mă ameninţe în timp ce-i băga puştiului degetele în gură şi-l obliga să scuipe nisipul pe care ăla voia neapărat să-l înghită, că-i descoperise un gust incredibil de bun iar eu mă gândeam cât de a dracu poate fi bătaia aia care mă va trimite cu siguranţă şi pe mine direct înapoi în coarnele dracului, de unde credea ea că mă întorsesem. Am tăcut mâlc şi m-am uitat urât la Titi. „Vezi tu ce-ţi fac, urâtule! Numai din cauza ta!” Mama a terminat să spele gura împuţitului cu apă, l-a pus jos, i-a vârât sticla în braţe, m-a tras de mână şi m-a aşezat cu forţa lângă el şi mi-a tras o scatoalcă după cap de mi-au dat lacrimile.

  • Să nu te mai mişti de aici că dracu te ia, m-a ameninţat din nou şi eu l-am dat dracu în gând pe dracul ăla ce aştepta neapărat să mă ia pe mine. Mi-am şters nasul cu mâneca şi l-am strâns de gât cu privirea pe Titi, care, aduna senin nisip în pumn şi se pregătea să-l bage din nou în gură.  I-am tras una peste pumnul strâns, cu toată puterea mea şi m-au usturat degetele. El a urlat, m-a privit printre genele umede de parcă ar fi vrut să mă mănânce, a umplut repede pumnul cu nisip şi mi l-a aruncat direct în ochi. Acum plângeam amândoi, eu din cauza grăunţilor de nisip care mă înţepau, el de supărare. Mama a ieşit nervoasă din bucătărie, l-a luat repede în braţe şi mi-a mai tras o scatoalcă care m-a dezechilibrat şi m-a aruncat cu nasul în nisip, m-a tras apoi de mână de m-a ridicat în picioare şi mi-a mai tras două peste spate, să-mi ajungă. Asta l-a liniştit pe puştiulică care şi-a împrăştiat satisfăcut mucii pe amândoi obrajii şi n-a mai plâns. „Lasă, lasă, tu. De nu te-oi lăsa eu sus în apă să te mănânce peştii, să vezi!”, îl ameninţam în gând în timp ce mă adunam de pe jos şi-mi ştergeam lacrimile cu dosul palmelor. M-am uitat pe furiş în jur, să văd de asistă cineva la scenă. Nu era nimeni, aşa că m-am ridicat şi m-am aşezat cuminte, lângă gard, să-l aştept pe tataie să-i povestesc.

(Va urma)

de

Fiica verii


Sunt fiica verii. A nopţilor înstelate cu parfum de crini şi cântec de greier, a zilelor însorite cu nisip fierbinte auriu ce arde tălpile goale când îl calci şi înalţă ca pe un trofeu abur cald de rouă dimineaţa.

Verile copilăriei mi-au fost împărţite între apa limpede a Jieţului, cârdul de boboci pufoşi păziţi de gânsacul sâsâitor şi grijuliu, bancurile de puiet de peşte din care culegeam cu minciogul, ligheanul de rufe spălate cu picioarele murate în apă şi fusta udă prinsă în brâu, ţipetele copiilor la scăldat, sub pod, acolo unde apa făcea un cot şi se domolea şi unde cei mai răsăriţi dintre noi se avântau în ea făcând salturi nebuneşti direct de pe pod, grădinile de flori şi legume veşnic însetate, al căror verde îl păstrez încă intact în ochi.

Trecea ziua cu arşiţă şi seara se anunţa cu umbre fierbinţi iar eu ajunsă pe nesimţite în adolescenţă aşteptam pe băncuţa de la poartă să apară stelele să le număr şi să le întreb de unde vin toate dorurile nelămurite ce creşteau pe nesimţite în mine. Nu am aflat decât târziu răspunsul şi nicidecum nu mi l-au dat ele şi nici lumina ierală a lunii care călăuzea cu strălucirea ei rece paşii trecătorilor nocturni şi ai sufletelor rătăcite. Atunci era doar magia şi glasurile brotăceilor verzi întrecându-se pe baltă. Din când în când câte un câine speriat lătra şi câinii uliţei se înghesuiau să-i răspundă la fel, să nu cumva să se simtă stingher. Simţeai păsările dormind în copaci şi briza uşoară cum trecea cu un mic oftat peste frunzele toropite de căldură.

Verile tinereţii m-au găsit departe, cu zile obositoare şi aceleaşi nopţi idilice. Undeva, într-o margine de sat, pe malul unei bălţi plină de stufăriş şi acoperită de un rai de nuferi albi, învăţam să supravieţuiesc din mers. Greu a fost şi cred că Dumnezeu îmi trimitea înserările astea frumoase cu miros de fân proaspăt cosit, baltă cu peşte şi nuferi albi, să pot deschide ochii şi a doua zi. Au trecut peste anii mei arşite grele, ce-au pârjolit pământul şi  furtuni cu fulgere ce-au săgetat cerul şi-au aprins pomii, ape revărsate ce-au luat în drumul lor furios copacii, lăsându-le rădăcinile uscate la vedere, grindină mare îngheţată peste inima mea ce nu-şi mai găsea niciunde soarele. Apoi iar arşiţă şi pârjol ce-ardea şi dobora frunzele copacilor încă din august.  Aşteptam răcoarea toamnei şi ploile ei liniştite şi lungi ca pe o binecuvântare.

Acum aş vrea o vară ca o briză răcoroasă, ceva între primăvară târzie şi toamnă timpurie, fără excese solare, cu nori ce-aduc răcoarea binemeritată pământului, cu salcâmi înfloriţi în iulie şi rândunele ce scot al doilea rând de pui. O vară coaptă şi liniştită ca sufletul meu adult. Am trecut împreună prin multe arşiţe şi ploi, ninsori şi viscole, ca să ajungem acum, în vara vieţii ca merele dulci de Sânt’ Ilie date în pârg. Nu duc dorul soarelui, nici al nisipului fierbinte, duc doar dorul copilăriei crude şi al adolescenţei în floare, când toată lumea era un semn de întrebare şi nici un răspuns nu se contura încă la orizont.

de

Slăbiciunea -3


Şi s-a întors moartea într-o iarnă, pe la Crăciun, aşa. A trecut ca o boare neagră peste sat.

Tocmai ce tăiaseră oamenii porcii de ignat, cârnaţii atârnau cuminţi unul lângă altul pe culme, la uscat, şuncile se macerau în borcanele cu sare şi usturoi de belşug, sarmalele fierbeau la foc domol, cozonacii se coceau în cuptoare, colacii râdeau aurii în târne, aşteptând să fie împărţiţi, copii suflau pe geamuri făcând cercuri mari de abur pe care le curăţau apoi cu degetul, aşteptând să ningă ca să poată lustrui tălpicile săniilor pe coastă, satul se pregătea de sărbătoare. Era aşa o tihnă mare şi-o voie bună cu miros de fum alb de brad şi ţuică fiartă pe plită, amestecate cu mâini îngheţate, behăitul oilor din târlă, mugetul vacilor ce-aşteptau să fete cu ugerele fierbinţi pline de lapte, căciuliţe şi veste de lână, broboade trase peste ochii şi gurile bătrânelor ce-şi iţeau capetele pe după garduri când trecea pe drum câte o jună cu genunchii roşii la vedere. Până şi bătrâneţea Măriei adormise la căldurică, pe cuptorul încins.

Mărin îşi făcea de lucru prin târla oilor. Le curăţa ieslea, mai striga la câte o oaie, le căuta ugerele pe sub lâna lungă, să vadă când o să fete, se contra cu berbecul. Îi plăcea să-l ţină de coarne şi să-l simte cum se încordează şi-mpinge, în joacă, în palmele lui. Berbecului îi plăcea joaca şi  atunci când omul nu-l băga în seamă,  venea prin spate şi-i trăgea câte un cap în turul pantalonilor. Mărin râdea şi-l înjura în glumă, iar berbecul mai lovea o dată. Era o prietenie frumoasă între ei, încă de pe vremea în care mielul cu pete negre pe bot, abia fătat, era să îngheţe, iar Mărin l-a învelit în cojoc şi l-a luat în casă, să-l încălzească lângă plită. Mielul s-a încălzit şi i s-a făcut foame. Cum Mărin stătea pe marginea patului cu saltea de paie, s-a dus la el şi-a început să-i sugă din dimia pantalonilor şi lui Mărin i-a plăcut atât de mult încrederea asta a lui, că mielul a scăpat de cuţit.

Fluiera încet, în timp muncea de zor, nasul i se roşise de frig, mâinile bătătorite înţepeniseră, urechile-i îngheţaseră, dar se încălzea cu gândul nepoatele pe care le aştepta cu nerăbdare, trebuia să apară din clipă în clipă, să petreacă Crăciunul împreună. Abia aştepta să le vadă intrând pe poartă şi să-i sară în braţe. Se gândea şi la Stela, fata lui ciolănoasă, cu faţa aia tăiată în linii drepte, de seamănă mai mult cu un bărbat decât cu o femeie. Nu-i părea rău că a avut doar o fată, căea a făcut cât doi băieţi la un loc şi când a fost să se mărite l-a ascultat, a luat bărbatul pe care el i l-a ales şi i-a făcut  două nepoate după care era topit.

O singură grijă îi întuneca fruntea: Măria.  Abia aştepta să apară Stela, să discute cu ea. Avea de gând s-o pună  să-şi ia concediu la vară, să vină să aibă grijă de gospodărie,  ca ei să poată pleca la băi, la Techirghiol. Voia s-o ducă pe Măria  să vadă marea. Îşi pusese în gând să treacă pământul pe numele ginerelui şi el să păstreze doar o văcuţă, zece oi, un porc, calul şi grădina din vale, din marginea satului. Le ajungea cât au muncit, era timpul să se mai şi răsfeţe, că nu se ştia cât le-a mai rămas. să mai muncească şi copiii, că-s tineri şi-n putere.

Ceaţa se vărsa valuri-valuri peste bătătură, peste curcile zgribulite, peste om şi aşeza ace mari, albe de chiciură pe garduri, iesle, în lâna oilor, pe sprâncenele şi barba bărbatului. Un frig mare i-a trecut ca un fior pe spate şi-o durere ascuţită prin piept. S-a oprise, a privit speriat în jur şi-a încearcat să respire repede, să-şi acopere durerea aia ca o gheară înfiptă în piept. Prin minte i-a trecut o spaimă şi-un gând îngheţat ca ceaţa ce se lasa peste sat. „Ce mama mă-sii e asta?” Lângă el, oile rodeau liniştite capetele subţiri şi moi ale cocenilor golaşi. Răsuflarea lor caldă ieşea în abur pe nări şi umezea lemnul ieslei ce-ngheaţa aproape instantaneu. Berbecul îl privea cu atenţie. Undeva, în văzduh, ascunsă în ceaţă, croncănea, speriată, o cioară.

Cocoşat de durere, bărbatul s-a lăsat atunci uşor într-un genunchi, şi-a apăsat tare cu mâna locul dureros din piept. Inima i se zbatea să iasă afară, picioarele-i îngheţaseră şi-i înţepeniseră, aerul nu-i ajungea. A deschis larg gura, să-l soarbă cu sete, să-şi umple plămânii , dar ei refuzau să se mai mişte. Corpul i s-a înmuiat şi omul a căzut pe o parte, privind cu ochi fixi un petec lăptos de cer pe sub care  vedea umbra întunecată a morţii şi-i simţea răsuflarea îngheţată pe faţă. Întunecată, moartea a întins mâna şi l-a atins, furându-i sufletul. Bătrâneţea putea să-şi frece mâinile de acum, prietena ei, Moartea se ţinuse, încă o dată,  de cuvânt şi venise să-şi ia tainul. Lui Mărin i-a trecut prin faţa ochilor întreaga viaţă şi prin minte o întrebare fără răspuns: „Cui rămâne Măria mea?”

Va urma

de

Slăbiciunea -2


  • Păi ce faci, mumă? N-ai luat pastilele astea, pentru ce ţi le-am adus? Am dat banii pe ele degeaba?, o întreba, revoltată, fata.
  • Ia, am uitat să mai iau… Mai aduceţi-mi şi voi aminte, mumă, că io-s bătrână şi mai uit.
  • Cum să-ţi aduc aminte? Să te sun în fiecare dimineaţă când mă trezesc să-ţi spun să iei pastilele? Le ai lângă mata, aici, pune-le lângă pat să nu le uiţi.

  • Iote, le pun, nu mă mai certa. O să le iau!

Lua două-trei, apoi iar uita. Le arunca fiică-sa, pe rând şi-i aduceau altele care aveau aceeaşi soartă.

Hârca de bătrâneţe ce coborâse atât de brusc pe umerii Măriei îşi râdea de toţi aşa cum voia. Se distra, bătea din palme şi râdea pocnindu-se cu palmele pe genunchi, ca un şmecheraş. Măria nu-şi mai dădea seama cât de rău ajunsese, Mărin devenise ursuz, nervos, veşnic nemulţumit, tinerii nu ştiau între ce obligaţii să se mai împartă.

Asta până când moartea a trecut în zbor peste casa lor. Era grăbită, fugea cu poalele-i negre în vânt, să preia sufletul unui copil abia născut. Nu apucase mititelul nici să ia două guri sănătoase din aerul acestei vieţi, să-şi fi umplut plămânii. A plecat aşa, însetat de viaţa ce nu l-a vrut. La întoarcere o aştepta în poarta de tablă ruginită Bătrâneţea Măriei.

  • Bună ziua, Moarte, a salutat, politicoasă.
  • Bună ziua, bună ziua! Da ce stai, fa, în poartă? Te-ai plictisit deja, vrei să pleci?

  • Te aşteptam pe tine, Moarte. Fată, sinceră să fiu, nu prea mă mai amuz ca la început. Prea au devenit ăştia resemnaţi cu toţii. Ce-ai zice să verifici lista aia, nu poţi face loc pentru încă un suflet? Plătesc bine, ştii şi tu că nu-ţi rămân niciodată datoare.

  • Hai că o să mă uit şi-ţi fac şi hatârul ăsta, dacă pot. Acum rămâi cu bine, că am o livrare urgentă de făcut.

    • A zburat grăbită moartea, şi-a frecat mâinile bătrâneţea. Ştia ea ce ştia, că moartea se ţinea tot timpul de cuvânt. Dacă-i promisese, atunci se va întoarce, cu siguranţă.

    • Va urma-

     

    de

    Slăbiciunea -1


    Deşteaptă şi parşivă, bătrâneţea a năvălit peste Măria, ca un câine de pază ce se fereşte de lovitura directă  şi muşcă de picior pe la spate tocmai când omul crede c-a scăpat de el. A trecut ca o boare prin crengile caisului de lângă fântână, s-a-nvârtit de două ori pe lângă casă şi i s-a aşezat pe umeri. A prins-o nepregătită şi i-a pus piedică. Era gata-gata să cadă în nas, noroc că avea paşii mărunţi, a jucat un pic pe loc, cu mâinile fâlfâind în aer şi-a scăpat.

    • Ai, fă, grijă, că-ţi spargi dracu’ capul! Nu mai ştii să mişti picioarele, ce mergi de parcă eşti împiedicată?, a râs Mărin în gura mare.

    Ea s-a enervat atunci pe Mărin. Ce, asta era de râs? El nu s-a-mpiedicat niciodată în viaţa lui? Lasă că-l vede ea când n-o mai putea! O să-l lase să strige la ea din vârful patului că moare de sete şi-o să se prefacă surdă.

    Apoi, s-a mai împiedicat o dată. Trecea dintr-o cameră în alta, grăbită că trebuia să plece la câmp şi-un preş i-a pus piedica. S-a întins atunci cât era de lungă direct pe burtă. Buuff şi auu! Şi-a julit nasul şi-a umblat cu el aşa, plin bube, două săptămâni. Toată lumea o oprea pe drum.

    • Ce faci, Mărie, unde plecaşi? Ce-ai păţit la nas, cum l-ai rupt în halul ăsta?

    • Ietete, m-am îmbătat şi io şi-am căzut în nas, ce-aveţi voi? Îi repezea şi oamenii tăceau.

    După încă o lună parcă nu-i mai părea glumă. Se pricopsise cu o durere de cap ce n-o lăsa în pace nici zi, nici noapte. Până la urmă a acceptat să meargă la doctor la oraş. A ajuns la policlinică într-o dimineaţă, pe la 10. A trecut pe la copii şi-a luat cu ea un nepot. Să nu fie singură. Parcă se simţea stingheră. Nu mai fusese la doctor de ani întregi.

    Când a chemat-o asistenta înăuntru şi copilul a rămas afară s-a simţit pierdută, apoi s-a bucurat că nu a fost şi copilul să audă ce prostii i-a spus doctorul ăla. Ea a intrat, s-a apucat să-i povestească ce şi cum şi el, nici una nici două,  a trimis-o la psihiatru.

    • Păi cum, domn doctor, io-s nebună? Ce vorbă-i asta?, a apucat ea să întrebe cu glasul gros, împiedicat, de fiecare zi. I se părea o mare nedreptate.

  • Mamaie, te duci unde-ţi spun eu. Nu e nebunie, e altă boală, mai gravă. Dacă n-o tratezi n-o să mai ştii nici cine eşti, i-a răspuns serios medicul. Măria a luat hârtia din mâna lui şi-a ieşit afară.  În trei minute era din nou lângă nepot, purtând trimiterea în mâna ca pe o bucată din giulgiul lui Iisus. Nu ştia dacă să plângă sau nu, ştia doar că ea nu-i nebună.

  • Păi doar atât ai stat, mamaie?, a întrebat, mirat, copilul.

  • Ia dă-l alimănitului, mumă! Hai acasă că n-am nimic!

  • Păi şi de ce ţi-a dat reţetă?

  • Nu e reţetă, e trimitere. Las-o încolo.

    • Au plecat. S-a dus la Mărin al ei şi i-a povestit din fir-a-păr toată  păţania, ce-a zis nebunul ăla de doctor care nici măcar n-a avut răbdare s-o asculte, ce-a făcut ea, cu ce spaimă a rămas.

    • Fă, Mărie, bine-ai făcut. Auzi ce doctor turbat, cum să ai încredere în el? Lasă, fomeie, că facem o cură de ceaiuri şi le zic io copiilor să-ţi mai ia neşte vitamine de-alea. Că ai văzut ce bine ţi-au făcut! Nu te mai duci niciunde. Uită-te la Miţa procuroarei cum umblă bezmetică pe străzi şi boscorodeşte cu pietrele pe drum. Tu eşti ca Miţa? Stai, fă, liniştită, că nu-i ce zice el! Taci din gură, că că n-avem noi nevoie de doctori să ne spună c-am îmbătrânit la bătrâneţe!

    Nu s-a mai dus, a rămas acasă. Mai lua câte o boabă de algocalmin, mai vitamine aduse de copii, mai ceaiuri. Adunau toată vara ierburi de pe câmp. Dimineaţa când se trezeau puneau oala de 2 litri pe foc pentru primul ceai al zilei. Adăuga în el şi tei, şi mentă, şi cimbrişor, şi gălbenele, şi coada calului. La grămadă, acolo. Îl beau amândoi în loc de apă. Când veneau copiii făceau două căni. Să ajungă. Şi-au mai trecut vreo doi ani aşa.

    Aproape că şi uitase ce-i zisese doctorul ăla. Doar din când în când mai tresărea când îi trecea aşa, ca-n vis, prin faţa ochilor, trimiterea către psihiatrie. Atunci o trecea un fior rece pe spinare şi se cutremura. Pe urmă se lua cu munca şi viaţa de zi cu zi şi uita.

    Dar timpul trecea şi bătrâneţea asta se instalase comod la Măria. Degetele începuseră să capete noduri dureroase, picioarele nu mai voiau s-o poarte. Era în stare să se împiedice şi de-un fir de nisip. Când mergea pe drum o lua tot către dreapta. Nu-i vorbă, tot ţanţoş călca, tot cu spatele drept şi privirea vulturească în faţă era chiar dacă nu mai putea să vadă mai departe de doi metri în faţă. Ştia să distingă oamenii după voce şi nu voia să se dea bătută, deloc. Nu voia şi pace! Şi totuşi… de la un timp  sapa-i părea grea în spate. Când punea oblanicul pe cap să aducă sacul cu dudău la găini, icnea. După aia, până seara nu mai era bună de nimic.

    Începuse să mai uite. Nu uita cine este, sau ce-a făcut luna trecută, uita ce-a făcut acu’ două minute. Punea oala pe foc şi se ducea la beci să ia legume să pună-n ea. Până ajungea la uşile beciului, uita de ce-a plecat de lângă plită. Stătea prostită în faşa uşilor de scândură vopsite frumos în roşu, încercând să-şi aducă aminte ce caută acolo. Se încrunta, îşi muncea creierul, nu găsea răspunsul şi se agăţa ba de o oală lăsată aiurea-n potecă, ba de-o buruiană ce trebuia smulsă, ba pleca pe bătătură să dea la porci, se urca după ouă, se mai certa cu câte o găină, mai vorbea cu ea însăşi cu voce tare, ca şi cum gândurile n-ar fi căpătat înţeles decât trecute prin filtrul urechii. Nici nu-şi dădea seama că o pot auzi şi alţii. Când se întorcea în bucătărie o lua de la capăt. Câteodată ferbea carnea şi ea nu mai apuca să pună ce trebuie în oală.

    Apoi a venit somnul. Ar fi dormit zi şi noapte şi cu cât dormea mai mult, cu atât mai obosită era. Ajunsese bietul Mărin să muncească singur. Măria lui, când o căutai, era în pat. Se mai enerva el, mai înjura, că de, om din carne şi oase era şi el şi obosea şi-i era greu de unul singur, dar de părut rău tot îi părea. Din când în când le mai spunea copiilor:

    • Mai luaţi-i, mă tată, nişte boabe de-alea de întărire. Nu mai poate, mă, deloc! Mă uit la ea cum şovăie şi mi se rupe sufletul! Cine-a fost muierea mea şi ce-a ajuns! A lăsat-o puterea de tot! O pierdem, tăicuţule, şi ce mă fac eu fără ea?!

  • Hai, mă tată, s-o luăm cu noi, s-o mai ducem la spital. Să mai facă nişte analize.

  • Lasă spitalul, n-are nevoie decât de un pic de ajutor. E sănătoasă în rest, doar putere nu mai are, răspundea repede şi cu teamă, Mărin.

    • Copiilor li se făcea milă de el, când îl vedeau cum se întuneca şi se făcea tot mai mic pe măsură ce-şi scotea la lumină gândurile. În momentele acelea părea şi el bătrân. Umerii i se aplecau şi ridurile-i săpau şanţuri adânci în obraz. Îşi înghiţeau, atunci, vorbele şi-i aduceau Măriei vitamine de tot felul, suplimente alimentare, tot ce aflau c-ar face bine la slăbiciunea aia a ei. Ea le lua când apuca, când îşi aducea aminte, dacă-şi aducea aminte.

    Va urma.

    de

    Dimineaţa pe răcoare


    • Mamaie, merg şi eu cu matale la târg mâine.
    • Ba, muică! Cum să mergi că e departe, mânca-o-ar mama, că mă omoară mă-ta.
    • Hai, mamaie, că nu zice nimic. Cum să se supere pe matale? Şi nici nu o să ştie, eu nu-i spun.
    • Păi cum să nu ştie când mergem la târg la voi? Nu ne vede şi pe noi lumea, nu te cunosc oamenii? Se duce mamaie singură şi-ţi aduce alviţă. Stai cuminte cu tataie-tău.
    • Nu, nu şi nu. Merg şi eu, altfel nu mă mai culc cu matale. Și nici nu mai vorbesc cu matale, să știi.
      Obosită, bătrâna-şi trece palmele peste faţa mică şi moale, îşi trage basmaua pe ochi şi se întoarce către bunicul  ce mustăceşte în colţul lui. Omul se opreşte din cioplit şi-şi priveşte nepoata cu ochii strălucitori. Zâmbeşte pe sub mustaţă. E mândru de ea.
    • Mai zi şi tu, Lisandre, n-o vezi că mi se urcă-n cap?
    • Ce să-i zic? Ia-o şi pe ea, dacă vrea fata. Lasă că e mânz tânăr, nu simte drumul. Iei şi tu apă cu tine, ia şi nişte poame că i-o veni foame. Să-i iasă drumul pe urechi.
      Bunica oftează.
    • Hai că mă ajutaşi pân’ la genunchiul broaştei! Hai, fa, că te iau, dar să dea alimănitu’ să nu mă asculţi, că nu te mai aduc înapoi! Te las acolo, aşa să ştii!
      Atât i-a trebuit nepoatei, că a şi început să sară într-un picior şi să cânte.
    • Bine, sunt cuminte, sunt cuminte, sunt cuminte! Mă duc cu mamaie la târg, mâine mă duc cu mamaie la târg, uraaa!
      Speriate, raţele măcăne şi fug care-ncotro dând din aripi.
      În dimineaţa următoare, cât nu se luminase încă de ziuă, bătrâna se apleacă uşor şi mângâie părul copilei. Îi şopteşte încet, cu sfială, de parcă n-ar vrea totuşi s-o trezească.
    • Hai puturosule, mai mergi cu mine?
    • Mmmm… sigur!
    • Atunci scoal-te, că ne apucă n’amiaza pe drum. Hai, fuguţa să te speli şi să te îmbraci.
      Fetiţa deschide ochii cu greutate. Patul o ademeneşte cu aşternuturile moi, dar mirajul drumului o atrage mai tare. Se ridică, merge lângă fântână, face palmele căuş şi dă pe faţă cu apa rece pe care bunica i-o toarnă în pumni.Târnele cu răsaduri aşteaptă aşezate frumos, lângă scară, pregătite de cu seară. Cobiliţa se odihneşte peste eie şi bătrâna e deja îmbrăcată de plecare. Se apropie de icoană, se închină larg şi şopteşte în grabă o rugăciune. Fetiţa se strecoară tiptil afară, cu sandalele în mână.
    • Unde pleci împieliţato, aşa? Nu-ţi faci cruce?
      Surprinsă, copila tresare şi-şi face repede trei cruci, şoptind în barbă Tatăl nostru.
    • Mamaie, da’ de ce trebuie să ne facem cruce?
    • Să ne ferască Dumnezău de rele, muică. Să nu ne iasă urâtul în cale şi să ajungem cu bine la târg. Ai să mă uit, te-ai încălţat bine? Uff, iar ai luat sandalele pe dos! Când o să înveţi să te’ncalţi sîngurică? Uite, asta e stânga, merge în piciorul stâng şi asta e dreapta, se duce în dreptul. Aşa, vai de păcatele mele, că m-ai ostenit deja!
    • Mamaie, da care-i dreptul, care-i stângul?
    • Păi nu-ţi arătai,ce mai întrebi?
    • La matale de ce sunt pe dos?
    • Off, mă mănânci. Hai să mergem că ţ-oi spune altădată. Lisandre, ieşi să-mi ridici cobiliţa că-s gata de drum. Să dai apă la viţel.
      Îmbrăcat doar în cămaşă şi izmene, moşul iese din casă, pune mâna pe cocobiliţă şi i-o ridică bătrânei pe umăr.
    • Lasă-mă tu pe mine, că ştiu şi singur ce am de făcut. Tu să ai grijă de mânzul ăsta să n-o calce vreo maşină şi să nu te-mpiedici în gumarii ăia, că uite cum liorpăie.
    • Cum liorpăie, tataie?
    • Păi nu-i auzi cum fac când pune pasul? Zîci că’s nemâncaţi de-o lună.
    • Şi gumarii mănâncă?
    • … ‘tu-ţi paştele tău de copil. Hai, plecaţi odată că ajunse soare sus de când mă bateţi la cap. Ioană, să ai grijă de fată, auzi?
      Portiţa scârţâie şi se trânteşte în urma lor. Fetiţa mai priveşte o dată înapoi, cât să mai prindă cu coada ochiului cămaşa albă a bunicului rămas în poartă. Coşurile atârnă greu pe umărul firav al bunicii care oftează, se opinteşte şi schimbă cobiliţa de pe un umăr pe celălalt, învârtind-o uşor, prin spate, fără să o dea jos.
    • Te doare, mamaie?
    • Mă doare, muică.
    • Dă să mai duc şi eu.
    • Du-te pe tine tu, că târnele-s grele, le duc eu. Ai grijă pe unde calci, să nu-mi faci vreo boacănă să fiu nevoită să te car şi pe tine.
    • Biineee…
      Drumu-i lung şi pustiu. Dintr-o margine de zare soarele se ridică încet şi albeşte ziua. Prin casele de pe marginea drumului se simte vânzoleală, în curţi raţele măcăne, vrăbiuţele se ceartă, rândunelele săgeată cerul şi trec razant peste creştetele călătoarelor. Într-o salcie cântă o privighetoare. Alături, pe un stâlp de telegraf bate toaca o barză.
    • Mamaie,  uite barza.
    • O văd, muică, o văd.
    • N-o vezi, că nu te uiţi la ea. Uite-o!
    • Lasă că eu văd şi fără să mă uit la ea.
    • Ai mai mulţi ochi?
    • Da, am unu’n creştet.
    • Şi vezi cu el?
    • Văd, vezi bine că văd.
    • Da cum vezi, că ai cârpă pe cap.
    • Iote-aşa! Multe mai vrei tu să ştii. Văd şi copii boţani ca tine care iau bătaie de la Dumnezău.
    • Da eu nu-s boţană, mamaie.
    • Ei, muică… tu eşti mama lor. Hai, vino-aproape că se aude cursa şi dă peste tine. Mergi colea, pe lângă mine, cuminţică, cum te-am învăţat.
      Picioarele li s-au îngreunat de drum, soarele arde în ceafă şi setea le usucă gura. Lângă o portiţă un cârd de gâşte şi-au scos bobocii la plimbare.
    • Mamaie, uite boboci.
    • Văd, mamaiţă. Ai grijă să nu te ciupească gâscanul. Nu te da aproape de el, vino lângă mine. Ia spune-mi ţi-e foame?
    • Nu mi-e foame.
    • De parc-ai spune vreodată. Da sete-ţi este?
    • Da, mi-e sete.
    • Hai că vine o fântână acu’ şi oprim să bei apă.
      Fântâna are margine înaltă de ciment şi ciutură în capăt de cumpănă. Bătrâna apucă ciutura şi o coboară adânc, în fântână, apoi trage prăjina afară şi cumpăna se înclină invers. Apa e rece ca gheaţa. Fetiţa bea cu înghiţituri mari.
    • Ho, omul lui Dumnezău, că nu dau turcii. Bea puţinică, să nu ţi se facă rău. Stai să beau şi eu şi mai bei dupe aia. Ai cu muica, că e soarele sus şi mergem degeaba la târg, pleacă toată lumea până ajungem noi.
    • Mai e mult, mamaie?
    • Mai e, muică. Suntem abia-n Ostroveni. Te dor picioarele?
    • Nu mă dor. Hai să mergem, că eu sunt voinică.
    • Aşa te vreau.
      După câteva zeci de metri, copila se opreşte din nou.
    • Mi-e cald, mamaie.
    • Dă flanelul jos şi rămâi în rochiţă. E mai bine acu’?
      -Da, e bine. Hai mai repede, să mai prindem lume-n târg.
    • Păi hai. Mergi cuminte pe lângă mine şi nu mai vorbi, să avem spor.
    • Dacă taci ai mai mult spor?
    • Da, normal.
      Merg un timp în tăcere. Bunica îşi trage basmaua  pe ochi. Calcă cu grijă pământul, de parcă i-ar cere iertare. Copila aleargă pe marginea drumului când înainte, când înapoi, vânează fluturi şi adună mănunchi flori de ochiul boului. Se vede strălucind acoperişul de la baza de cereale. Creşte cu fiecare secundă şi paşii încep să li se intersecteze cu ai altor oameni grăbiţi, plecaţi cu treburi la târg.
    • Bună dimineaţa, daică Ioană!
    • Bună dimineaţa, muică!
    • Ce faci, plecaşi cu mânzul după matale?
    • Păi, mai avui scăpare cu ea, muică? Trebui s-o iau cu mine! Să vezi când o afla mă-sa, parcă mi-e şi frică să dau ochii cu ea.
    • Lasă daică, ce-o să-ţi facă? Aşa-s copiii, au putere. stai liniştită. Ăştia-s mai în putere ca noi, că-s nemunciţi. Ai, că de când te-aşteaptă ale Mască, de trei ori dădu ocol târgului, cică i-ai promis nu-ş ce răsad de ardei.
    • Acu’ ajung şi-aşez şi eu marfa. Ce să fac, dacă avusăi coadă după mine, nu putui ajunge denoapte.
    • Lasă că nu-i târziu nici acu dacă e cu voie bună.
      Târgu-i plin de lume pestriţă. Unii caută, alţii strigă, râd, fac glume, târguiesc, se tocmesc. Peste toţi soarele de iunie prinde putere  şi fumul micilor se aşterne înecăcios peste toată omenirea strânsă laolaltă. Bătrâna găseşte un loc şi-şi întinde răsadurile spre vânzare. Oamenii se adună în jurul ei şi o perioadă, nu se aud decât cererile lor. Copila stă deoparte, aşezată pe ciuci, cu genunchii îmbrăţişaţi. Ochii, sticloşi de oboseală, se închid.
    • Ce faci, mamă, aci? Ia iute, e şi mândra asta cu mata?
      Vocea mamei răsună supărară şi-n jurul lor se face linişte. Bătrâna-şi şopteşte în barbă: „Hait’ că ne-a prins. Să vezi acum scandal.” Îşi drege glasul şi răspunde.
    • E şi ea cu mine, aha. Nu mai avui scăpare de ea. De ieri mă tot bate la cap s-o iau, s-o iau şi alta nu. Şi-o luai, ce să fac? Şi ta-tu zîse că e mare, poate să ducă. Uite-ne, ajunsărăm cu bine.
      Nervoasă, tânăra gesticulează şi o săgeată cu privirea pe bunică.
    • Fa mamă, eşti bătrână şi nu te duce capul deloc. Nu puteai s-o laşi acasă, nu te gândişi ce faci dacă i se face rău?
    • Da uite că nu i se făcu niciun rău. Venirăm şi noi ca toată lumea.
    • Pe jos. Da’ ce, lumea merge pe jos 7 km sau ia cursa? De ce nu mi-ai spus, că-ţi dădeam eu bani de cursă. Cum să aduci copilul pe jos atâta drum? Şi tu nu puteai să nu alergi ca o capră pe drumuri la ora asta? Hai, acasă cu tine.
      Femeia se apleacă şi-o smuceşte de mână pe cea mică, fetiţa se dezechilibrează, cade în genunchi şi-ncepe să ţipe. Enervată, mama o ridică în picioare şi-i trage repede două palme la fund. Din genunchiul drept curge un firicel de sânge. Oamenii se trag un pas înapoi, dar stau pe margine, ca la urs. Nimeni nu intervine. Copila se uită la genunchiul zgâriat şi-ncepe să urle mai tare. Mama n-o ascultă şi-şi face drum prin mulţime în timp ce-o ţine strând  de mâna subţite cât o surcică. Printre lacrimi şi muci fata scânceşte.
    • Nu vreau să merg cu tine, nu vreau.