Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
cumpăna fântânii
Mustul
Soarele poleieşte blînd curtea cu boltă de vie. Strugurii graşi, rubinii şi grei aşteaptă să fie culeşi, frunzele ruginite se aştern covor în fiecare dimineaţă. Din grădina de peste drum roua se ridică în abur cald şi o pace de început de veac stă aşternută peste toată suflarea. Departe, în apa Jiului se aud gîştele cum se strigă şi împrăştie apa, în curte un cocoş îşi fîlfîie aripile şi răspunde mîndru unei găini ce cotcodăceste fericită că s-a eliberat de ou. Din curtea vecină behăie un miel întîrziat.
Sub bolta joasă cu struguri e agitaţie în dimineaţa asta. Maica calcă apăsat şi-şi unduie şoldurile masive sub fusta de finet, se grăbeşte să mestece mămăliga, lîngă ea dădica Eta întoarce nişte peşti ce se prăjesc molcom în tigaia aşezată pe pirostriile joase din vatră, bărbaţii îşi fac de lucru pe afară cu un ceaun imens cu apă fierbinte cu care vor să cureţe o putină abia scoasă din beci. Alături stă o albie mare şi albă, proaspăt curăţată de păienjenii din pătul, găleţi de diferite mărimi sunt la îndemînă, saci de plastic aşteaptă cuminţi pe un spătar de scaun.
De după perdea se iţeşte capul blond al unei copile de vreo doi ani, ce se freacă somnoroasă cu pumnii mici la ochi. Nasul abureşte sticla ferestrei şi limba i se plimbă umedă pe buze, în timp ce ochii privesc miraţi agitaţia de afară. Nimeni nu o bagă încă în seamă. dădica e la vatră, Maica mestecă în mămăligă aşezată pe un scăunel cu trei picioare prea îngust pentru şoldurile ei mari şi ţine ceaunul cu tălpile adunate ca palmele pentru rugăciune, Taicu nu se vede pe bătătură iar Neniţu nu ştiu ce caută azi acasă cu tot cu tractor. Curat lucru nu este, de sunt cuprinşi toţi ca de o febră. Pînă la urmă se dă jos din pat şi iese aşa, desculţă şi dezbrăcată, să afle ce se întîmplă. Nimeni nu o observă, e liberă ca pasărea cerului, deocamdată.
– Neniţule, mă iei şi pe mine în tractor?
Bărbatul masiv, negricios, cu mînecile cămăşii suflecate şi mîinile pline de ulei de motor, tresare.
– Ptiu, să nu-ţi fie de deochi, mă speriaşi! Hai că te iau, după ce te îmbraci şi te încalţi. Vrei să răceşti? Etăăă, vezi că s-a trezit fata, du-te şi îmbrac-o, strigă la nevastă-sa şi-şi vîră iar mîinile şi capul sub capota ridicată. Din vatră femeia bombăne, vizibil iritată. Ochii îi lăcrimează de la fum, pe frunte are broboane mari de sudoare, în părul scurt, ondulat, de culoarea spicului de grîu are fărîmituri de cenuşă şi miros de peşte prăjit.
– Of, nu putea să mai aştepte şi ea nu pic? Hai că mă duc acu’, să scot peştele ăsta.
Bărbatul o zoreşte fără să mai ridice privirea din motorul tractorului.
– Hai că se face tîrziu.
Femeia nu-i mai răspunde, scoate peştele prăjit, pune altul în tigaie, se îndreaptă de şale şi-o apucă de mînă pe copila care-şi făcuse deja de lucru cu picioarele goale într-o băltoacă. Oftează, o spală repede cu apă rece pe tălpi, îi trece cu pîna udă peste faţă, o ridică sub-braţ şi intră grăbită cu ea în casă. În cîteva minute pitica e îmbrăcată, încălţată, gata să descopere lumea. Fuge direct la tractorul pe care bărbatul îl terminase de meşterit şi întinde mîinile, cere s-o ia în braţe. Omul îşi şterge palmele de ulei cu o cîrpă neagră, o ridică repede deasupra capului cît s-o audă rîzînd graseiat şi o aşează pe scaunul tare al tractorului.
Acum priveşte lumea de sus şi parcă îi vine ameţeală. Stă nemişcată, să nu cumva să se răstoarne matahala cu ea, aşa cum are intenţia. Al naibilui tractor, crezi că stă nemişcat şi cînd colo, el se unduieşte de zici că e om beat.
– Ce e aia Neniţule?
– O putină, scumpo.
– Şi la ce e bună putina?
– Să punem strugurii în ea, să facem mustul.
Aha, acum s-a prins. Fac must şi ceva cu struguri.
– Neniţule, da’ cum facem must?
– Lasă draga neniţului că o să vezi tu. Culegem strugurii, îi punem în putină, îi zdrobim şi iese mustul.
– Nicule, las-o pe aia mică şi hai că e gata masa. Dă-o jos că nu trebuie să stea ea cocoţată în tractor, strigă agitată dădica şi cît e de mare, neniţu ştie că nu trebuie să se pună cu ea cînd e nervoasă, aşa că sare repede din tractor şi-ntinde mîinile după copilă.
– Hai cu neniţu jos. Trebuie să mîncăm apoi să aduc apă să spălăm putina.
– Da te întorci repede?
– Mă întorc.
Gîgîlicea coboară şi începe să exploreze bătătura care arată parcă altfel acum, cu putină în mijloc. Maica mai aruncă o găleată de apă pe albia de lemn, seamănă cu cea în care o îmbăiază pe ea în fiecare seară.
– Ce faci, Maică? Îi faci baie?
– Dă Maică…. îi fac baie.
– Cui?
– Mustului!
Bun… a mai aflat ceva. Mustul face baie în albie. Trebuie să vină de departe, dacă vine atît murdar.
Se aşează toţi pe lîngă masa îngustă pe care abureşte în mijloc mămăliga aurie ca soarele ridicat pe cer, peştele aşteaptă cuminte în farfurie lîngă o bucată albă de brînză de oaie şi o strachină cu lapte de capră aşteaptă cu lingurile cuminte aşezate în ea. Mănîncă în grabă, în linişte, de parcă cineva îi aşteaptă în picioare să termine masa. Se ridică grăbiţi cu toţii, Maica adună blidele, Dădica înfăşcă o găleată şi dispare în vie. Fetiţa rămîne descumpănită în mijlocul bătăturii. S-ar duce după Dădica dar nu îndrăzneşte că în dimineaţa asta este fioroasă. Stă cu Taicu, care bate cu un ciocan în cercurile mari de fier care strîng putina de burtă.
– Ce faci, Taicule?
– Îi strînge taicu cercurile.
– Da’ de ce? Nu o doare?
– Nu o doare, taicule! Strîng cercurile să nu curgă mustul printre doage.
Hm… Acum mustul curge, dar mai devreme Maica voia să-i facă baie. E ceva ce nu înţelege aici.
– Taicule, cum e mustul?
– Cum să fie, Taicule? Dulce!
Ha! Înseamnă ca o să se înţeleagă foarte bine, pentru că ei îi plac mult chestiile dulci.
Se întoarce Neniţu între timp. Tractorul încă e cald şi apa curge printre obloanele remorcii, nu poate sta în butoaie, dacă se hurducă pe toate hîrtoapele. La poartă se face noroi, numai bun să joace copiii cu picioarele în el.
_ Mamăăă, scoate-o pe boţana aia din baltă, s-a făcut ca o purcea! Vocea Dădicăi e ca un tunet. Cum o aude, boţana fuge în curte, la adăpost.
– Fă, nebuno, ce cauţi în noroi, vre să răceşti să mă omoare mă-ta? Vino-ncoa, fi-ţ-ar curu-al dracului, că-ţi trag două de ţi-l roşesc! Hai să te spăl şi să nu te mai mişti de aici că jar mănînci, ai auzit?
Aude ea, că doar nu e surdă, aude şi tace, ştie că nu-i de glumă cînd amîndouă muierile sunt nervoase. Proaspăt spălată pe picioare şi frecată pe obraji, cu o felie mare de pîine unsă cu magiun în mînă stă cuminte pe scăunel şi priveşte la agitaţia din curte. Toţi au intrat în vie. Neniţu începe să iasă deja cu strugurii înghesuiţi în saci de plastic. Bieţii de ei. Erau aşa frumoşi în vie… ce-or fi avînd cu ei? Îi răstoarnă în putină şi pleacă înapoi. Maica se învîrte pe la bucatărie. Miroase a ciorbă de gîscă.
– Maică, vreau şi eu ciorbă!
– Da cînd ai flămînzit? Nu e gata ciorba, aşteaptă să se facă!
– Da’ mi-e foame.
Normal că-i e foame, ce poate să-i fie unui copil cînd nu are voie să facă nimic?
– Ţi-e foame, ţi-e foame! Doar ce ţi-am dat să mănînci. Parcă eşti Miţa, numai pe aia o lăsam să fiarbă oala pe foc şi mînca carnea înainte de a fierbe de ne trezeam la masă că nu mai am ce pune în farfurie.
– Înseamnă că şi ei îi ela tare foame, nu-i aşa Maică?
– Îi era, maică, tot timpul îi era, de ziceai că niciodată nu-i dădeam să mănînce, aşa se băteau turcii la gura ei.
– Turcii? De ce?
– Ce puiule, ce de ce?
– De ce se băteau? Nu erau cuminţi?
– Offf, că sucită eşti, înnebuneşti omul de cap. Taci şi stai cuminte acolo, că am treabă.
Nu prea-i vine să stea cuminte pe scaun. Se ridică şi dă o tură prin bătătură pe la găini.
– Maicăăăă! Gîştele unde sunt?
– La baltă, unde să fie.
– Ce fac acolo, la baltă?
– Stau în apă, se scaldă şi mănîncă peşte, şi lăon, şi mormoloci.
– Da nu aveam peşte şi acasă? De ce trebuia să plece?
Neniţu tot cară saci de struguri şi-i aruncă în putină. Îi deşartă acolo şi pleacă înapoi în vie. După un timp se întoarce cu alt sac, iese şi Dădica din vie, iese şi Taicu. Dădica se strecoară în bucătarie lîngă Maica iar Taicu şi cu Neniţu se apucă să zdrobească strugurii din putină. Au nişte pari mari, mari de tot şi cu ei lovesc pe rînd în struguri.
– Arată-mi şi mie, Neniţule!
– Vino să te iau în braţe! Uite, vezi cum apare mustul?
– Cum?
– Vezi sucul ăla roşu? Ăla e mustul.
– Şi cum îl speli?
Bărbatul nu-i mai răspunde, rîde, o pune jos şi se întoarce la strugurii din putină. Cînd oboseşte face pauză şi-şi şterge fruntea cu dosul palmei. Maica îi cheamă pe toţi la masă. Neniţu îşi ia pitica în braţe şi între două înghiţituri îi îndeasă şi ei cîte o lingură de ciorbă. O răsfaţă. Nu tot timpul stă Neniţu cu ea la masă. Şi azi nu vrea la Dădica. După masă, Taicu dă drumul la must în albie. Aha, pentru asta era albia, nu pentru spălat, Maica habar nu are.
– Vino să-ţi dea taicu must, o îmbie bătrînul şi copila se apropie uşurel si duce la gură cana cu lichidul sîngeriu şi înspumat. E duuulce, maaamă, ce bun e! Sare, bate din palme şi cere iar.
– Mai vreau, Taicule!, dar bătrînul rîde şi refuză.
– Nu acum, ţi-ajunge, o să te ia burta şi ne bate dădică-ta pe amîndoi. N-ai văzut ce supărată e? Are ochi la ceafă, tăicuţule, asta ne vede de oriunde s-ar afla.
Pe marginea albiei se adună viespile atrase de dulceaţa sucului de struguri. Tot vin, tot vin şi dacă continuă aşa, o să rămînă fata fără must.
– Şu, şu, le loveşte şi le alungă ca pe găini, dar viespile nu-s aşa docile şi prea puţin le pasă de băţul copilei, îl ocolesc şi se aşează din nou la ospăţ.
– Heeei, e mustul meu! Taicule, astea îmi beau tot mustul.
– Lasă-le Taicule că te înţeapă, stai linistită, că nu-l beau ele pe tot, îţi rămîne destul şi ţie.
– Da’ e mustul meu! Plecaţi, na, plecaţi, e mustul meu!
– Fa nebuno, fi-ţ-ar fundul al naibi, pleacă de acolo că te înţeapă viespiile şi te umfli de mori. Pleacă naibilui că vin şi te bat bat eu de-ţi trece, strigă dădica de peste drum, din vie. Încruncată, puştioaica bombăne şi se bate înainte cu insectele insistente.
– Păi da, să plec şi să bea ele tot, lasă că ştiu eu…nimeni nu mă crede, le gonesc singură. Plecaţi mă, n-auziţi, e mustul meu, nu vă mai las, aţi băut destul.
– Fa, te înţeapă, nu auzi, strigă femeia de peste gard, fără să ridice capul, de parcă simpla atenţionare e suficientă să o apere pe cea mică, sau măcar să aibă de ce se lega cînd una din viespi se va enerva şi-o să-şi înfigă acul în carnea fragedă, iar ea o să-i administreze drept compensare palmele trebuitoare la fund. În definitiv nu ar fi primul copil înţepat de viespi şi dacă de vorbă bună nu înţelege, o să înţeleagă din umflături. Şi totuşi, mare minune, nu o înţeapă nici o viespe. Nu-şi pun ele mintea cu un copil de doi ani şi-un pic, dar nici nu pleacă de pe albia de must, dulceaţa lui e irezistibilă pentru tot roiul. De nervi, copila plînge. Neniţu ridică un sac cu struguri pe umeri şi aleargă către ea.
– De ce plîngi, neniţule?
– Îmi beau astea tot mustul.
– Nu-l beau, puiule, că are neniţu grijă, du-te tu cu Maica de te culcă, că-l păzesc eu.
– Promiţi?
– Promit.
E linişte şi răcoare în casă. Ascunsă sub păturică, cu Maica bună şi caldă lîngă ea, adoarme fericită. Se trezeşte tîrziu, îngrijorată. Dacă Neniţu nu a putut opri viespile? Afară toată lumea e veselă şi albia e tot plină de must dulce, roşu sîngeriu şi spumos. Puştioaica zîmbeşte şi-aleargă desculţă către albia plină.
– Vezi că a avut Neniţu grijă? Hai să mai bei o gură de must, îi întinde bărbatul ceşcuţa plină cu lichidul rubiniu. Copila bea cu poftă şi mustul îi desenează mustaţă roşie sub nas. E fericită.
– Mai vreau, Neniţule, plusează, plină de speranţă. Dădica se încruntă şi intervine rapid.
– Mai vrei pe naiba! Nu-i mai da, Nicule, vrei să facă pe ea la noapte?
Împăciuitor, neniţu pune ceşcuţa pe marginea albiei şi-o mîngîie pe creştet.
– Mai lăsăm şi pe mîine, Neniţule, dacă il bem pe tot azi, mîine ce mai bem?
Pitica oftează din tot sufletul. E bun şi mîine, dacă nu-l beau nenorocitele alea de viespi pînă atunci. Neniţu cară găleţile pline în butoiul din beci. Bine că-l duce în butoi, măcar nu mai beau ele, urîtele şi nesătulele. Noaptea cade întunecată peste căsuţa de sub boltă şi toată lumea e fericită. Adoarme într-un tîrziu şi ea, în braţe la Taicu, lîngă focul pe jarul căruia se frig usor cîţiva porumbi de lapte.
Lucia Stroilă
Bucureşti, 2013
Malul de lut
Locuiau la cîteva uliţi distanţă de noi, ne întîlneam adeseori în drum spre cîmp, cînd mergeam la via din deal, sau la grădina de pe malul lacului. El şi ea, amîndoi trecuţi de prima tinereţe, amîndoi în putere, încă. El cu pălăria pusă corect, de sub care se iţea o privire pătrunzătoare, ea cu şorţ curat şi basma înflorată, mîndră şi mulţumită. Se vedea în felul în care-şi ţinea umerii drepţi şi-şi rotea privirea peste lume cu o infatuare prost mascată că e mîndră de ceea e este şi de omul ce şedea în dreapta ei pe loitra căruţei.
Îi salutam, ne răspundeau la salut. Rece, protocolar, fără întrebări suplimentare, fără zîmbete, fără inerentele opriri şi glume strigate din mers cum se întîmpla cînd ne ieşeau în cale oameni apropiaţi.
În sat toată lumea cunoaştea pe toată lumea, toată lumea saluta pe toată lumea, nu pe toţi la fel, era un soi de ierarhie bine stabilită între rude, prieteni, cunoscuţi şi cei consideraţi de săteni paria – toleraţi, niciodată acceptaţi. Cuplul făcea parte dintre toleraţi, poate de aici şi privirile drepte, încăpăţînate cu care treceau printre oameni. „Nu mă judecaţi voi pe mine, e viaţa mea, fac ceva pe părerea voastră”, asta transmiteau şi-şi continuau viaţa cum credeau mai bine.
În spatele lor era o poveste care nu prea era rostită cu voce tare. Sătenii o ştiau, unii o trăiseră pe viu, alţii se născuseră după dar o aflaseră, aproape c-o supseseră cu lapte la sîn, aşa cum se întîmplă cu toate poveştile satului. El mai fusese însurat, ea mai fusese măritată, amîndoi se ţinuseră dragi atunci, în tinereţe. Ea mai lua bătaie de la bărbatul furios că-i face ochi dulci celuilalt, el îşi ura nevasta care-l bătea la cap cu pretenţiile şi geloziile ei. Avea nevastă bună altfel, gospodină, harnică, îl ajuta la toate treburile, îi făcuse şi-un copil, doar gura o strica şi pentru gura mare şi-a luat plata.
Într-o dimineaţă nouă de vară s-au trezit cu noaptea-n cap şi-au plecat pe coastă să încarce lut galben ca să pomostească ceva pereţi noi. S-au apucat serios de treabă să nu-i prindă căldura şi, cînd era femeia mai neatentă, un mal de lut s-a desprins din coasta dealului şi-a prins-o sub el. Omul a urlat de l-au auzit mărginaşii, apoi a fugit repede să aducă ajutoare din sat. Satul a chemat miliţia şi-au scos femeia zdrobită de malul de lut.
Miliţienilor li s-a părut suspectă întîmplarea şi-au cercetat cadavrul mai în amănunt, aşa a ieşit la iveală că moarta avea vînătăi care nu erau făcute de pămînt şi-avea ţeasta crăpată cu cazmaua înainte să fie îngropată. Luat la bani mărunţi, bărbatul a recunoscut că nici malul nu s-a prăbuşit că-i venise timpul să pice, a fost puţin ajutat de braţele lui vînjoase. Cu alte cuvinte, îşi plănuise în amănunt crima şi-şi dusese planul la bun sfîrşit aşa cum îl gîndise. În mintea lui ar fi venit megieşii, ar fi scos-o de acolo, ar fi constatat că-i moartă, ar fi îngropat-o cu lăutari şi ar fi devenit pentru o perioadă văduvul îndurerat, care se însoară apoi cu aleasa inimii, nevasta altuia. Miliţia şi procuratura i-au stricat planurile şi l-au trimis vreo 15 ani de acasă, la răcoare, să reflecteze.
După 15 ani, cînd timpul acoperise cît de cît cruzimea întîmplării, s-au trezit cu criminalul înapoi în sat. Îşi ispăşise pedeapsa, îşi relua viaţa de acolo de unde a lăsat-o fără să se justifice la nimeni, fără să povestească nimic nimănui, ca şi cum 15 ani nu fuseseră decît un vis care-l privea doar pe el. Sătenii au comentat în şoaptă o perioadă, l-au ocolit, l-au privit cu ostilitate, apoi au sfîrşit prin a-l tolera şi viaţa şi-a continuat cursul. Mîndra a plecat de la bărbat şi s-a mutat, în sfîrşit cu iubirea vieţii, îşi trăia visul cu ochii fără să-i pese că la temelia lui era un cadavru. Era fericită şi nu-i păsa de nimic altceva.
Fericirea a durat nişte ani, pînă cînd iubirea s-a rupt şi alt mal de lut s-a desprins şi-a prins-o dedesubt. Criminalul era deja bătrîn, pedeapsa devenise nesemnificativă.
De înviere
La Izvoare, în seara aceasta se aprindea Focul.
Cît timp gospodinele făceau ultimele pregătiri, dădeau o fugă și pe la cimitir să curețe mormintele celor dragi, să nu vină învierea peste buruieni, gospodarii tăiau mieii și ce se mai găsea de tăiat și pus pe masă, tinerii umblau toată ziua cu camionul prin sat după buturugi nefolositoare, cauciucuri, lemne pe care gospodarul nu le folosește nici măcar la foc, că-s greu de spart.
Toate lemnele adunate de pe la porți se răsturnau în marginea ogașului, în fața bisericii.
Pe seară, cînd ziua se îngîna cu noaptea, mult înainte de începutul slujbei de înviere, se primeneau și se adunau pe rînd în fața bisericii, la foc. Tinerii, cu tinerețea, mai beau mai rîdeau, se distrau, biserica cu durerea ei, aștepta tăcută învierea.
Cînd începea slujba și apăreau rînduri-rînduri enoriașii de pe la casele lor să întîmpine cum se cuvine învierea Domnului, inevitabil se isca un conflic pe care părintele Aurel cu greu îl ținea în frîu.
Pe de o parte îl trăgea ața afară la tineret, că și sufletul lui era tînăr, pe de alta îl trăgea datoria și inima la slujbă în biserica plină de babe și de oameni familiști, serioși. Cei de afară nu stăteau doar afară, mai dădeau din cînd în cînd cîte o tură și prin biserică, pe la bunici, pe la părinți și tulburau cu veselia lui slujba.
Odată se încrunta părintele și tuna din ușa altarului cu vocea lui clară, curată ”ieșiți afară dacă nu respectați slujba!”, apoi se întorcea la versetul suspendat.
Babele mai tăceau speriate, își mai dădeau coate iar tinerii își băgau coada între picioare și ieșeau afară. Peste un timp veneau alții de erau un continuu du-te vino pe ușa bisericii, chiar și după ce babele de pe scaune, ostenite de-atîta bîrfă, trăgeau un bine-meritat pui de somn.
Era seara în care mi-era milă de părintele, care chiar se străduia să iasă totul perfect, săracul. Și-avea o voce! Și rostea cuvintele apăsat, pătrunzător, cu inimă, de-mi dădeau lacrimile cînd scotea masa în fața bisericii și ținea slujba la lumina lumînărilor și-a stelelor,sub privirea nedumerită a păsărilor ce-i țineau isonul pe jumătate adormite din copaci. Peste stradă, în cimitir licăreau stelele lumînărilor aprinse la căpătîi, că era păcat să iei lumină înainte de-a le duce și morților din ea, din focul uriaș săreau scîntei în toate părțile, cîte un rîs cristalin spărgea cînd și cînd liniștea nopții.
După ce se termina slujba, ne miruia Aurel, dădea cu spray pe cele mai tinerele și mai nurlii, puneam oul de schimb și luam sfintele paști, din focul uriaș nu mai erau decît cîțiva cărbuni.
Rupeam o mîna de iarbă din curtea bisericii, s-o punem pe prag, să ne fie bine, un cărbune încins s-avem de descîntat contra deochiului peste an și-o luam încet către casă. Pe drum oamenii nu se salutau ca de obicei, unii fuseseră martori la înviere, ceilalți abia se duceau să fie. Doar în zori cînd se întîlneau la izvor își aruncau veseli
– Cristos a înviat, Ioane!
– Adevărat a înviat, neică!
Prea devreme
Cu două ore în urmă, cînd intram în casă şi-i săream în braţe, Doda a lăcrimat. Aş fi plîns şi eu cu ea, dar promisesem că n-o s-o fac, trebuie să mă ţin de cuvînt, altfel o să plec imediat acasă. Spun prostii, rîd, mă întind lîngă ea în pat, îi povestesc ce învăţ la şcoală, sunt fericită. Mă prefac fericită pentru ea, lumina cu nimb întunecat a ochilor mei. Doda vrea afară. Se ridică greu pe marginea patului şi pe frunte i se ivesc boabe mari de transpiraţie. Ieşim pe prispă. Noaptea e senină, cerul negru e împodobit cu mii de stele şi cu lună nouă.
-Mamă, vreau să rămîn puţin singură, mă laşi?, întreabă Doda cu glas mic iar mătuşa se grăbeşte să intre în casă la musafiri. Sunt acolo frate-meu, mama şi tata, vărul Costel, mătuşa Sofica de peste drum cu mama ei, vecinele de alături şi tanti Dida, soţia miliţianului care are casa în faţa noastră. Copiii au plecat la culcare demult. Unchiul Florea povesteşte ceva cu glas stins, ceilalţi îl ascultă concentraţi. E atîta linişte între ei că-mi pare că-s tîlharii ce s-au adunat la sfat într-o criptă de cimitir. Focul arde sub plita pe care fierbe agale o oală cu boabe de porumb. Unchiul Florea a scos o cană de vin roşu din beci, a turnat în pahare şi paharele aburesc pline, neatinse de nimeni pe scaunul aşezat în mijlocul casei şi aşternut cu şervet înflorat. Toţi stau cu ochii în pămînt şi umerii plecaţi, cocoşaţi sub greutatea poveştii.
-Fluturaş, o să-ţi spun ceva, dar te rog să-mi promiţi că nu spui la nimeni.
-Promit, sigur! Suntem doar noi două, nu?
-Da, noi două. Ca totdeauna.
Cu o mînă stă sprijinită-n baston, cu cealaltă strînge tare de umărul meu. Mă doare, dar înghit şi tac. Aş ţine-o în braţe ca pe o păpuşă dacă aş putea. Să n-o mai doară. Ea oftează lung.
-Eu o să mor, Fluturaş.
Tuşesc. Un ghem de piatră s-a aşezat în gît şi mă sufocă. Mă doare gura de cît am vorbit şi pleoapele de cît n-am plîns pînă acum.
-Nu o să mori. Pe mine cui mă laşi?, şoptesc cu glasul stins.
Oftează lung şi tace. Boabe de lumină rotunde i se preling pe obraz şi picură pe rînd pe mîna mea. Mă ard, apoi se răcesc şi-mi simt mîna udă. Îi privesc faţa palidă în lumina rece a lunii. Întind mîna liberă şi-i şterg uşor obrajii. Ea scutură capul şi buclele negre plutesc o clipă în jurul ei, umbrind-o.
-Lasă-le. E timpul lor.
-Nu e, îi zic. O să plîng şi eu cu tine şi mama o să mă certe. Am promis că nu plîng, ca să pot veni la tine. Tu nu ştii…
-Ba ştiu, prostuţo. Nu sunt eu mai mare? Eu ştiu tot, ai uitat? Iar acum ştiu c-am să mor şi n-am să mai văd niciodată merii înfloriţi. N-am să mai ascult privighetoarea. O auzi? Îşi face cuibul în crîng. Cînd eram mai mică am descoperit, o dată, unul. Avea doi pui golaşi şi urîţi, nu aveau pene, erau vineţi, cu ochii mari şi ciocurile deschise. Nu mi-au plăcut.
Privesc întunericul în direcţia cîntecului şi tac. La marginea gardului, o salcie pletoasă îşi apleacă crengile pline de mîţişori galbeni. Alături, un cais e atît de plin de floare, că luminează. La picioarele noastre zambilele şi micşunelele varsă în aer parfum. De peste deal se aud brotăcei, iar de sus, luna aruncă o lumină albastră şi rece peste sat. Tac şi tremur, nu de frig, mi-e frică. Alături simt respiraţia chinuită a Dodei. Nu-mi mai întorc privirea spre ea, îmi ţin răsuflarea şi-o las să-şi liniştească gîndurile pe care le simt îngrămădite sub fruntea lată, translucidă, prin care se văd vinişoare albastre de sînge. Îmi spun că asta trebuie să fie explicaţia sîngelui albastru şi că Doda mea cu pielea ei străvezie şi cu ochii mari, negri, umbriţi de gene dese e de viţă nobilă, cu sînge albastru, aşa cum scrie în cărţi.
-Doamne, cîtă frumuseţe! Cu ce-am greşit de nu mă laşi să mă mai bucur şi eu măcar un an de primăvară?, şopteşte cu revoltă şi-n colţul ochiului îi scapără, pentru o secundă, o stea. Ascult, nu ştiu ce altceva pot face.
-O să trăiască toţi neputincioşii ăştia şi toate babele ce mi-au mîncat zilele în ultimele luni. Vin la mine, Fluturaş, se aşează pe scaun şi vorbeeesc toată ziua de morţi, de boală, de tăiat via, de semănat, de copii. „Ce necaz pe tine, muică, să stai în pat pe vremea asta. Nu te mai ridici şi tu, să te plimbi, măcar, că o să înţepeneşti acolo.” Aşa-mi zic, cît timp mama îmi mai face o injecţie cu morfină. Cred că eu nu ştiu că abia aşteaptă să mor să-mi mănînce coliva şi să se întoarcă la vieţile lor banale. Prefăcutele! Rîd şi se bucură de viaţă iar eu simt cum putrezesc şi urlu de durere în pat. Le urăsc. Îi urăsc pe toţi prefăcuţii ăştia care se învîrt pe lîngă mine ca nişte ulii. Şi pe mama o urăsc. Nu ştii tu, ţine o lumînare în sertarul de la capul patului meu. Am descoperit-o. E acolo, nouă, mare, cu o cutie de chibrituri lîngă ea. Lumînare de mort. Abia aşteaptă să scape de mine.
-Nu-i adevărat. Te iubeşte. Ştiu eu. Şi nea Florea te iubeşte.
-Să te uiţi în sertar, să vezi că nu mint. I-am prins vorbind pe hol, alaltăieri. Mi-au cumpărat rochie de mireasă. Nu-ţi vine să rîzi?
Nu-mi vine nici să deschid gura să zic ceva, doar mă sufoc şi oricît m-aş strădui nu reuşesc să opresc două lacrimi fierbinţi să se întîlnească în barbă. Mă doare umărul pe care mi-l strînge cu degetele osoase şi pieptul vrea să-mi crape, să iasă afară inima ce nu mai are loc în el. Îmi vine să strig dar n-am glas şi-mi înghit greu strigătul, îl simt cum alunecă dureros pe beregată.
-Nici nu mai vreau să trăiesc. Mă doare atît de tare că-mi vine să-mi sap singură groapa. Nu aş mai vrea decît o primăvară ca asta. Aş da orice pentru ea.
Se aude uşa şi-mi şterg rapid obrajii cu degetele şi nasul cu mîneca, să nu mă vadă mama.
-Vouă nu vi s-a făcut frig, Dodă, mamă? Hai în casă, la căldură. Hai, că oi fi obosit şi o să răciţi afară.
Doda se scutură ca de friguri.
-O să venim. Trimite-l pe nenea să mă ia, nu vreau cu tine, o expediază repede pe mama şi-şi întoarce privirea obosită spre mine.
-Să nu spui, Fluturaş. E secretul nostru, da? Cînd o să plec o să-ţi dau un semn. Vom şti doar noi două, ca totdeauna. Te iubesc, Fluturaş. Te-am iubit de cînd m-au lăsat să te iau în braţe. Erai aşa mică! Mă strîngeai tare de deget şi mă priveai cu ochii ăştia mari, iar eu mă simţeam importantă şi fericită, ca şi cum aş fi fost mama ta. Să nu mă uiţi. Promiţi?
Eu dau uşor din cap fără să deschid gura, nu pot, vreau să mai pot sta puţin cu ea, măcar puţin. I-aş spune că o iubesc, dar nu ştiu cum, aş vrea să vină o zînă bună şi să facă o vrajă, să întîrzie timpul. Nu ştiu să mă rog, dar de-aş şti, l-aş ruga pe Dumnezeul acela mare şi nemilos să mi-o mai lase puţin. E prea devreme, Dumnezeule, nu vezi că mai avem nevoie de timp? În camera în care doar lumina focului joacă pe pereţii daţi cu var proaspăt, alb, nu-mi vede nimeni genunchii cum tremură şi mă trag în jos. Undeva, într-un pom cîntă răguşit un cocoş şi-un cîine îi răspunde cu-n lătrat scurt. Din vecini alţii îi ţin isonul. Începe o nouă zi. E prea devreme, Dumnezeule, mult prea devreme.
Tu ești mic, nu știi nimic
Săream în sus de bucurie când, în câte o duminică însorită, mama mă gătea şi mă lăsa să iau autobuzul către Grindeni. Acolo mă aşteptau mamaie, tataie şi uneori aveam norocul să-i găsesc acasă şi pe verii mei.
Îmi puneau au mei câte o sticlă de vin şi-un boboc de gâscă şi mă urcau în rată, nu înainte să mă mai verifice o dată şi să-mi atragă a zecea oară atenţia să fiu cuminte şi să nu vorbesc neîntrebată. Inima începea să-mi bată mai tare imediat ce ieşeam pe poartă.
În zece minute -cât făcea rata de la noi până la intersecţia de la Grindeni- deja o lua la galop. Când coboram din rată gâfâiam de parcă parcursesem alergând tot drumul. În faţa porţii mă opream şi parcă nu-mi mai venea să apăs clanţa, să intru, aş fi stat să-mi mai trag un pic sufletul. Mi-era totuşi ruşine să mă aşez pe banca de la poartă, ar fi ieşit imediat vecinii să verifice dacă neamurile mele sunt acasă sau nu şi să-i ia la rost că mă ţin să aştept la poartă. Îmi făceam curaj şi mă rugam ca primii care-mi ies în cale să fie mamaie cu tataie.
Din bucătărie răzbătea miros de ciorbă proaspătă, mămăligă caldă, friptură cu usturoi şi lapte fiert. Picam totdeauna înainte de ora mesei. Înghiţeam în sec şi intram.
– Sărut mâna, Tanti!
– Ptiu, bată-te să te bată! Ţapănă soacră mai ai, totdeauna vii când trebuie să punem masa! Cum de te gândişi să mai dai pe la noi?
-…. nu ştiam ce să răspund, doar puneam ochii în pământ şi tăceam.
– Hai nu mai sta ca o mireasă acolo, intră în casă şi dezbracă-te, punem masa acu’.
Scăpam din ochii mătuşă-mii şi ieşeam la aer. îl căutam pe tataie întâi, să-i sar de gât. Cu el îmi regăseam noi toate cuvintele. Apoi mă duceam s-o pup pe mamaie şi să-i repet că eu sunt Luci, nu Săndica. Săndica era la liceu, la Craiova. De când căzuse de pe scara podului, mamaia mă confunda totdeauna cu vară-mea. Uitase sărăcuţa cum mă cheamă.
– Hai la masă, tată! Cheamă-l şi pe Florea, că nu mă aude, nu ştiu pe unde umblă.
Ne adunam cu toţii în jurul mesei pe care trona rotundă şi aurie ca o lună plină, mămăliga cea de toate zilele. La Grindeni, o masă fără mămăligă era o masă săracă. Tataie lua o papiotă, măsura din ochi o bucată de aţă, o rupea cu dinţii şi tăia mămăliga felii egale. Tanti punea în farfurii, nea Florea apărea cu o cană aburită în care făcea spumă vinul roşu proaspăt scos din beci.
– Tu mănânci? mă întreba de fiecare dată tanti.
Când eram mică aveam tot timpul tendinţa de a spune „nu”, apoi salivam tot timpul mesei. Ea nu întreba a doua oară, eu nu îndrăzneam să cer după ce am refuzat iar bucatele proaspete de pe masă miroseau dumnezeieşte. Numai când mă gândeam la farfuria cu lapte proaspăt fiert cu mămăligă, îmi lăsa gura apă. Nu o primeam niciodată dacă nu mâncam toate felurile. Înghiţeam în sec şi îmi făceam de lucru pe lângă ei.
– Şi ce mai face, Luci, mă-ta?
– Bine.
– Tac-tu e bine?
– Da, e bine.
– S-a apucat să facă gardul pentru care mi-a cerut bani luna trecută, sau a băut deja banii şi nu mai are cu ce cumpăra blană?
– Nu ştiu.
– „Tu eşti mic, nu ştii nimic. Tac-tu în pod, jupoaie oaia.”, râdea nea Florea un pic răutăcios, bătându-şi joc de stinghereala mea. Eu făceam feţe-feţe şi nu ştiam unde să mă ascund. Mi se părea ruşinoasă această replică pe care mi-o arunca râzând de fiecare dată şi-mi venea să plâng. Tataie se întuneca şi îi rămânea mâncarea în gât, mamaie, absentă, părea că nu-l aude, tanti îi mai dădea câte un cot şi-i făcea semn să tacă. Tăcea, doar ochii lui albaştri nu mă scăpau o clipă din săgeata lor.
Pe toată durata mesei îmi punea întrebări din materia şcolară. Nea Florea era învăţător şi de câţiva ani director de şcoală generală. Toţi elevii îl iubeau că era un omuleţ blând şi serios, cu privire deschisă, care nu ridica niciodată vocea la ei. Nici la mine nu a ridicat niciodată vocea, dar tremuram fără să vreau în faţa lui. Îl priveam cum mânca zâmbind în timp ce-mi punea întrebări şi-i urmăream cu privirea degetele veşnic pătate de tutun, gândindu-mă că degetele lui arată ca ale mele când nu aveam răbdare ca nucile să se desfacă singure din coaja lor.
Începea cu matematica şi calculele mentale şi termina cu probleme de logică. Astea îmi plăceau cel mai mult şi limba mi se dezlega totdeauna pe măsură ce problemele deveneau mai grele. Nu-mi spunea niciodată dacă am greşit sau nu, trecea pur si simplu de la o problemă la alta, până când termina de mâncat, de parcă scopul lui nu era acela de a-mi testa mie cunoştinţele şi reacţiile, ci de a-şi ocupa plăcut timpul până când termina de mâncat. Când se sătura îşi turna un pahar de vin şi se ridica, neuitând niciodată să spună „sărut mâna pentru masă.”
Azi ar fi fost ziua lui. A plecat demult, după o grea suferinţă, încercând să fenteze moartea până în ultimul moment. Nu pot să nu mă gândesc acum că acesta era de fapt felul lui de a evita să discute cu mine probleme ce-l rodeau şi de care nu eram responsabilă. Mi-era drag cu ochii lui albaştri umbriţi de sprâncene albe stufoase şi rebele, cu părul leonin pieptănat pe spate şi degetele veşnic pătate de tutun. Fuma enorm, doar ţigări fără filtru, Mărăşeşti. Atunci când s-a dus, singurul lucru pe care l-a cerut, a fost o ţigară. Ca un condamnat la moarte, şi-a cerut dreptul la ultimul fum. L-a primit şi a trecut dincolo fericit, cu ţigara în mână. Drept bonus, vară-mea i-a băgat în buzunarul hainei un pachet întreg. Să aibă cu ce afuma pe drumul lung al prea multelor vămi.
De-ale copilăriei
S-a făcut că venea Dunărea mare într-o primăvară frumoasă și însorită ca asta. La noi nu plouase demult, era cald, soare, pomii înfloriseră nebuni, în grădinițe narcisele erau pe repede înainte, dar undeva, prin Ungaria, în vest erau niște inundații de coșmar și Dunărea adunase ape, copaci, noroi și acum aducea tot amalgamul ăsta la vale, la noi.
Digul nostru era bun, întreținut, dar mic, cum îl gîndiseră oamenii pe atunci cînd apele nu veneau așa învolburate, debitul era atît de mare că Dunărea avea chef să se joace nu doar cu el ci și cu mai bine de jumătate de sat. S-a pus alertă (pe vremea aceea nu era pe coduri colorate) și-am fost dați afară din școală cu tot cu mobilier. În locul băncilor și catedrelor au fost puse paturi suprapuse și au fost aduși soldați să-și odihnească-n ele oasele obosite după o zi de săpat și înălțat la dig.
Toată ziua erau pe malul Dunării, lucrau de zor, doar noaptea veneau încolonați pe șosea, cu cîntec înainte-marș, pînă în clasa care-i aștepta prietenoasă, cu toate sufletele noastre în ea.
Noi am fost mutați cu mic cu mare în curtea școlii. Terenul de sport s-a transformat în săli de clasă, toată curtea și o parte din grădina de zarzavat era tot o clasă cu bănci cuminți, elevi și profesori cu cataloage.
Nu, nu ni s-a dat liber, orele au continuat în ritmul lor, doar că de data asta nu mai eram despărțiți de niciun zid și-aveam deasupra capului tavanul cerului albastru săgetat de rîndunele.
Rînduri-rînduri de bănci, rînduri-rînduri de copii cîte doi în bănci, cu mîinile la spate și ochii în față, la profesor, învățam româna, matematica, istoria, geografia.
Era liniște, atît de liniște că aveam senzația că sunt într-o imensă catedrală în aer liber unde slujeau mii de păsărele gureșe. Profesorii nu mai țipau (nici măcar Birtu, spaima spaimelor nu mai era violent) țineau lecțiile aproape în șoaptă, noi nu îndrăzneam nici să respirăm că ne făceam de rîs în fața celorlalte clase și asta era mai umilitor decît o bătaie la palmă în fața clasei.
Făceam matematica cu un suplinitor de pe la Dăbuleni, habar n-am de ce, cît și cum, mi-aduc aminte doar că atunci el ne era profesor. era foarte tînăr (20-23 ani), roșea ca o fată mare în fața noastră (eram niște domnișori și domnișoare de vreo 13 ani) și nouă ne plăcea să-l zgîndărim. Încerca să ne predea ceva la geometrie, dar noi aflasem că știe să cînte și-l tot chinuiam cu rugăminți aprinse să ne cînte ceva, altfel nu vrem geometrie. Atîta am stat pe capul lui că n-a avut de ales și s-a apucat să ne cînte cu ochii plecați și obrajii în flăcări: „Și de-o fi și-o fi să mor/Pîn-la vară tot mă-nsor/Pîn-la vară, pîn-la toamnă/ Să fac fetele să moară/Nevestele să dea-n boală.”
Avea o voce caldă, plăcută, care nici nu știam de unde venea. Ceilalți profesori au ridicat o sprînceană, l-au privit cu semne de întrebare în ochi și și-au continuat lecțiile fără să comenteze, elevii se făceau că iau notițe cu un zîmbet pe sub mustață. Noi eram fericiți. Lecția a mers ca unsă după aceea.
Toată schimbarea a durat vreo săptămînă. Soldații au terminat și au plecat, noi am mutat băncile înapoi în clase, Dunărea a trecut spre mare fără să fie interesată de noi, viața și-a urmat cursul ei. Eu nu cred că am iubit mai mult școala ca-n zilele acelea în care n-au existat ziduri între noi și cerul ne-a acoperit cu albastrul lui curat săgetat de rîndunele.
Costic-al Ghinii
Toată vara umbla ca un huhurez pe cîmp în fiecare noapte. Pleca cînd începea să se îngîne ziua cu noaptea și se mai întorcea a doua zi după ce soarele era deja sus. N-avea somn, de-aia se şi făcuse pîndar la CAP sub pretextul că munceşte să adune zile şi pentru nevastă-sa, că era bolnavă de năduf, nu putea să muncească pe cîmp ca muierile alea, sănătoase.
Era doar un praf în ochi munca pentru muiere, îi plăcea să știe că oamenii se tem de el și acum, la bătrînețe, așa împuținat și cocoșat cum era. Avea un corn de vacă în care sufla într-un anume fel și toți hoții își luau picioarele la spinare cînd îl auzeau, îl cunoșteau după sunetul cornului că e cel mai al dracu’ pîndar de pe tarla. De multe ori își lepădau acolo, în mijlocul lanului, sacul cu drugile de porumb furate. El aduna sacii și-i ducea a doua zi la sediu, corpuri delicte. Avea un miros al dracului de bun, reușea să-i dibuie pe hoți după pînza sacului, după cusărturile găurilor, după sfoara cu care erau legați. Mergea direct la președinte și-i spunea:
– Uite, tovule, l-am prins azinoapte pe-al lui Mămăligă-n porumb.
– Da de unde știi mata, mă, nea Costică, cine a fost? L-ai văzut?, se mira ăla de fiecare dată, de parcă nu mai auzise în viața lui așa minune mare.
– Știu, răspundea scurt nea Costică. Nu vezi că e sacul lui?
– Nu văd omule, unde dracu să văd, răspundea tovul exasperat. Nu înțelegea și pace cum știe moșul ăsta cocoșat ai cui sunt sacii de fiecare dată.
Într-o vară l-a pus la încercare, l-a trimis pe cumnatu-său cu un sac de-al lui fix pe tarlaua pe care pîndea Costică al babii Ghina. A stat ăla-n porumbi pînă i-a simțit răsuflarea moșului. Mai-mai că era să-l prindă în fapt. A doua zi dis de dimineață nea Costică era cu sacul la picioare pe treptele sediului. Cînd a coborît președintele din șaretă a dat cu ochii de el.
– Ce dracu cauți la ora asta aci, nea Costică?, l-a întrebat de parcă nici usturoi n-a mîncat nici gura nu-i puțea.
– Ia, am venit să-ți spun o vorbă, tovule.
– Mie, neică? La ora asta? Ce-ți veni?, a pus șeful întrebare după întrebare și-a zîmbit fin pe sub mustață, să nu se prindă moșul. Credea că l-a prins cu mîța-n sac.
– Tu nu te pui cu Costic-al Ghinii că te bag în pizda mă-tii cît ai clipi, așa să știi. Să-ți iei sacul și să nu te mai prind în tarlaua mea că să fiu al dracu dacă nu-ți fac felul.
Îi luase frica președintele, ce mai. În sinea lui avea convingerea că moșul are pe dracu băgat în cocoașa din spinare, altfel nu se explica nici puterea lui, nici felul în care reușea să-i cunoască pe toți după nimic.
Iarna se schimbau lucrurile, iarna dormea și pentru nopțile verii. Unde punea capul, acolo sforăia de zdrăngăneau geamurile.
Se trezea dimineaţa odată cu zorile, îmbrăca pantaloni groşi de dimie neagră peste izmene, lua șosete de lînă, flanelă de lînă, mănuși de lînă împletite de babă, cojoacă de lînă în spinare, trăgea peste urechi o căciulă desfundată din blană de miel, ieșea afară în ninsoare şi se mai întorcea peste vreo oră. Întîi spărgea lemne din cele uscate, le făcea surcele, intra înapoi și făcea focul. Baba aștepta în vîrful patului cu împletitura în mînă, pînă se încălzea bine în cameră. El tropăia puțin pe scară, făcea pîrtie, scotea apă, potolea păsările şi animalele, spărgea din nou lemne, aducea în casă, se scutura bine de zăpadă, se descălța, punea ghetele ude la gura sobei și se dezghioca de toate țoalele groase. Se întindea în pat, punea capul pe pernă şi mîna porcii la jir.
– Scoal’ Costică şi hai să mănînci, îl zgîlțîia baba cînd avea masa pusă.
Sforăitul înceta, Costică tușea și se îneca de cîteva ori ca un carburator înfundat, se ridica, se mai spăla odată pe mîini şi pe faţă şi se aşeza la masă. Mînca, se punea înapoi în pat şi adormea. Puteai să tai lemne pe el, că nu-i păsa.
– Costică, scoal’ alimănitului și mai taie lemne că nu mai am, îl înghiontea baba după un timp.
Se scula bătrînul, se îmbrăca şi ieşea afară să spargă lemne. Se întorcea cu braţul plin, se dezbrăca şi se culca la loc.
– Scoal’ Costică, nu auzi cum zbiară capra aia de foame, îl trezea muierea din nou după o vreme.
El nu auzea nicio capră, sforăia prea tare dar, docil, se ridica din pat, se îmbrăca şi pleca să mai dea odată de mîncare caprelor, să le pună apă şi să mai aducă lemne. Istoria se repeta de cîteva ori pe zi. Pe seară, cînd întunericul se așeza temeinic peste sat și gerul făcea zăpada să strălucească muierea nu mai rezista și-l lua la zor.
– Mă Costică, fi-ţ-ar făcutul al dracului să-ți fie, mai scoal’, mă, şi tu că apune soarele peste tine şi dormi de-azidimineaţă, m-ai înnebunit cu sforăitul tău. La noapte ce-ai să mai faci? Biata de ea era deja sătulă de stat cu el pe vatră ziua întreagă și să-l asculte cum sforăie, îi țiuiau urechile de atîta singurătate.
– Pe dracu’ fac, Mărioară, se revolta moșul pentru prima dată pe ziua aia. Dorm, normal că dorm, că nu m-ai lăsat să închid un ochi toată ziua!
Când mamele pleacă
Au fost lăsate pe pământ să dea viaţă. Pântecul lor ne e cel mai cald şi sigur adăpost, cu sânge din sângele lor ne modelează, ne cresc celulă cu celulă, ne nasc în durere şi cu sâni calzi şi plini ne leagă prin fire invizibile de lume. Ne sunt icoană câţiva ani, le suntem icoane vii o viaţă.
Creştem şi rupem punţile subţiri care ne apropie iar ele ne lasă să ne luăm zborul, chiar dacă zborul nostru le frânge lor aripile. Întinerim-îmbătrânesc, ne ridicăm-ele albesc, ne îndrăgostim, le uităm şi suferă ca de-o trădare. Nu vine dimineaţă fără ca ele să nu-şi trimită gândul către noi. Unul cald, curat, cu rugăciune de bine. Iar noi le lăsăm acolo, într-un colţ de suflet, prea ocupaţi să ne trăim propria viaţă. Nu ne oprim să ne întrebăm ce se va întâmpla când ea, rădăcina noastră nu va mai fi. Nu avem timp.
Timpul… parşiv cuvânt, cum nu ne dăm niciunul seama de efemerul din el până nu e prea târziu. Abia când ajungem la rândul nostru bătrâni începem să înţelegem, numai că între timp am pus între noi şi ele prea mulţi kilometri, prea multe zile, prea mulţi oameni. Suntem ocupaţi să ne împlinim vise. Să ne facem o casă mai mare, să schimbăm maşina, să vedem lumea, să clădim o carieră, să ne simţim împliniţi. Falsă împlinire.
Le căutăm din când în când şi ele se bucură și șterg cu lacrimi şiroind pe obraz toată durerea aşteptării. Au plâns atât, că vederea le-a slăbit dar nu ne reproşează nimic, ridică ochii şi mulţumesc cerului că le-a ascultat rugăciunile şi uite, acum copiii lor sunt lângă ele. Pentru o jumătate de oră, o oră, o zi sunt cu adevărat fericite. Ce contează că mâine plecăm şi le lăsăm la fel de singure acolo, în colţul lor prăfuit de lume, să ne aştepte până ne vom îndura să le călcăm iar pragul?
Ele așteaptă cuminți, se iau de mână cu singurătatea şi o învaţă să vorbească aşa cum ne-au învăţat pe noi cândva, apoi pe copiii noştri. Un timp continuă să facă tot felul de bunătăţi, sperând că printr-o minune, poarta se va deschide şi peste pragul ei vom călca veseli noi, cu toţi ai noştri după noi. Ne mai lucrează câte o şosetă, sau o vestă de lână, poate-o avea copilul nevoie, să nu răcească. Le pică lacrima pe-o poză din care le zâmbim fericiţi de pe cine ştie ce meleaguri exotice şi aprind candela închinându-se. „Ţine-mi-i Doamne sănătoşi!”
Cu timpul mâinile încep să le tremure şi să scape lucruri, încheieturile le dor, în piept parcă o gheară-şi face de cap. Se ascund de parcă s-ar simţi vinovate de neputinţa ce le-a găsit nepregătite, nu se plâng. „Au ei destule greutăţi şi griji, maică, de ce să le mai fac şi eu?” Tac, tăcerea le-a devenit tovarăşă. Le simţim suferinţa ascunsă când trecem grăbiţi să punctăm vizita periodică, dar refuzăm să conştientizăm că şi-au pierdut puterea, doar ne-au spus că sunt bine, sănătoase, nu?
Vine o zi când nu mai pot ascunde nimic. „Când s-a împuţinat aşa? Unde a ascuns bătrâna asta neputincioasă şi măruntă pe mama noastră zâmbitoare şi veşnic dispusă să ne ajute?” În ochii care ne privesc vinovaţi de parcă şi-ar cere scuze că ne fac probleme? Fior îngheţat ne trece pe şira spinării şi colindăm spitalele sperând ca unul din medici să fi găsit între timp un leac miraculos care să le redea puterea, lor, mamelor noastre. Niciunul nu face minuni şi ne enervăm, înjurăm, mergem la alţii, poate… Nu avem timp să stăm cu ele, trebuie să ne mişcăm repede, să stăm la cozi interminabile la consultaţii, la analize, la farmacii, să mergem la serviciu, să ne risipim.
Ele aşteaptă resemnate şi cuminţi să ne recăpătăm răbdarea şi suflul.
Prea cuminţi, cu mâinile în poală şi ochii în lacrimi- aşa le găseşte şi sfârşitul. Ar fi vrut să ne spună atâtea, au tot adunat de-a lungul anilor cuvinte pentru noi. În lungile zile de aşteptare şi-n nopţile şi mai lungi de nesomn le ştiau pe toate, le-au tot repetat în gând, până le-au învăţat pe de rost, acum le-ar rosti, dar nu mai au putere nici să-şi aducă aminte și ce rost ar mai avea, când nu a mai rămas timp nici de rămas bun? Tăcerea l-a înghiţit de tot şi îngerul bate la uşă şă le cheme sufletul la judecată.
Cu lacrimi ne rugăm de el să aibă milă de noi. „Sunt prea tinere, Doamne! Am avut prea puţin timp de stat cu ele, am fi putut să le spunem măcar cât le iubim! Mai lasă-ni-le un pic, un an, măcar!” Din preaînaltul cerului, Dumnezeu nu mai are răbdare. „Le-aţi avut lângă voi o viaţă. Aţi avut timp, aţi preferat să-l risipiţi pe lucruri lumeşti, mărunte, acum timpul vostru a expirat.”
Inevitabil vine ziua în care mamele îşi adună sufletul în basma şi pleacă pe drumul cel fără de întoarcere, liniştite şi tăcute, aşa cum au trăit. Ce n-am da să putem întoarce timpul, să redevenim copii şi să punem capul în poala lor, să plângem până ne liniştim, iar mâna lor bună să ne mângâie creştetul. Într-o secundă pierdem tot ce-am clădit o viaţă. Ce drag ne-a fost odată să plecăm, ce mult ne-am dori acum să ne întoarcem, nimic nu mai e însă cum a fost. Ograda e pustie, gardul mâncat de timp s-a micşorat, casa s-a aplecat uşor într-o rână şi sărută pământul tăcută, aşteptând să plece după sufletul mamei pe ultimul drum.
Vine totdeauna o ultimă zi. O zi în care mamele pleacă, zi de sfârşit fără nou început și-am vrea să fi putut opri timpul în loc, să apucăm să le putem spune cât de mult le iubim, să le mai spunem măcar o dată „sărut mâna, Mamă!”
Amintiri din altă viață
Făceam practică în atelierul electric al combinatului de celuloză și hârtie de la Tr. Severin. Habar n-am de ce acolo, din moment ce eram la un liceu cu profil energetic. Așa s-a nimerit în anul acela și îmi cinci ore din zi într-o încăpere înghesuită, întunecată și sordidă în care mirosea a lemn, a rindea, a lac și-a clei.
Mi-a prins bine. Am învățat să repar fiare de călcat, să schimb cablu și rezistențe, uneori chiar tălpi, să fac reșouri cu rezistențe pe care le bobinam singură înainte și să mânuiesc pistolul de traforaj.
Reșourile și traforajul erau extra-sarcini de serviciu, pentru ele mă închidea maistrul Lungu în biroul lui care era ceva mai mai mare ca o cutie de chibrituri. Decoram tăvi pentru cafea, măsuțe, farfurii de lemn dantelate pe care maistrul le vindea după aceea, dar nu asta era important, ci faptul că eu mă simțeam bine lucrând la ele.
Se apropia vacanța de iarnă și era o letargie de zile mari în combinat, nu doar noi, elevii eram fără chef, ci și muncitorii care se gândeau mai mult la pomana porcului, cârnați și jumări decât la serviciu.
Ultima zi de de practică și de școală din trimestrul acela s-a nimerit să fie într-o luni. De duminică dimineață se adunaseră niște nori cenușii, bătuse un vânticel subțire și tăios ce lăsa semne în obraz apoi iarna se gândise să-și intre cu totul în drepturi și-a început să cearnă. Ningea ca-n ziua de apoi, cu fulgi mari, adunați și deși, zăpada creștea văzând cu ochii, tot orașul dormita sub ea.
Luni dimineață străzile erau blocate, stratul de nea depășea un metru și noi a trebuit să înotăm prin ea câțiva km de la cămin până la combinatul care era undeva la marginea orașului. Am plecat devreme, pe la 5 dimineața, ca să ajungem la 6,30 când se închidea poarta și nu mai aveai voie sub nicio formă să mai intri în combinat.
Drumul a fost feeric prin ninsoarea aceea deasă, prin zăpada până la brâu, mai râzând, mai hârjonindu-ne, am ajuns încălzite și îmbujorate. În atelier letargie totală. Mai eram noi, maistrul și doi electricieni care trăgeau mâța de coadă. Stăteam toți adunați în jurul unei cărămizi aprinse pe care fierbea molcom un ibric cu apă, când ușa s-a dat de perete și-a intrat ca o furtună directorul general. Eu tocmai ce mă așezasem pe un scaun de pe care se ridicase unul din colegii mei.
Directorul era în toane proaste, îi mersese rău duminică noaptea, cred că nu reușise să puncteze nimic, așa că plecase prin secție să caute țapi ispășitori și-a pus ochii direct pe mine.
– Tu ce cauți aici?
– Sunt elevă, fac practică, am răspuns cât am putut de politicos și m-am ridicat iute de pe scaun.
– De la ce liceu ești?
– De la energetic.
– Ha, și tu ai impresia că statul are grijă de voi și vă plătește ca să trageți mâța de coadă pe aici? Combinatul ăsta nu are nevoie de elemente ca tine!
– Dar nu aveam nimic de lucru în acest moment, domnule director. Doar ce m-am așezat puțin pe scaun.
– Aaaa, ești și obraznică, după ce că nu faci nimic! Mă iei pe mine cu domnule, ne tragem de șireturi amândoi.
Mi-au dat lacrimile. Am tăcut, am roșit și mi-am ținut răsuflarea, să nu plâng de-a binelea.
– E o elevă foarte bună, tovarășe director, a intervenit maistrul. Doar se odihnea puțin.
– Așa, tovarășe maistru! Se odihnea la ora 8 dimineața, când ar fi trebuit să muncească și tu îi iei apărarea. Să-mi faci referat și s-o dai afară. Cum te cheamă, tovarășa elevă.
– Stroilă Lucia, am răspuns mecanic.
– În momentul ăsta pleci și nu mai ai ce căuta în combinat. O să las consemn la poartă să nu te mai lase să intri și-o să-l sun pe directorul tău să-ți scadă nota la purtare. Lasă că te aranjez eu, a adăugat și-a ieșit ca o furtună, așa cum intrase.
În urma lui am dat drumul lacrimilor și-am plâns de m-am umflat, mi-era rușine și mă gândeam cu groază cum o să explic eu directorului meu că eu, secretara de UTC, am fost dată afară dintr-un potențial loc de muncă într-un mod atât de rușinos. Nu reușeau să mă potolească cu nimic, așa că m-au luat pe sus și m-au dus la cabinetul medical. Acolo, o asistentă cultă-n cap mi-a făcut un calciu și mi-a recomandat să mă mărit, că n-o să mai plâng niciodată.
După ce m-am liniștit un pic maistrul a rugat o colegă să se întoarcă cu mine la cămin și ne-a condus până la poartă, unde, surpriză, înghețat și ud tot mă aștepta tata. Avea o sacoșă de vinil la picioare, cupola de zăpadă pe basca cu moț, venise să mă ia acasă, că ningea prea tare și se temuse să nu rămân singură, înzăpezită pe undeva. M-a văzut umflată de plâns și s-a speriat. Când a aflat ce s-a întâmplat, m-a pupat și m-a întrebat scurt.
– Și pentru asta plângi? Ia dă-l dracu! Hai să mergem acasă, că ne așteaptă mă-ta.
Am plecat cu el prin zăpadă, mi-a povestit de acasă, am râs de m-a durut burta. Am împachetat repede, am mers la gară unde-am așteptat trenul vreo jumătate de oră, apoi stat pe drum aproape toată ziua, trenul abia înainta prin nămeți, toată Oltenia era albă, pădurea de pe Stârmina tăcea cocoșată sub munți de nămeți, de pe hornuri se înălța amețit fumul, ici-colo fugeau înapoi imagini cu copii fericiți cu săniile lor, din când în când pătrundea pe geam fum de paie cu miros de pârlit. Am ajuns acasă noaptea, când mama mai avea puțin și o lua pe uliță după noi.
A urmat cea mai frumoasă vacanță a adolescenței mele care s-a prelungit cu două săptămâni, din cauză de căderi masive de zăpadă.
Următoarea tură de practică nu am mai făcut-o în CPL, așa că am pierdut ocazia să văd dacă portarul îmi mai dădea voie să intru sau nu.
Amăgiri 