viaţă

de

Cea Mercan


Cearşaful pătat de medicamente, sudoare şi mizerie se mototolise ud sub corpul firav al copilului în agonie şi lăsa la vedere salteaua vărgată ce cunoscuse în viaţa ei prea multă suferinţă ca să-şi mai poată îndeplini menirea de a odihni trupuri. În ea se simţeau cocoloaşe mari de câlţi ce împungeau în pielea întinsă pe coaste.

Avea ochii duşi în fundul capului, obrajii supţi şi pe frunte, sub părul negru, creşteau broboane mari de transpiraţie ce se prelingeau apoi pe perna ce căpătase o tentă umedă, cenuşie. Pe noptiera de metal ruginit de la capul patului era o cană cu apă din care o infirmieră îi mai uda din când în când buzele. Îngrijorată, femeia nu se mai dezlipise de patul lui de două zile, de când trimisese vorbă în sat să vină nefericiţii ăia să-l ia să moară acasă, să nu se mai chinuie singur între străini. Îl cunoştea pe tată, crescuseră împreună şi i-a fost milă ca de copilul ei. Adormise pe scaunul tare, cu capul pe salteaua de câlţi. Acum îşi aşezase cât de cât basmaua peste părul strâns bine în coade prinse cu ace, în coc, la spate, dăduse cu apă rece pe faţă şi se apucase să-l şteargă pe mâini cu un şervet înmuiat în apă. Freca uşor cu şervetul ud şi vorbea mai mult ca să-şi audă glasul.

–Taci, maică, să vină tac-tu să vedem ce-ţi facem, nu te lăsăm să mori cu zile pe patul ăsta murdar. Ia un pic de apă, să-ţi mai scadă fierbinţeala, ia cu mama, nu muri, că se răsuceşte mă-ta în mormânt şi nu mă iartă de acolo de unde o fi, dacă te las.

Copilul lupta, se agăţa cu toate puterile de firul firav al vieţii. Noaptea trecută o visase pe maică-sa aşa cum nu o văzuse niciodată. Tânără şi frumoasă, cu coade negre, lungi, venise să-i dea ţâţă. “Ia de mănâncă, puiul mamei, că tare mă mai dor ţâţele de dorul tău, că m-am dus maică cu laptele tot după mine şi tu ai rămas flămând. Ia cu mama, să mă uşurez şi eu.” Aşa-l îndemna şi el întorcea capul scârbit şi o împingea cu mâna să-l lase în pace. Ruşine ar fi fost, băiat mare să sugă la mă-sa.

A ajuns în spital cu glezna făcută praf de copita taurului şi-a mai fost conştient câteva ore. Apoi s-a zbătut între viaţă şi moarte iar acum, fierbinţeala, piciorul care se-nvineţise până la genunchi, durerile atroce îl topeau. “Cea, Mercan, mânca-te-ar boala să te mănânce!” Avusese şi el o ambiţie, să pună doi boi la car şi să plece cu ei la câmp, să pocnească din bici şi să strige să-l audă satul “Cea, Mercan! Hăis Bujor”. Pentru visul ăsta muncea ca un om mare. De săptămâna trecută de când tăuraşul îl trântise şi-l călcase, nu mai ştia ce se întâmplă cu el, cum a ajuns acasă, cum l-au adus la spital, ce i-au făcut aici. S-a ţinut el cât s-a ţinut de funie, să nu-l scape, până la urmă tot i-a dat drumul. Avea şi acum umărul negru, umflat, urme adânci de zgârieturi pe spate. Cum se târâse peste pietre. Când delira nu mai simţea durerea. Trăia în lumea de vedenie, striga la boi şi se mândrea cu biciul din piele împletită pe care se făcea că i-l făcuse până la urmă tac-su.

*

– Bine că ai venit, nea Costică! Trebuie să operăm băiatul de urgenţă, să-i tăiem piciorul. Nu mai avem ce-i face, a făcut cangrenă, dacă nu-l tăiem moare. 

Ţăranul s-a prăbuşit pe marginea patului cu capul în palme. A privit la copilul lui ajuns piele şi os, l-a văzut cum se chinuie şi-a închipuit că-l vede şchiop, într-un picior, că se chinuie să ţină piept golanilor din sat pentru tot restul vieţii. I-a venit să-l strângă de gât pe doctorul care îi spunea cu seninătate că vrea să-i lase copilul schilod.

–Nu aşa ne-a fost vorba, domn’ doctor! Când ţi l-am adus nu era aşa. Atunci ai promis că se face bine dacă-l las aici şi acum îl găsesc pe jumătate mort? De ce mi omori copilul, neică, ce-ai cu el? Ce rău v-am făcut eu, mă, de vreţi să-mi schilodiţi copilul? Nu tăiaţi nimic, îl iau acasă, ‘tu-vă ceara mamii voastre de criminali, mi-l iau acasă şi mi-l fac eu bine. 

–Măi, nea Costică, ce vorbe sunt astea? Cum îţi permiţi să mă jigneşti? Vezi că acu’ chem jandarmul, fir-aţi ai dracului de nespălaţi. Vrea omul să vă facă bine şi voi îi daţi în cap. 

–Taci, ‘tu-ţi grijania mă-tii, dacă vrei să mai vezi lumina zilei, taci, că nu răspund de mine şi te strâng de gât. Dă-mi copilul acasă şi lasă-mă-n durerea mea, a adăugat ţăranul, cu obidă, printre dinţi. Doctorul l-a privit cu atenţie şi s-a speriat de cruzimea cu care era privit.

–Eu ţi-l dau, dar dai semnătură că refuzi tratamentul şi îţi asumi răspunderea dacă moare. Eu mă spăl pe mâini de voi. 

–Spală-te, ‘tu-ţi răspunderea ta de doctor, spală-te. Dă să semnez, copilul că mi l-ai omorât deja.

L-a luat, l-a dus în braţe până la car şi l-a aşezat pe paie, cu grijă, cât de uşor a putut. Când piciorul a atins scândura carului copilul a urlat.

–Taci cu tata, că te duc acasă şi te face tăicuţu bine. Taci taicule, că nu te mai las la măcelarii ăştia, lasă că oi ştii eu cum te-oi ţine, numai tu să nu-mi mori, copile, rezistă, băiatul tatei, rezistă. 

O babă pricepută în leacuri i-a desfăcut pansamentul sub care colcăiau viermii, l-a curăţat şi l-a legat cu plante de leac pe care le-a tot schimbat cât i-a zis descântece doar de ea ştiute. Dumnezeu le-a ascultat şi i-a vindecat copilului piciorul şi mintea cuprinsă de fierbinţeală şi l-a ridicat de pe patul de boală întreg, doar cu o gleznă diformă ce-avea să poarte în cicatricile ei toată suferinţa copilăriei. Când a deschis ochii şi a cerut de mâncare, Costică a plâns ca un copil pentru prima dată în viaţa lui de om încercat de soartă. S-a ridicat şi-a plecat la spital să-l scuipe în ochi pe doctorul ce-a vrut să-i mutileze copilul.

de

Nopți


Demult, tare demult, iubeam nopțile senine.
Mă așezam pe marginea jgeabului
de piatră și ascultam liniștea.
Fâlfâia o aripă, țipa o buhă,
un câine urla la lună,
cerul mă privea cu toate stelele,
pârâul șoptea pietrelor la poartă.
Dădeam drumul viselor,
ele zburau amăgite de razele lunii.
Iarna îngheța aerul și respirația
se amesteca cu valurile ceții
ce cădeau grele peste mine
la ceasul în care vârcolacii nu dorm.
Cândva iubeam nopțile cu lună,
razele ei colorau albastru întunericul
și dădeau viață formelor,
casa se înălța până sub nori,
copacii își pipăiau crengile,
văzduhul respira cu sete,
din tălpi îmi creșteau rădăcini
și mușcau cu poftă pământul,
mă înfigeam în el ca în eternitate.
De la nopțile cu stele mi se trage,
ele m-au smuls și m-au ridicat
pe aripi până la nori.
Azi umblu cu capul în jos
și sângele îmi curge invers,
de la dreapta la stânga,
ca într-un descântec.
Am rădăcinile înfipte în cer.

de

Blestemul Aniţei


Iubesc povestea pe care o s-o citiţi aici, poate pentru că ea reprezintă piatra de temelie pentru scrierile mele viitoare. În 2014 a apărut într-o revistă de cultură la fel de tânără şi proaspătă ca şi scrierile mele. Sper să vă facă plăcere s-o citiţi.  🙂

 

Când s-a măritat Aniţa toţi flăcăii din sat au oftat. Nu era unul să nu tânjească după faţa ei albă, ochii albaştri şi părul negru din care împletea două cozi groase pe care le lăsa pe spate să-i atingă mijlocul. Şi ce mijloc de viespe avea, că-ţi era teamă să-l cuprinzi cu mâna, ca nu cumva să-l frângi de strângi mai tare iar buzele, fragă roşie, invitau la sărutări pătimaşe şi la vise de noapte cu păcat. Şi-a îmbrăcat rochia albă, şi-a pus beteală în păr şi zestrea în car şi s-a dus după om drag. Şi drag i-a rămas bărbatul ei harnic şi iute la mânie, că era mândru şi nu-i stătea nimeni în drum. Tocmai această impulsivitate a lui, felul în care ţinea  fruntea sus, o atrăsese prima dată la el.

A fost o nuntă de poveste, trei zile şi trei nopţi a cântat muzica şi satul întreg a băut şi a mâncat. Tudoranii erau oameni cu stare şi dare de mână şi doar odată îşi însurau feciorul cel mic Cinci copii aveau, toţi aşezaţi pe la casele lor. Ionel, cel mai mic rămâsese ultimul şi tânăra noră frumoasă le era cea mai dragă. Cu copii i-a binecuvântat Dumnezeu repede. În doi ani aveau deja doi prunci minunaţi, un băiat şi o fată şi totul părea a le merge din plin în începutul de viaţă în doi.

Totul a fost frumos până când comunismul a intrat ca tăvălugul în satul de pe nisipuri, a ridicat din praf toţi sărăntocii şi toate putorile şi-a obligat gospodarii să-şi dea pământul şi animalele asociaţiei. Toată munca de o viaţă a generaţii întregi de ţărani harnici şi strângători ajunsese să se împartă frăţeşte cu toate scursurile satului, cu toţi „muie-ţi-s posmagii” care nu au fost în stare să facă nimic în viaţă. Cine nu renunţa de bună voie se trezea cu potera la poartă.

L-au ridicat într-o dimineaţă şi pe Ionel. Nici nu se luminase de ziuă când l-au dus. Abia a apucat bietul de el să-şi tragă o pereche de cioareci peste izmene. Se aştepta să fie ridicat. Cu o săptămână înainte îl bătuse pe unul de se pusese singur preşedinte de GAS şi venise cu tupeu şi   doi hăndrălăi să-i ia boii din grajd. Plecaseră ăia cu coada între picioare, dar se întorseseră acum cu miliţia. Pe bărbat l-au dus cine ştie unde, iar în urma lui pe poartă au scos perechea de boi, o vacă şi câteva oi, aşa, să nu plece cu mâna goală şi să arate ei chiaburilor că nu se pune nimeni cu noul regim. Aniţa a rămas plângând pe prag, la fel de frumoasă în cămaşa ei lungă de pânză ţesută în casă, cu părul despletit, sânii înfoiaţi şi-un copilaş de ţâţă în braţe.

Au trecut ani şi ai lui l-au tot căutat fără succes la închisorile din ţară. Aproape că nici nu mai aşteptau să se întoarcă. Mulţi au dat târcoale în anii ăia pe la poarta Aniţei şi-au încercat să-i intre în voie şi s-o facă să-l uite pe Ionel al ei. Cum au venit, aşa au plecat. Era apărată de dragostea ei şi de un neam întreg de cumnaţi şi cumnate care ar fi înfipt cuţitul în oricine s-ar fi atins de nevasta fratelui lor. Aniţa şi-a prins cozile şi şi-a acoperit capul cu cârpă neagră. Era ca şi văduvă acum şi dacă fraţii lui nu i-ar fi călcat zilnic pragul s-o ajute ba cu una, ba cu alta, tare greu i-ar fi fost.

Când îşi luaseră gândul că s-ar mai putea întoarce în viaţă,  într-o seară rece de noiembrie s-au trezit cu Ionel la uşă. Era slab, adus de spate, cu părul complet alb şi riduri adânci pe frunte şi-n obraji. Păreae o stafie iar copiii chiar s-au speriat de el şi au început să plângă când a vrut să-i ia în braţe. Erau prea micuţi când a plecat şi nu-l mai ţineau minte, nu apucaseră să-l cunoască de tată. Bărbatul doar a rânjit atunci şi i-a lăsat în pace. Aniţa s-a cutremurat. Nu-i cunoştea rânjetul acela crud şi rece ce-i îngheţa sângele în vine şi-i speria copiii. A tăcut şi a înghiţit în sec, încercând doar să-şi trăiască bucuria revederii convinsă fiind că îl va face ea să-şi revină cu timpul. Cum să fi uitat el acolo toată dragostea ce-i legase? Era imposibil! Cine ştie câte trebuise să îndure bărbatul ei bun în toţi anii ăştia de s-a întors atât de bătrân şi de schimbat.

L-a pus la masă şi l-a iubit în noaptea aia cu foc, aşa cum o făcea odinioară, să îşi aducă aminte de ea, de trupul ei fierbinte şi flămând şi să nu mai plece. Lucrurile au părut să reintre pe făgaşul normal. El ieşea rar, încă nu putea da ochii cu oamenii satului şi cu întrebările din ochii lor. Nimeni nu rostea un cuvânt, toţi îl priveau cu sute de întrebări cărora nu era în stare să le facă faţă. Se închisese în el şi se întuneca tot  mai tare. Până într-o seară când a ajuns acasă târziu, beat, cu ochii roşii şi chef de ceartă. Gura lumii, slobodă, începuse să macine.

Nu ştia care îi spusese primul şi care venise să confirme spusele ăluia. Peste creierul lui se aşternuse o ceaţă şi se străduise din răsputeri să o facă mai deasă cerând cârciumarului pahar după pahar. Când nu mai putuse suporta cuvintele care îl ardeau ca focul pe dinăuntru plecase către casă. În drum smulsese un par dintr-un gard, aşa, ca şi cum ar fi vrut să se apere de câini. Intrase în casă cu parul în mână. Copiii dormeau pe laviţă şi pe femeia lui o adormise aşteptarea cu capul aplecat pe mâna întinsă pe masă. A băgat mâna în părul ei, a trântit-o pe jos şi a început să dea cu sete pe unde apuca. Copiii s-au trezit şi au început să ţipe, ţipătul lor i-a trezit pe fraţii care au apucat să ajungă la timp şi să-l oprească pe nebun înainte de a lăsa femeia fără suflare. L-au scos afară, i-au turnat apă rece în capm l-au înjurat şi i-au tras pumni să-l trezească. Habar nu aveau ce-l găsise pe nebun.

În casă, Aniţa zăcea pe podea într-o baltă de sânge, vânătă toată, respira greu. Au luat-o cumnatele şi au oblojit-o cum s-au priceput mai bine. A doua zi au chemat un felcer s-o vadă şi să le spună dacă o să scape. Avea patru coaste rupte, capul crăpat şi o bucată de os intrată în plămân o făcea să respire şuierat. Numai o minune o mai putea scăpa. Bărbatul, trezit din beţie, reuşise să lege două vorbe şi să spună cum aflase el la cârciumă că Aniţa lui îl înşelase când cu unul când cu altul cât timp fusese închis. Degeaba au încercat fraţii să-i spună că nimic nu-i adevărat, că oamenii erau răi şi sunt invidioşi pe fericirea lui. Vorbele îi stăteau înfipte în creier ca un cui înroşit şi nimic nu le putea scoate de acolo.

Nu şi-ar fi dorit să-i moară muierea şi să rămână singur cu copiii dar nici nu să mai trăiască şi s-o vadă zilnic pe bătătură, să-i vorbească şi să încerce să-i intre în voie când ochii lui nu o mai puteau vedea decât dezbrăcată şi înlănţuită de corpul altuia. În el se dădea o luptă şi gelozia, sabie cu două tăişuri, i se învârtea nestingherită în măruntaie, îl ciopârţea şi-l făcea  una cu pământul. În casă, pe patul suferinţei Aniţa agoniza sub febra ce-i mistuia viaţa şi i-o făcea să se scurgă încet afară din ea. Sufletu-i stătea agăţat în gât şi nu se îndura să părăsească corpul care lupta cu toate puterile să se agaţe de viaţă. Doi copii mărunţei o ţineau de mână şi o rugau să nu-i lase singuri pe lume iar ea se agăţa cu dinţii şi cu unghiile de marginile hăului în care moartea o trăgea cu fiecare zi mai mult.

Într-o dimineaţă au spălat-o, au primenit-o şi-au chemat preotul să-i citească şi să-i mai uşureze sufletul. De atunci era mai liniştită. A deschis ochii, a privit în jur, i-a recunoscut pe toţi şi a pupat copiii. A încercat să le spună câte ceva, dar lacrimile au înecat-o şi a tăcut. Bătrânii au scos copiii afară, să n-o mai necăjească mai mult. Pe seară suflarea îngheţată a morţii a intrat în încăperea mică plină de lacrimi şi lumânări. Glasul i s-a dezlegat şi a rostit clar, cu obidă: „Blestemat să fie ăla de mi-a otrăvit bărbatul cu vorbe mincinoase! Să dea Dumnezeu să moară şi el ca mine, când i-o fi lumea mai dragă!”

Cu blestemul pe buze i-a plecat sufletul. Au îngropat-o cu jale iar Ionel a  adus repede mamă vitregă pentru copii -o văduvă slută dintr-un sat vecin, întunecată şi mută, care nu ştia să ridice ochii din pământ şi părea că plânge într-una. Până au crescut şi au plecat la casele lor, copiii au urcat pe rând dealul cimitirului să-i aprindă un muc de lumânare şi să-i spună durerile. Apoi viaţa i-a luat cu valul ei, i-a împrăştiat şi au uitat-o pământului. Doar peste ani, când cel care i-a purtat toată tinereţea sâmbetele a murit în ziua în care-şi însura băiatul şi lăutarii îi cântau în bătătură, oamenii şi-au adus aminte de blestemul Aniţei şi s-au cutremurat. Sufletul i se putea odihni de acum.

 

Stroilă Lucia

Bucureşti, iulie 2014

 

de

O zi ca oricare


În fiecare dimineaţa îmi spăl cu apă rece
urmele nopţii de pe obraz.
Îmi iau rochia cea bună,
pun o umbră de parfum,
îmi pun lumina jucăuşă în ochi, cu grijă,
să nu-mi rănesc retina cu razele ei ascuţite,
încalţ sandalele cu flori şi-mi iau
din cuierul de după uşă
zâmbetul de dimineaţă.
Îl agăţ bine de colţul gurii şi
închid uşa după mine.
Pe drum zâmbetul se agaţă de
fiecare cărucior cu copil şi
copilul întinde mâna să-l prindă.
De lumina ochilor se agaţă căţeii străzii
care vin fericiţi să-mi sărute obrazul.

În fiecare seară ochii se odihnesc de oboseala zilei,
îi doare lumina sub care-au jucat lacrimi.
Gândurile se învârt ameţite, se ceartă până
întind palma peste frunte şi le gonesc
dintr-o mişcare.
Ajung acasă, îmi desprind zâmbetul obosit
şi-l agăţ la locul lui, după uşă,
descalţ sandalele cu flori,
spăl lumina din ochi
şi-mi strâng obrazul obosit în palme.
Mă aşez în pat pe întuneric, să pot privi,
în sfârşit, în mine, la mine.
Mi-adun gândurile,
le aşez cuminte sub pleoape şi tac.
Visele le las pe altădată,
le-am pedepsit,
vin tot mai încruntate la
întâlnirea noastră nocturnă.
Doar tăcerea mi-a rămas fidelă până la capăt.

de

Curgere


Trecem prin viaţă fără să ne gândim la curgerea ei. Creştem, ne jucăm, învăţăm, citim, visăm, iubim şi le lăsăm pe toate să treacă fără să realizăm pe moment cât de mult au însemnat unele din aceste etape în dezvoltarea noastră. Pierdem clipe preţioase, pierdem iubiri, ani, vieţi.
Nimic din ce trebuie să spunem nu spunem la timp. Ni se pare normal ca ceilalţi să intuiască ceea ce simţim, sau pur şi simplu ne este greu să ne exprimăm sentimentele.
Alergăm, adunăm alte clipe, iubim din nou. Nu ne dăm seamă că la fiecare pierdere, cu fiecare plecare, o bucată din noi rămâne agăţată în timp, legată de ceea ce ne-a definit ca oameni.
In graba către nicăieri nu realizăm că rămânem tot mai goi şi mai singuri.
Abia târziu, când o zi cu soare aureşte la fel florile pieţelor, trecutul revine cu toate trăirile atât de intens, că umerii cad, picioarele tremură şi ne dorim să putem îngenunchea şi plânge. Anii nu se mai întorc, viaţa s-a scurs şi ne trezim târziu, când inevitabilul nu mai poate fi amânat.
Drumul vieţii nu are decât un sens şi acela ne duce înainte, spre un capăt de care suntem conştienţi şi de care ne temem pentru că dincolo de el nimeni nu poate spune ce este.
Uneori, cu un covor de frunze uscate, un crin delicat într-o grădină arsă, o apă curgătoare, sau cu o rază ce se joacă în fereastra unei case ce mi-a fost cândva adăpost, se trezesc în mine amintiri vechi.
Revăd oameni demult plecaţi şi mi se face atât de dor că mi se taie respiraţia. Îmi dau seama că orice aş ajunge în viaţă şi oricâte bunuri aş aduna, nimic nu va putea înlocui un suflet drag pierdut şi o căsuţă modestă în care am fost cu adevărat fericită.IMG_20150607_130328

de

Gela


-Au, fi-al dracu’ Doamnee, dă-te mă ţâgane jos de-acolo, n-auzi?! Hai, mânca-ţi-aş pulicica ta, că vine tac-tu acu’ şi te ia la omor. Oprelee, dă-te mă jos, se aude peste uliţi vocea leneşă şi uşor tabagică a Gelei, rudăriţa din colţ.

-Nu vreau, fă! Dă-mi bani de ţigări, îi răspunde din vârful dudului fiu-său, Oprel.

Oprel are doisprezece ani, pantalonii rupţi în cur şi fumează ca un turc. E tuciuriu, cu părul blond ca tac-su şi dat la rele de mic. Când e singur acasă se furişează după uluci şi priveşte pe sub fustele femeilor ce trec pe drum. Dacă se dau mai aproape de gard, le şopteşte abia auzit „Ce te-aş fute, fă”. „De parc-ai avea cu ce, stârpitură”, îi mai răspunde câte una mai slobodă la gură şi răspunsul îl face să-şi dea repede pantalonii jos, să-şi ia puţa în mână ca să demonstreze că are. Femeile i-au învăţat năravul şi ocolesc gardul cu uluci rare dincolo de care pândeşte puiul de rudar. Ia zilnic bătaie de la tac-su şi-i altoieşte la rândul lui pe fraţii mai mici, aşa, de răzbunare. Cerşeşte ţigări la trecători, se ascunde când e vorba de muncă şi urlă ca din gură de şarpe când aleargă tac-su cu securea de cioplit după el.

-Haide, mo, că ne bate tac-tu pe amândoi, nebunule, continuă Gela să-l roage cu frumosul şi-l priveşte chiorâş, cu mâna pusă streaşină la ochi.

Rudăriţa are capul acoperit cu basma decolorată de bumbac, prinsă strâns peste frunte cu şervet alb, o burtă revărsată în valuri pe sub cămaşa lungă, înflorată şi o fustă creaţă, pătată de mâncare pe poale, peste şoldurile generoase. Ar fuma şi ea o ţigară, dar Milică, bărbatu-său, s-a hotărât de două zile să nu mai lase un ban la vedere. I s-a pus pata ţiganului că munceşte ca prostul şi n-are bani de-o bere când îi arde buza.

-Dă-mi bani.

-De unde, mo, de unde să-ţi dau dacă n-am?, se plânge rudăriţa şi-şi pune mâinile-n cap. Al dracu’ tu cu zîlele tale de copil, mă omori, mo, mă bagi în groapă.

În mijlocul bătăturii fierbe nişte ştevie într-un ceaun plin de funingine pus pe pirostrii. Masa de pânz. Gela se apleacă şi împinge o mână de surcele sub ceaun, icneşte şi se ridică cu greu în picioare.

-Fa, Georgeto, ai grijă de ceaonul ăla până mă-ntorc, strigă la fetişcana subţire ce mânuieşte cu sârg un măturoi de nuiele şi ridică un balon de praf în jurul ei.

-Da tu şe faşi, fă? Un’ te duşi?, îi răspunde fata fără să se oprească din măturat. Nu vezi c-am treabă?

-Ia, până colea, răspunde evaziv  Gela şi iese clătinat pe poartă. Se uită-n dreapta, se uită-n stânga, uliţa pustie. Oamenii-s plecaţi care-ncotro pe la treburile lor. Stă ce stă cu mâinile-n şolduri şi-o ia lipa-lipa cu tălpile goale prin glod, la dreapta. La prima poartă se opreşte, se ridică pe vârfuri, dă drugul la o parte şi intră în curte.

-Vioricooo, fa Viorico!, strigă prelung, cântat.

-Ce vrei, fa?,  îi răspunde răstit femeia din casă. Doar ce intrase să se odihnească puţin în crucea zilei.

-Ieşi, fa, pân’afară, că am o vorbă cu tine.

De după perdeaua lungă, pusă apărătoare de muşte, se iţeşte capul descoperit  al vecinei deranjate.

-Ieşii, na. Ce vrei? Ce dracu, Gelă, plecaşi de-acasă cu legătura aia la cap, eşti nebună?

-Fa rumânco, nu mai poci, mă doare capul de mor.

-Te doare pe dracu. Zii mai bine că-ţi e lene.

-Ba sete-mi e. Dă-mi şi mie un pahar de vin, se scutură Gela de boală cu speranţă în ochii injectaţi.

-Păi nu ziseşi că te doare capul? Cu vin nu-ţi trece.

-Dă-mi fa, mâncaţi-aş, că-ţi munşesc pentru el. Uite-ţi fac un cârpător.

-Da-l faci tu, fa, sau îl face bietul Milică?

-Da’, dă-l la dracu, rumânco, că s-a făcut al dracului Milică. Nu mai vrea să-mi dea un ban, fă!

-Păi cum să-ţi dea dacă-i bei pe toţi şi-i dai prostului de fiu-tău să-şi ia ţigări?, o întreabă Viorica în timp ce-i pune paharul cu vin în faţă. Hai, dă-l repede peste cap şi du-te că acu’ vine Viţu şi te ia la goană. Ştii că ăluia nu-i place să te vadă pe aici.

-Ai fa, rumânco, că nu fac nişiun rău, ce-i căşună aşa pe mine?, întreabă naiv rudăriţa, de parcă nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase şi dă repede paharul de vin peste cap. Plescăie fericită  şi se aşează, comod, pe scaun.

-Ai Viorico, da o şeapă nu-mi dai şi mie? Să pun şi eu în fiertura aia de ştevie, să le dau să umfle burţile, fi-ar ai dracu’, că nu se mai satură. Tii, şe mă doare, fa, se vaită iar şi clatină abătută din capul legat cu şervet alb. Mă omoară ăştia, fa.

-Lasă că nu mori, ce-ai văzut tu drac mort?, o îmbărbătează femeie şi coboară în beci după o ceapă pentru rudăriţă. Îi aduce şi-o poală de cartofi. Na, fa, fă-le şi-o mâncare de cartofi, mai schimbă dracu’ şi tu ştevia aia.

Rudăriţa zâmbeşte în barbă şi lăcrimează din voce.

-Bogdeaproste, rumânco, că bun suflet de om eşti! Da un pahar de oloi nu-mi dai? Că nu mai am neam, fa şi ăla nu-mi lasă fă nici un leu, fi-i-ar norocu-al dracu să-i fie! Mă jur pe copiii mei, fa, să-l mănânşe viermii de rudar zgârşit!

-Taci dracu că munceşte bietul om de nu mai ştie ca să vă ţină pe voi.

-Iaaa, munşeşte, fa, munşeşte, da’ dacă nu ne alegem cu nimic? Ciopleşte toaată ziua pe o baniţă de porumb, rumânco. Rumânii e ai dracu’, se uită să ia pielea de pe rudar. Dacă ar putea să le facă ălbiile pe gratis, fute-mă-n norocul lor.

-Machea Gelă, nu-ţi e, fă, ruşine să vorbeşti aşa? Tu vii să cerşeşti la mine şi mă drăcui în faţă?, o ia Viorica, nervoasă, la întrebări.

-Taci, fa, rumânco, că nu de tine vorbeam, mâncaţi-aş, de rumânii ăştia ‘oţi. Mai dă un pahar, pupaţi-aş tălpile tale, să-mi vină snaga la loc.

Femeia îi mai toarnă un pahar de vin şi-o zoreşte.

-Hai, dă-l peste cap şi dă-i drumul, că n-am chef de scandal din cauza ta. Şi aşa mi-ai stricat odihna.

Rudăriţa ia o gură de vin şi-ncepe să plângă.

-Nu ştii tu, fa, Viorico, ce greu o duc. Toţi trag de mine, fa, lua-i-ar moartea să-i ia de puturoşi. Şi rudaru’ care s-a făcut al dracu’ şi nu-mi mai dă un ban. Îmi vine să mor, fa, zâc zău, vai de capul meu.

De peste drum se aude un ţipăt lung şi urlete.

-Mamo, fă mamă, unde dracu’ eşti? Căzu prostu din dud şi moare, fă, chirăie cât o ţine gura, Georgeta. Pe vocea a doua îi ţinea isonul Oprel cu-un urlet de durere.

-Ho, daţi-vă dracu’, că viu acu, arde-v-ar focu’,  strigă şi rudăriţa de la masă, fără să se urnească de pe scaun. Dă-mi, fa, rumânco şi-o ţîgară că mă omoară ăştia, fa.  Şi-un pahar de oloi.

de

Pe sârmă


Am urmărit azi o porumbiţă. Era într-un grup de patru porumbei, sus pe o sârmă suspendată deasupra tuturor. Nu i-a plăcut compania şi a plecat de lângă grup, dar nu în zbor, cum m-aş fi aşteptat, ci mergând ca un acrobat pe sârmă. Strângea bine sârma cu degetele, punea pasul, strângea din nou sârma cu degetele celuilalt picior. Când se dezechilibra deschidea aripile şi fâlfâia scurt, cât să se echilibreze la loc. Ca atunci când te străduieşti să mergi pe-o linie trasată cu creta pe asfalt şi deschizi larg braţele, să nu cazi. N-am fotografiat-o, deşi aş fi vrut. Aparatul nu ar fi reuşit să surprindă nici concentrarea nici determinarea ei. Din când în când întorcea capul şi privea înapoi, parcă voia să măsoare distanţa faţă de cei lăsaţi în urmă. Când a considerat că şi-a acordat suficient spaţiu, s-a oprit. Ceilalţi au privit o secundă după ea, unul chiar a făcut doi paşi s-o urmeze, dar i s-a părut muncă grea, aşa că s-a întors la îndeletnicirile anterioare. Ea şi-a curăţat puţin penele, a prins o pală de vânt, şi-a întins aripile şi-a zburat. Îşi demonstrase esenţialul.
Cumva logic, mi-a adus aminte de melodia celor de la Vama.
de

Puţin prea mult


Soarele încălzise pământul toată săptămâna, ştia că lumea se pregăteşte de nuntă. Ianuarie abia începuse şi lumea umbla pe bătătură doar cu o vestă de lână aruncată în spate, mai mult ca să nu uite că doar ce-a trecut revelionul, nu de frig. Se apropia sâmbăta cu bucluc, neamurile îşi făceau drum tot mai des pe la noi să ajute la una la alta. Unii vopseau, alţii ascuţeau cuţite, muierile, la bucătărie frământau, uscau tăiţei, coceau prăjituri, cozonaci, pâine, scuturau, ascundeau lucruri, scoteau şi frecau oalele de pământ în care aveau să fiarbă sarmalele pe lângă pirostriile cu supă. Pe joi aşa, au venit şi-ai mei: mama cu tata şi cu frate-meu. Au adus cu ei o faţă de masă, un aşternut, o damigeană de vin, două gâşte şi un şir de ardei iute fără de care tata nu pleca niciodată la drum lung. Socrii mei i-au întâmpinat cu bucurie şi i-au pus imediat la treaba, că era multă.

La nuntă, ca la nuntă. Lume multă, agitaţie, treabă pe măsură, oamenii s-au mai pus şi la masă. Tata s-a spălat bine pe mâini şi-a trecut pe la sacoşă de şi-a luat o mână bună de ardei. Vreo zece ardei roşii, strălucitori, iuţi ca focul. Gheorghe, un malac blond şi blând ca pâinea caldă, omul în casă al socrilor mei, se uita cu jind cum tata muşcă cu poftă din ardeiul parfumat. Şi i-a lăsat gura apă.

-Dă-mi, mă, cuscrule şi mie un ardei. E iute?

-Nu e cine ştie ce, aşa puţin! Io îţi dau, dacă vrei, da’ să nu mă înjuri după aia! Şi-i întinde un ardei subţire ce abia aştepta muşcătura.

Gheorghe, de bună credinţă, l-a luat şi-a muşcat cu sete, jumătate. Măăă, săracul Gheorghe! Odată s-a roşit, ochii i-au ieşit din orbite, a deschis larg gura, să poată trage aer, că nu-i mai ajungea nimic în plămâni şi lacrimile au început să-i pice grăbite în farfurie.

-Îîîuuuu! Ce făcuşi, Viţule, fiţ-ar chelea a naiba să-ţi fie ţie, îl omorâşi, a strigat speriată mama, şi-a sărit să-i dea omului repede ulciorul cu apă rece, să-şi ostoiască focul. Ia, nea Gheorghe, ia repede o gură de apă şi-nghite. Şi respiră odată că mori. Olele, moare omul la masă mă, deschideţi uşa, faceţi-i vânt. Transpirase şi ea toată şi se agita ca o muscă fără cap, speriată şi superstiţioasă. Cum să moară omul tocmai la nunta fiică-sii?

-Mă, Gheorghe, fiţ-ar făcutu’ al dracu’ de om prost, ce făcuşi, mă?, a sărit revoltat şi socru-meu. Cin’ te pusă, mă dobitocule să iei ardei, tu eşti de mâncat iuţeală, ai? Ai, mă Gheorghe, toată ziua te vaiţi de stomac şi te găsiţi acu’ să faci pe viteazu, să-mi strici nunta copilului? Dă-te mă, dracu’ de prost, ieşi afară la aer odată şi să nu te prind că mori că te strâng de gât, auzi?

Gheorghe tot lăcrima şi se lăsase pe spate, pământiu la faţă, că roşul din obraji devenise întâi vânăt şi-apoi căpătase o tentă cenuşie. Ce să se mai mişte? Doar căsca gura larg şi dădea din mâini, de era gata-gata să-i apridem şi-o lumânare.

-Săriţi, mă, că moare omul aci, s-a trezit şi soacră-mea de lângă plită. A luat un pahar cu apă rece şi fleosc, i l-a deşertat direct în ochii sufocatului. Fi’alimănitului tu Gheorghe, că prost mai eşti, mă! Tu nu ne auzi că vorbim cum mănâncă cuscru, vezi bine că nimeni nu îndrăzneşte să se atingă de ardeii lui şi te găsişi tocmai tu să de dai mare? Bă, da cine poate fi mai prost ca tine?

S-a dus naiba toată liniştea mesei. Muierile se învârteau ameţite pe lângă masă, bărbaţii se scărpinau în creştet cu căciulile în mână şi comentau agitaţi întâmplarea, doar tata, zâmbea tacticos, în colţul gurii şi repeta cu prefăcută supărare:

-Na, el m-a întrebat, eu i-am răspus. I-am spus că e puţin iute, da’ eu ştiu cât de iute mănâncă el? Pentru mine e puţin, na – şi mai muşca încă o dată ostentativ din ardeiul căruia i se vedeau deja seminţele. Cu tot cu seminţe-l mânca şi nu i se clintea nici măcar un muşchi pe faţă. Iote, abia acu’ îl simt puţin iute. Ce să-i fac? Io i-am spus. Dacă ştia că nu poate, să nu fi cerut. A cerut, io i-am dat. Nu era să-l las să mă creadă vreun zgârcit care nu vrea să împartă cu el o bucătură. I-am dat. Ce vină am io? Nu ceruşi tu, mă Gheorghe? Nu ceruşi tu? Nu-ţi spusăi io că e iute? Tu de ce ceri dacă ştii că nu poţi mânca?

-Oleo, fir-aş al dracului, cuscre. Da’ cine crezu că e aşa iute de-ţi ia răsuflarea? Crezui şi io că e puţin, cum zâseşi matale şi mi se lăsă, că prea muşcai cu poftă din el. Muşcai şi io, ce să fac, reuşeşte Gheorghe să articuleze într-un final, printre lacrimi.

-Să-ţi fie învăţătură de minte, fiţ-ar capu’ al dracu’ de prost. Păi tu te pui cu cuscru, mă? Nu mă pui io şi te găsişi tu, îl certa în continuare socru-meu, înţepat, nervos mai mult pe spaima trasă decât pe bietul Gheorghe. Ia dracu şi mănâncă acolo, că se răci ciorba din cauza ta! Când să ne simţim şi noi bine, te găsişi tu să ne strici masa. Să nu te mai prind că mai pui gura, că te spui lu’ Lenuţa şi nu mai mănânci cald o lună, auzi?

-Nu-mi mai trebuie cât oi trăi, fir-aş al dracu’, s-a jurat Gheorghe cu lacrimi pe obraz. Cuscru ăsta nu e om, e drac, altfel n-ar putea mânca ardeii ăia.

S-a ţinut de cuvânt. Nu a mai pus niciodată ardei pe limbă, se speriase rău, săracul, în joia nunţii noastre, când a fost cât pe ce să dea mâna cu moartea de la un prăpădit de ardei cât un deget de copil.

de

Alb


Prima dată mi-a albit părul. Abia trecusem de 30 de ani şi păream deja bătrână. Nu mă deranja, pe atunci în mine locuia o femeie bătrână cu toate uşile închise, fără niciun orizont. Aveam umerii căzuţi, renunţasem definitiv la viaţă. Într-o zi de vară, copila mea, pe atunci elevă prin clasa a VII-a, mi-a spus că ea nu mai iese cu mine pe stradă dacă nu mă vopsesc. Îi era ruşine cu bătrâneţea mea. Acum mă uit în oglindă şi văd la suprafaţă femeia care eram atunci pe interior. În mine locuieşte o femeie de 30 de ani. Tot în contratimp.
Azi, că trebuia să mă vopsesc, mi-am adus aminte şi m-am cutremurat.
Eram prin clasa întâi, sau a doua, când ai mei se pregăteau să cunune. S-a nimerit ca înainte de nuntă să plouă vreo două săptămâni în fiecare zi. Ploi repezi, de vară, în zile cu multă căldură. Ca de obicei, uliţa nisipoasă s-a umplut de bălţi numai bune de măsurat cu pas mărunt de copii. Ceea ce am şi făcut de una singură întâi, însoţită de frate-meu mai apoi. Frate-meu nu împlinise 4 ani, era un ţânc dolofan căruia apa îi ajungea până la fund pe alocuri. Degeaba mă bătea mama la cap să stau în curte şi să nu-l trag pe puştiulică în prostiile mele, mie-mi intra pe o ureche şi-mi ieşea pe cealaltă. Aveam grijă doar să-l schimb înainte de-a veni ei de la serviciu, ca să nu mănânc bătaie. Vedeţi? E bună şi bătaia la ceva, îi învaţă pe copii să mintă.
După vreo săptămână a făcut ăla mic febră mare şi-a picat lat în braţele mamei. Era mucos, plângăcios, înfierbântat, cu dureri de burtă şi de picioare- 40 de grade, delira. Mama, ca orice mamă responsabilă, a fugit repede cu el la dispensar. Doctoriţa de atunci,când l-a văzut l-a şi internat şi s-a pus cu seringa pe fundul lui. Moldamin la greu, răcise ăsta de era să dea colţul. În buna tradiţie comunistă, copilul de nici 4 ani a rămas în spital, mama a fost trimisă acasă. Oricum avea o groază de treabă, mai erau doar câteva zile până la nuntă şi pe vremea aia să fii naş la Bechet nu era treabă uşoară. Trebuia să vii cu invitaţii tăi, să ridici cort, să pui masă, să aduci lăutari să se simtă oamenii naşului bine, că de-aia veneau să-i facă fală. Treabă – căcălău, măria ta.
Bătătura era plină de neamuri la jumulit de gâşte, fiert sarmale, făcut ciorbă şi fripturi, veselie multă, chiote, doar mama plânsă ca vai de ea parcă se pregătea de înmormântare. Mama plânsă, eu disperată. Mă simteam vinovată pentru tristeţea ei dar nu-mi venea să spun că-i vina mea. Tăceam chitic şi sufeream în colţul meu. Tata turna vin în paharele nuntaşilor şi ofta. Negru e el oricum, atunci ziceai că fierbe pe tăciuni aprinşi. Se rugaseră cu cerul şi pământul de doctoriţă să le externeze copilul măcar în sâmbăta nunţii şi aia, încăpăţânată îi dăduse afară şi-i ameninţase că o să cheme miliţianul dacă nu se potolesc. Şi unde nu s-a trezit cumnatul, un om cu o inimă imensă, că ridică paharul şi decretează:
-Toarnă Viţule, că eu mă duc să fur băiatul.
Tata a ridicat ochii şi l-a privit în faţă, serios.
-Taci, mă cumnate, nu mă mai amărî şi tu, lasă-mă în plata mea. N-ai auzit-o pe aia că nu vrea să ni-l dea, că-s prea puţin trei zile în spital?, a zis cu o jumătate de gură şi-o umbră de speranţă.
-Mă duc eu, nu voi. Toată lumea o să jure că aţi fost aici, că nu ieşiţi din bătătură. Nici n-o să bănuiască cine l-a luat. Hai, mă, ce dracu’, doar nu degeaba mi-ai purtat bradul la nuntă, atâta lucru să fac şi eu pentru tine.
Mama tocmai ce ieşea din casă, coafată şi gătită prună.
-Hai că merg şi eu cu tine, cumnate, s-a oferit, curajoasă. Ochii îi străluceau, uitase şi de plâns şi de durere. Hai.
Tata a tras-o de mână.
– Viorico, stai, fă, dracu acasă, lasă-l pe ăsta că se descurcă singur. Să nu te pârască cineva, că cine ştie ce se întâmplă.
-Ba. Stai tu, că eu mă duc să-mi aduc copilul.
Şi-a ieşit pe poartă, aşa gătită cum era, cu floarea-n păr şi cumnatul, un pic afumat, pe lângă ea, băţos. Ziceai că-s un cuplu ce merge la petrecere. Au ajuns la spital, cumnatul s-a făcut că întreabă de cineva anume, portarul l-a lăsat să intre să caute, a ajuns în salonul în care era frate-meu, l-a luat pe sus, a încălecat o fereastră care dădea în spatele clădirii şi dus a fost printre copaci. A ieşit din curte printr-o gaură în gard pe care o aranjase dinainte, unde îl aştepta mama care şi-a strâns în braţe odrasla şi-au luat-o amândoi la picior de nu s-au oprit până acasă. Frate-meu tremura de drag că-l scoseseră din închisoarea cu injecţii dureroase, mama era fericită, toată lumea se veselea, cumnatul devenise eroul nostru. Îl priveam cu recunoştinţă, printre lacrimi.
După vreo doi ani un cancer galopant l-a pus la pat pe cumnatu’. Nimeni nu-şi dădea seama ce putea să aibă. Un an întreg a umblat din doctor în doctor şi a schimbat tratament după tratament. Gospodăria lor, înfloritoare până atunci, începuse să scârţâie. Se mai ocupa de ea doar vărul meu cu mustaţa abia mijită şi, cât putea, printre picături, cumnata. Ea îl îngrijea şi pe bolnav, alerga cu el pe la Craiova, la spitale, era şi infirmieră şi mamă şi soţie. Ea îi făcea injecţiile cu morfină. S-a stins într-o noapte fierbinte de vară când cerul era spuzit de stele şi-n grădină greierii aveau concert. Ai mei au stat lângă el până şi-a dat ultima suflare. Parcă s-a rupt ceva din noi şi-a plecat pe lumea cealaltă împreună cu muntele acela de om, cu o inimă cât roata carului, din care rămâsese în pat doar o mână de oase ce ieşeau prin piele. Surpriza cea mai mare a fost dimineaţa, odată cu primii zori, când tata a ridicat ochii şi-a văzut că peste noapte vărului meu îi albise complet părul. Avea 14 ani. A fost tare, nu i-a curs o lacrimă până au aruncat groparii pământ pe sicriu. Ca o stâncă. Peste încă vreo trei ani avea să-şi piardă şi mama, răpusă de aceeaşi boală.
Am citit undeva că părul albeşte repede din cauza emoţiilor pe care ni le reprimăm de-a lungul timpului. Abia azi, când am rememorat întâmplarea, am realizat cât adevăr este în teorema asta.

de

Întâlnirea


Adina se ridică repede din patul fierbinte, pe jumătate adormită şi închide fereastra. „’Tu-i, iar am adormit la ziuă şi l-am uitat deschis. Doamne, e abia şase dimineaţa, ăştia doar la ora asta ştiu să ridice gunoiul? Mergeţi mă şi-mpuşcaţi-vă!”  Se aşează din nou în pat, dar aerul irespirabil şi cearşaful fierbinte o fac să transpire instantaneu. Se întoarce pe cealaltă parte, se trage pe marginea patului, până la urmă se ridică şi merge la bucătărie. Afară se luminează de ziuă şi liniştea dimineţii e spartă de fluieratul gunoierilor şi de zgomotul tomberoanelor trântite pe troliu pentru golire, apoi târâte până aproape de bloc. De acum, până pe la 10 nu mai poate deschide geamurile. În urma gunoierilor rămân pete mari de zeamă de gunoi fermentat care împrăştie până la etajul şase un miros pestilenţial, de parcă tot oraşul ar fi aşezat în mijlocul unei uriaşe gropi de gunoi. În drum spre bucărătie apucă telecomanda aerului condiţionat de pe masă şi dă drumul aparatului care începe să uruie monoton. Măcar o să se facă răcoare.

În chiuvetă stau amestecate, într-un echilibru precar, farfuriile din care au mâncat aseară, pahare, ceşti, ibricul de cafea. Uf, trebuie să le spele dacă vrea să pună de cafea. Ochii o ustură de oboseală şi transpiraţie. Se întoarce, intră în baie şi face un duş rapid cu apă rece. Înviorată, intră înapoi în bucătărie înfăşurată doar în prosopul albastru, scurt şi se apucă de spălat vasele. Gândul îi zboară aiurea în timp ce trece cu buretele plin de spumă peste porţelanul farfuriilor. Azinoapte l-a visat pe Emil. E uimitor că a trecut atâta timp de când l-a scos definitiv din viaţa ei. Au trecut ani şi tocmai acum i-a revenit în vis mai viu şi mai aproape ca totdeauna. A trecut întâi un an în care nu a apus soarele peste ochii unei zile fără să se gândească la el şi fără să se întrebe de ce a fugit, ce l-a făcut să plece fără niciun cuvânt, când era clar că o iubeşte. Se vede a o mia oară în biroul mare, umbros, cu miros de tutun şi parfum bun care o înnebunea şi-o făcea să respire adânc, să soarbă aerul când intra acolo. Se vede cu umerii frânţi cum aşteaptă o explicaţie, senzaţia de greaţă ce-i stătea ca o umbră în dosul pleoapelor, o vede pe secretara bătrână şi grasă, cu ochii apoşi cum intră şi-l priveşte întrebător fără să spună nimic, îl aude pe el cum o roagă să plece, că urmează şedinţă, îşi simte paşii cum o duc înapoi, pe scări, afară în soarele arzător, afară pe poartă, în strada pustie, îşi numără paşii pe străzi, printre case necunoscute care o privesc cu ochi curioşi de muşcate de pe pervazurile încărcate de culoare, îşi odihneşte sufletul pe-o bancă, la umbra castanului cu coroană rotată, ascunsă de ochii lumii printre crengi, intră pe uşa casei care se închide sec în urma ei şi la care el n-a mai bătut niciodată. A ştiut cumva de atunci, din dimineaţa aceea că totul s-a terminat. Au urmat luni întregi de rău, de durere, de abandonare. Dacă n-ar fi fost Anca ar fi clacat după ce-a pierdut copilul. Copilul lui. Limpezeşte bine farfuriile şi le aşează în coşul de vase, clăteşte paharele până simte sticla cum scârţâie sub degete, le pune cu gura în jos pe un şervet de bumbac întins pe masă, pune şi ceştile de cafea lângă ele, umple ibricul şi-l aşează pe aragaz, dă focul mic şi se întoarce, tiptil, în dormitor. Îşi aruncă prosopul umed pe spătarul unui scaun şi-şi trage peste cap rochia de pânză albă, topită, prinsă peste sâni cu un elastic. E largă şi scurtă, numai bună pentru canicula asta care nu se mai termină.

În dormitorul mic, Anca doarme. De cinci zile nu a mai schimbat nici cu ea o vorbă. S-a întunecat şi-a tăcut încăpăţânată după prima probă de examen. Ieri a fost ultima, deseară se afişează rezultatele. Abia aşteaptă să le vadă, să scape de toată tensiunea asta. În bucătărie apa bolboroseşte în ibric. Trage ibricul deoparte şi adaugă trei linguriţe cu vârf de cafea parfumată. Cafeaua se umflă, ridică caimacul aproape să se reverse şi umple bucătăria cu aroma ei amară. Soneria de la intrare sparge liniştea casei. Tresare şi priveşte instinctiv ceasul din perete. Abia e ora 7 şi 10 minute. Cine o fi la ora asta matinală? Se dă în spatele uşii, se ridică încet pe vârfuri şi priveşte pe vizor. Se trage înapoi şi se lipeşte cu spatele de perete, de parcă ar fi văzut o fantomă. Dincolo de uşă se aud voci şi o bătaie uşoară în uşă. Genunchii îi tremură. „Imediat”, răspunde gutural şi nu-şi recunoaşte vocea. Închide ochii câteva secunde, îşi face curaj şi deblochează yala. Dincolo de uşă, Emil zâmbeşte pe jumătate şi-o priveşte aţâţat de jos în sus iar ea îi simte privirea lipită de pulpele subţiri, de coapse, prin rochia transparentă, de sânii goi cu sfârcuri roz înfiorate obraznic sub materialul transparent. În spatele lui, şoferului îi sclipesc ochii. Ea îl observă, în sfârşit şi-şi împreună mâinile peste sâni, ca într-un gest de apărare.

-Bună dimineaţa, salută Emil cu vocea caldă. Nicule, eşti liber. Ne vedem mai târziu, te sun eu, îl expediază pe şofer după ce-l uşurează de geanta de voiaj. Nicu, dezamăgit, se întoarce pe călcâie şi pleacă. Emil intră, dă drumul genţii de voiaj şi-o cuprinde în braţe pe Adina care nu îndrăzneşte nici să respire, închide uşa cu piciorul, o ridică în braţe ca pe un fulg şi-o sărută prelung pe gură. Ea se agaţă cu amândouă mâinile de gâtul lui şi i se abandonează în braţele, cu ochii închişi. Uşa dormitorului se deschide şi se aude vocea somnoroasă a Ancăi.

-Adina, cine-a venit la ora asta?

Va urma.