Puţin prea mult


Soarele încălzise pământul toată săptămâna, ştia că lumea se pregăteşte de nuntă. Ianuarie abia începuse şi lumea umbla pe bătătură doar cu o vestă de lână aruncată în spate, mai mult ca să nu uite că doar ce-a trecut revelionul, nu de frig. Se apropia sâmbăta cu bucluc, neamurile îşi făceau drum tot mai des pe la noi să ajute la una la alta. Unii vopseau, alţii ascuţeau cuţite, muierile, la bucătărie frământau, uscau tăiţei, coceau prăjituri, cozonaci, pâine, scuturau, ascundeau lucruri, scoteau şi frecau oalele de pământ în care aveau să fiarbă sarmalele pe lângă pirostriile cu supă. Pe joi aşa, au venit şi-ai mei: mama cu tata şi cu frate-meu. Au adus cu ei o faţă de masă, un aşternut, o damigeană de vin, două gâşte şi un şir de ardei iute fără de care tata nu pleca niciodată la drum lung. Socrii mei i-au întâmpinat cu bucurie şi i-au pus imediat la treaba, că era multă.

La nuntă, ca la nuntă. Lume multă, agitaţie, treabă pe măsură, oamenii s-au mai pus şi la masă. Tata s-a spălat bine pe mâini şi-a trecut pe la sacoşă de şi-a luat o mână bună de ardei. Vreo zece ardei roşii, strălucitori, iuţi ca focul. Gheorghe, un malac blond şi blând ca pâinea caldă, omul în casă al socrilor mei, se uita cu jind cum tata muşcă cu poftă din ardeiul parfumat. Şi i-a lăsat gura apă.

-Dă-mi, mă, cuscrule şi mie un ardei. E iute?

-Nu e cine ştie ce, aşa puţin! Io îţi dau, dacă vrei, da’ să nu mă înjuri după aia! Şi-i întinde un ardei subţire ce abia aştepta muşcătura.

Gheorghe, de bună credinţă, l-a luat şi-a muşcat cu sete, jumătate. Măăă, săracul Gheorghe! Odată s-a roşit, ochii i-au ieşit din orbite, a deschis larg gura, să poată trage aer, că nu-i mai ajungea nimic în plămâni şi lacrimile au început să-i pice grăbite în farfurie.

-Îîîuuuu! Ce făcuşi, Viţule, fiţ-ar chelea a naiba să-ţi fie ţie, îl omorâşi, a strigat speriată mama, şi-a sărit să-i dea omului repede ulciorul cu apă rece, să-şi ostoiască focul. Ia, nea Gheorghe, ia repede o gură de apă şi-nghite. Şi respiră odată că mori. Olele, moare omul la masă mă, deschideţi uşa, faceţi-i vânt. Transpirase şi ea toată şi se agita ca o muscă fără cap, speriată şi superstiţioasă. Cum să moară omul tocmai la nunta fiică-sii?

-Mă, Gheorghe, fiţ-ar făcutu’ al dracu’ de om prost, ce făcuşi, mă?, a sărit revoltat şi socru-meu. Cin’ te pusă, mă dobitocule să iei ardei, tu eşti de mâncat iuţeală, ai? Ai, mă Gheorghe, toată ziua te vaiţi de stomac şi te găsiţi acu’ să faci pe viteazu, să-mi strici nunta copilului? Dă-te mă, dracu’ de prost, ieşi afară la aer odată şi să nu te prind că mori că te strâng de gât, auzi?

Gheorghe tot lăcrima şi se lăsase pe spate, pământiu la faţă, că roşul din obraji devenise întâi vânăt şi-apoi căpătase o tentă cenuşie. Ce să se mai mişte? Doar căsca gura larg şi dădea din mâini, de era gata-gata să-i apridem şi-o lumânare.

-Săriţi, mă, că moare omul aci, s-a trezit şi soacră-mea de lângă plită. A luat un pahar cu apă rece şi fleosc, i l-a deşertat direct în ochii sufocatului. Fi’alimănitului tu Gheorghe, că prost mai eşti, mă! Tu nu ne auzi că vorbim cum mănâncă cuscru, vezi bine că nimeni nu îndrăzneşte să se atingă de ardeii lui şi te găsişi tocmai tu să de dai mare? Bă, da cine poate fi mai prost ca tine?

S-a dus naiba toată liniştea mesei. Muierile se învârteau ameţite pe lângă masă, bărbaţii se scărpinau în creştet cu căciulile în mână şi comentau agitaţi întâmplarea, doar tata, zâmbea tacticos, în colţul gurii şi repeta cu prefăcută supărare:

-Na, el m-a întrebat, eu i-am răspus. I-am spus că e puţin iute, da’ eu ştiu cât de iute mănâncă el? Pentru mine e puţin, na – şi mai muşca încă o dată ostentativ din ardeiul căruia i se vedeau deja seminţele. Cu tot cu seminţe-l mânca şi nu i se clintea nici măcar un muşchi pe faţă. Iote, abia acu’ îl simt puţin iute. Ce să-i fac? Io i-am spus. Dacă ştia că nu poate, să nu fi cerut. A cerut, io i-am dat. Nu era să-l las să mă creadă vreun zgârcit care nu vrea să împartă cu el o bucătură. I-am dat. Ce vină am io? Nu ceruşi tu, mă Gheorghe? Nu ceruşi tu? Nu-ţi spusăi io că e iute? Tu de ce ceri dacă ştii că nu poţi mânca?

-Oleo, fir-aş al dracului, cuscre. Da’ cine crezu că e aşa iute de-ţi ia răsuflarea? Crezui şi io că e puţin, cum zâseşi matale şi mi se lăsă, că prea muşcai cu poftă din el. Muşcai şi io, ce să fac, reuşeşte Gheorghe să articuleze într-un final, printre lacrimi.

-Să-ţi fie învăţătură de minte, fiţ-ar capu’ al dracu’ de prost. Păi tu te pui cu cuscru, mă? Nu mă pui io şi te găsişi tu, îl certa în continuare socru-meu, înţepat, nervos mai mult pe spaima trasă decât pe bietul Gheorghe. Ia dracu şi mănâncă acolo, că se răci ciorba din cauza ta! Când să ne simţim şi noi bine, te găsişi tu să ne strici masa. Să nu te mai prind că mai pui gura, că te spui lu’ Lenuţa şi nu mai mănânci cald o lună, auzi?

-Nu-mi mai trebuie cât oi trăi, fir-aş al dracu’, s-a jurat Gheorghe cu lacrimi pe obraz. Cuscru ăsta nu e om, e drac, altfel n-ar putea mânca ardeii ăia.

S-a ţinut de cuvânt. Nu a mai pus niciodată ardei pe limbă, se speriase rău, săracul, în joia nunţii noastre, când a fost cât pe ce să dea mâna cu moartea de la un prăpădit de ardei cât un deget de copil.

6 gânduri despre „Puţin prea mult

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.