O vezi?
Acolo-n mijlocul câmpiei arse,
printre lujerii înalti în care
s-au copt semințe negre de scaieți.
Stă cu capul plecat,
așezată pe scândura băncuței vechi
pe care-așteptau călători prăfuiți
la început de veac.
O știu de-o viață, de când străbat câmpia
în graba mâncătoare de secunde a zilei.
Am vrut s-o strig, să-i spun că-n gara ei
nu mai oprește astăzi niciun tren.
Vântul mi-a furat vorbele
și le-a purtat pe aripi, departe.
N-au ajuns la ea și nici nu le-ar fi priceput.
Avea un câine vânăt, atunci, la început.
Ședea făcut covrig la picioarele ei
cu pantofi prăfuiți.
O apăra.
Acum are o moarte mică chircită alături,
pe marginea băncii.
În dreapta ei peronul s-a ascuns definitiv
sub buruieni,
în față șinele-au ruginit tăcute pe
traverse crăpate, de lemn.
Și ea s-a uscat încet,
de când așteaptă tăcut,
să treacă ultimul tren
pe care l-a pierdut.
O vezi?
Șade acolo cu genunchii la gură
și-așteaptă cuminte pe ultima bancă
de pe peronul din gara în care
nu mai oprește de un veac
și două luni, niciun tren.