• Tăticule! Ce faci, bre? Hai de scoate colo un ibric de ţuică să fierbem, să bem şi noi, că-mi e sete şi frig de pe drum!
  În bătătura, prin ceaţa ce se tot aşeza valuri-valuri, doar tăcerea i-a răspuns. În grajd calul fornăia pe nas, în cocină porcii se înghionteau unul pe altul încercând fiecare să intre la mijlocul grămezii să se încălzească, curcile îl priveau când cu un ochi când cu celălalt, curcanii se înfoiaseră şi gâfâiau ţanţoşi, încercând să-l impresioneze. Lupu dădea din coadă şi sărea bucuros în lanţ, dar nicio mişcare de om nu se simţea.
• Bă, tăticule, bă! Pe unde eşti de nu răspunzi?
  Tot strigând a intrat în curtea animalelor. A aprins becul în grajd şi l-au întâmpinat doar vaca mugind, la poarta din vale uliţa era pustie iar oilem în ţarc, rumegau liniştite, cu capul în jos. Doar undeva, aproape de iesle, berbecul împingea cu coarnele în ceva întins pe jos. De curiozitate, Dorel a deschis poarta şi s-a apropiat cu sfială de berbec.
• Stelicăă! Fa, Stelă! Mămiicăă! Ieşiţi afară.
• Ce-ai, Dorele, eşti nebun? Ce strigi în halul ăsta, să te audă satul?
  _ Hai afară, că tăticu e mort în bătătură.
• Îuuuu! Ce zici tu acolo, Dorele? Ce zici?
• N-auzi , fă, eşti surdă? Hai dracu’ncoa, că tac-tu e ţapăn. Hai să-l luăm de-aci că îl face praf berbecul ăsta.
  _ Vai de viaţa mea, la ce venii io acas? La ce nu ajunsăi mai devreme, să-l fi scăpat pe taica? Muuuumăăăă, tu stai liniştită în casă şi taicuţul e mort pe bătătură. Săriiţi, lume, că muri taica!
  Măria s-a clătinat de parcă ar  fi lovit-o cineva cu leuca în cap. Pământul a părut că se învârteşte mai repede şi preţ de o secundă cerul s-a întunecat cu totul iar ea s-a prăbuşit tremurând lângă pat. Fetele, speriate au ţipat. Cu lumânarea în mână, Sanda a aleargat în casă la timp s-o vadă pe mă-sa prăbuşindu-se pe podea, poarta de la drum s-a deschis şi vecinele au dat năvală  cu broboada pusă peste gură,  Vasile de peste drum a intrat în curte cu furca în mână.
• Ce faci, mămicăăă? Te găsi leşinatul acu’?  Şi voi ce-aveţi de ţipaţi aşa? Potoliţi-vă şi stropiţi-o cu nişte apă rece. Turnaţi pe ea până-şi revine şi urcaţi-o în pat.
  Afară, oamenii s-au mobilizat cum au ştiut mai bine. O babă a adus o oală pe care a umplut-o cu nisip şi a aprins o lumânare la colţul casei,  Dorel cu încă doi vecini au ridicat corpul ţeapăn şi l-au adus în casă, de sub coastă, de la izvor, au urcat în grabă alţi săteni. În curtea plină oamenii comentau cu glas scăzut teribila întâmplare şi muierile jeleau, speriate de moartea care se abătuse pe la ei tocmai acum când toată lumea era ocupată cu pregătirile pentru Crăciun. În casă, întins pe pat, Mărin privea, uimit, în tavan, cu ochii larg deschişi.
  Revenită în simţiri, Măria se jelea cu glas stins, lângă pat.
• Mă, Mărine, omul meu, cum plecaşi, mă, fără să-mi spui un cuvânt? Aşa mă iubişi tu pe mine, Mărine, de te gândişi să mă laşi singură pe lume? Pentru ce să mai trăiesc io? Cui mă laşi, Mărine, cui mă laşi, tu, omul meu bun? Doamne, de ce nu mă luaşi pe mine, că tot mă-ncerci de-atâta timp?
  La uşă, femeile plângeau de mila ei şi-a nepoatelor care i se agăţaseră de poale. La căpătâiul lui Mărin a apărut o lumânare mare, de mort. Aşezată pe marginea patului, o bătrână se chinuia să-i acopere ochii cu două monede. Pleoapele nu voiau deloc să stea închise şi monedele zburau de pe ochii deschişi. Încăpăţânată, baba insista iar şi iar. Mortul înţepenise cu picioarele crăcănate, cu un genunchi adus către piept şi degetele chircite în dreptul inimii iar oamenii se certau încercând să găsească soluţia cea mai bună de a-l îndrepta ca să aibă loc în sicriu şi să poată fi înmormântat creştineşte.
• Fă, o chemă cineva pe Măriţa să-l tămâie?
• Pe popa îl chemarăţi?
• Trimite mă, Dorele, muică, un copil să-i bată clopotul la biserică!
  Toţi aveau câte un sfat de dat, câte o sugestie de făcut. În timpul ăsta fetele stăteau îmbrăţişate într-un colţ, înspăimântate, Măria urla pe bătătură şi-şi smulgea părul din cap,  Mărin, plin de balegă şi noroi, zăcea pe pat, baba de la capul lui, căpoasă, se chinuia să-l facă să ţină ochii închişi. În toată nebunia asta, Stela s-a scuturat o dată şi a început să strige.
• Fă babelor, voi toate  sunteţi nebune? Ce-aveţi cu tăticu de-l chinuiţi în halul ăsta! Să-i facă cineva baie.
• Da’ cine, muică?
• Voi, cum cine? Că doar n-aţi vrea să-l spăl io! Hait, care ştiţi c-aţi mai spălat morţi, spuneţi ce vă trebuie, că vă aduc. Pe urmă vă aduc hainele să-l îmbrăcaţi şi să-l mutăm pe masă până vine Dorel cu coşciugul.
• Da de unde vine Dorel cu coşciugul? Nu-l faceţi şi voi ca toată lumea în vale, la Stan al popii?
• De la oraş, cum de unde!?  Io-i iau lu taica tron de-al bun, nu placaj de la Stan al popii.
  Într-un final, în crucea nopţii, Mărin stătea întins pe masă în camera bună, îmbrăcat în costumul lui de zile mari, cu cojocul de oaie pe umeri şi căciula astrahan pe cap, cu mâinile pe piept şi ochii, în sfârşit, închişi. Pe sub bărbie avea trecută o batistă care era legată cu nod în creştetul capului şi pe ochi stăteau acum cuminţi monezile de 5 lei. Două şiruri de scaune, puse de-a stânga şi de-a dreapta, îşi aşteptau păzitorii. O singură babă ştirbă moţăia uşor pe un scaun.
  La bucătărie muierile se călcau în picioare să păzească ibricul de ţuică fiartă care nu se golea şi se umplea pe măsură ce obrajii lor se roşeau.
  Niciuneia nu-i venea să se ducă să privegheze în casa rece ca gheaţa. Stela cocea gogoşi să aibă pentru cei ce vor veni la priveghi, Dorel renunţase cu regret la ţuica fiartă, se urcase în maşină şi făcuse drumul înapoi, la oraş, după coşciug iar Măria şedea pierdută pe un scaun, cu coatele sprijinite de un colţ de masă şi ofta adânc din când în când.
• Muumăă, ieşi, fă, afar’ de-aci şi du-te de scoate ce trebuie pentru mâine, că acu’ se face ziuă!
  Cum mă-sa părea că nu aude nimic, Stela a lăsat gogoşile, a luat-o de mână şi-a împins-o către uşă.
• Adormişi, fi-ţ-ar somnu’al dracu să-ţi fie, i-a aruncat, printre dinţi.
  Bătrâna, smulsă brusc din starea de prostaţie în care căzuse, s-a împiedicat şi s-a prăbuşit în braţele soră-sii care şedea liniştită lângă uşă.
• Fă, Stelică, tu eşti nebună? Ce-ai cu ea, ce-ţi făcu?
• Ia mai taci, mamă Ioană, că din cauza ei muri taica. De ani întregi nu ştie decât să se vaite: au, mă doare capul, au mă dor picioarele, au mă doare curu. Acu’ nu te mai doare, mumă, nimic? Na, că rămâseşi singură, eşti fericită?
• Îîuu, Săndică, mumă, nu te credeam aşa. E mă-ta, fă, te-a făcut şi te-a crescut, dă-te dracu. Te-a făcut huidumă, n-a dormit nopţile să-ţi facă ţie zestre şi să te ţină la şcoală, ţi-a crescut fetele, nenorocito şi tu ce faci? Nu-ţi e, fă, frică de Dumnezeu, să vorbeşti aşa, cu păcat?
• Să se ducă să pună mâna să pregătească toate cele iar tu, mamă Ioană, să taci, că habar n-ai. Mai bine murea ea.
• Ptiu, să-ţi fie de cap, nebuno. N-am crezut că eşti aşa, fără suflet în tine.  Cu ce ţi-au greşit ţie, fă,  oamenii ăştia, de le spurci până şi moartea? Io nu ştiu cu cine-ai semăna tu, da-n neamul nostru nu te-arunci deloc. Hai Mărie să scoatem din ladă ştergarele şi să le punem lumânări. Las-o pe nebuna asta că i-au plecat minţile cu sorcova.
  Bucătăria s-a golit brusc de babe, care, cu capul plecat, au ieşit tăcute şi s-au postat în camera rece, lângă mort.

În casă, moleşită de căldură, cu o durere mare în ceafă, Măria şi-a pus un pic capul pe pernă şi-a închis ochii. Nici o umbră nu i-a întunecat gândurile, în afara durerii ce-i devenise chiriaş permanent. În sobă ardea vesel focul, pe plită fierbea bolborosind oala cu sarmale, pe margine stătea la cald cana de ceai din care să se încălzească Mărin când o să termine treaba. Miroasea a pâine proaspătă, sarmale, cozonac dospit şi-a Crăciun.
O maşină a oprit într-un târziu la poartă. Din ea au coborât vesele două fete blonde, cu ochi mari şi zâmbete luminoase. Au deschis poarta cu zgomot şi au alergat fericite pe alee. Câinele a lătrat vesel în lanţ. Când au ajuns la uşă şi-au scuturat încălţările cu zgomot şi au strigat:
– Maamaaiiieee! Taataaiiieee!
Bătrâna a auzit şi s-a trezit speriată. „Au venit copiii şi eu n-am terminat nimic!” De emoţie a apuca-o tremuratul. S-a ridicat cu greu de pe pernă şi a ieşit să-şi întâmpine odoarele.
– Da, maie, scumpele mele! E aici măiţa voastră!
_ Săru’mâna, mamă! Gata pregătirile?
– Aproape, muică! Aproape! Ajunserăţi şi voi! Hai să vă-ncălziţi un pic c-oţi fi osteniţi de pe drum!
– Acuşica, să descărcăm şi noi bagajele. Da tata unde e?
– Era pe bătătură pe la oi, făcea un pic de curăţenie.
Stela îşi aruncă ochii peste gard. Bătătura e goală.
– Nu se vede.
– O fi plecat cu gunoiul. Căruţa este?
– Da, e. Lasă că-l găsim noi! Hai Dorele să descărcăm porbagajul.
Dorel se conformează. Nu înainte de a-i da un îndemn soacrei.
– Mămică, vezi de pune şi mata să fiarbă nişte ţuică de-aia de-a bună, de-a pus tataie deoparte astă-vară. Mi-e sete!
Adevărul e că i se cam uscase gâtul de când nu băuse nicio înghiţitură de alcool. Până nu şi-au luat maşină abia îl aduna nevasta de prin şanţuri. Când s-au văzut cu maşina în faţa blocului, femeia i-a spus scurt:
– Din momentul ăsta, dacă mai bei, te-ai lins pe bot de tot. Ori te cuminţeşti, ori te las în şanţ. Eu nu voi pune în veci mâna pe volan să te aduc acasă.
Dorel nu a fost prost s-o asculte din prima. A dat din cap, a mormăit un „bine, bine” şi a doua zi s-a prăbuşit într-o margine de dâmb, undeva în drum spre casă. Acolo şi-a petrecut noaptea. Dimineaţa, când s-a trezit, nu mai avea nici pantalonii, nici pantofii, nici paltonul. Era plin de noroi din cap până în tălpi şi îngheţat bocnă.
Când a ajuns acasă, a bătut la uşă până au ieşit vecinii de l-au potolit şi-au rugat-o pe Stela să-l primească, luându-şi ei angajamentul că avea să fie ultima oară când Dorel venea beat acasă. Ea a deschis, el a intrat, a făcut o baie şi s-a băgat în pat. S-a trezit la spital, după o săptămână. Singur. Făcuse aprindere la plămâni de la noaptea petrecută în frig. S-a întors acasă mai slab cu zece kg şi palid ca un mort. Stela s-a pus în în faţa lui cu toate cele 120 de kg şi mâinile în şold şi l-a întrebat:
– Mai bei?
– Mă. muiere, tu ce vrei să spui io acu? Că nu mai beau în viaţa mea nimic? Ştii bine c-ar fi minciună.
– Bine. Ai voie să bei acasă, câte un pahar pe seară şi doar dacă beau şi eu cu tine. În cârciumă nu mai ai ce căuta.
Dorel era prea slăbit în momentul ăla să se certe cu ea. A dat din cap, resemnat. A mai zăcut o săptămână în patul din dormitor, străin în propria casă.
O singură dată a încercat să-i tragă o bătaie, să-l ştie de bărbat. A reuşit să-i dea vreo doi pumni. Ea s-a smucit, a dat cu el de perete, i-a înfipt mâna în gât şi l-a ţintuit acolo până a început să se zbată ca un pui de găină. Era să facă pe el. Zdrahoana nu zicea nimic, doar îl fixa cu privirea, strângea degetele ca pe o menghină în jurul gâtului lui şi-l fixa cu ochii pe jumătate închişi în timp ce din colţul gurii îi curgea un firicel de sânge şi locul unde el o lovise cu pumnul începea să se umfle şi să se învineţească. Parcă era hotărâtă să-l bage cu totul în zidul de beton şi să-l uite acolo. I-a dat drumul brusc, el s-a prăbuşit pe podea şi ea i-a mai tras un picior în boaşe.
– Data viitoare te omor.
Atât i-a spus, iar pe el l-au trecut fiori reci pe şira spinării.
Doar la socru-său îşi mai permitea să bea şi el liniştit. Ştia că, de faţă cu bătrânul, Stela nu va zice nimic.
De aceea era şi aşa vesel când se grăbea să descarce porbagajul şi să plece în căutarea socrului, cu care să se cinstească şi el ca omul, după o prea lungă abstinenţă.

Va urma

Stăteam acolo sub coroana rotată a părului din mijlocul curţii, pe o margine de pat cu saltea de cârpe, sub ploaia de săgeţi otrăvite şi nu mă puteam gândi la nimic. Capul îmi zvâcnea, urechile-mi erau pline de vârtejul sângelui ce-ar fi rupt barierele să iasă afară la aer şi în mintea mea se învârtea o singură întrebare: Ce caut eu aici, între oamenii ăştia?

Noaptea se lăsase calmă peste sat şi-şi trimisese stelele să acopere oboseala zilei. Toată suflarea dormea, doar ei trei stăteau ca nişte păsări de pradă deasupra mea şi înfingeau pumnal după pumnal în inimă cu vorbe grele, dureroase. Îmi simţeam obrazul fierbinte, dureros, amorţit, urechea stângă pulsa încinsă şi ei întindeau mâinile, gesticulau, se împingeau unul pe celălat, se întreceau care să apuce să-mi arunce mai multe acuze, să mă murdărească mai tare, să mă rănească mai de moarte.

Optsprezece ani. Îi aveam în palmele bătătorite şi mă uitam la ei ca la nişte străini care-mi vindeau minciuni. Optsprezece ani din viaţa mea, un mănunchi de zile chinuite adunate într-o tinereţe pierdută pentru totdeauna alături de acei oameni-ulii ce-mi ucideau acum sufletul şi-mi arătau poarta.

Ce era să mai fac eu atunci cu tinereţea aia palidă şi epuizată de muncă şi prea multe griji? O priveam cu milă şi o vedeam cum moare în palmele umflate. Nu eram în stare să îi aprind nici măcar o lumânare, nu puteam să vărs nici măcar o lacrimă pentru ea, chiar dacă ochii imi ardeau usturător sub clocotul lor.  Câtă risipă de zile şi nopţi, câte vise ucise în faşă!

Ce căutam eu acolo, între şerpii aceia cu ochi injectaţi şi gurile negre larg deschise prin care-mi şuierau blesteme şi jigniri? Cine mai eram eu? Ce lanţuri mă ţineau ţintuită pe marginea aia de pat, sub ploaia de lovituri şi vorbe cu lama ascuţită?

Abia mă trezeam după un somn de moarte ce mă cuprinsese cândva, demult, când nimic nu prevestea norii negri ce aveau să mă ucidă. Cum de-am găsit puterea să-mi şterg ochii şi păşesc mai departe, an după an, lângă un om care acum se uita la mine desfigurat, cu ură şi ridica mâna să lovească iar şi iar- a câta oară? Am ridicat ochii şi totul mi s-a părut străin. Tot ce clădisem în tinereţea ucisă era inutil.

Într-un colţ de scară, pe treptele reci de ciment stăteau tăcuţi copiii, cu ochii în pământ. M-am uitat la mâinile lor firave, la fel de bătătorite ca ale mele, la umerii căzuţi ce purtau cruzi şi neputincioşi o povară mult prea grea şi m-am cutremurat. Cu ce-au greşit ei să suporte aşa ceva? De ce îi chinuiam şi ce viitor îi aştepta acolo?

M-am agăţat de ochii lor larg deschişi ce priveau goi în întuneric încercând să-şi înăbuşe plânsul şi mi-am adunat puţinele puteri, încă o dată. M-am ridicat, picioarele îmi tremurau şi m-am clătinat. I-am luat uşor de mână şi i-am trimis la culcare. Nu m-au privit. Erau supăraţi pe mine, pe lumea toată. Aveau dreptate, eu eram vinovată de tot ce li se întâmpla. Eu ar fi trebuit să deschid ochii şi să văd demult hăul deasupra căruia îi ţin suspendaţi şi paralizanta lor teamă.

Am ridicat ochii şi le-am privit tatăl. Pentru prima dată în optsprezece ani am văzut un străin hidos pe care-l dispreţuiam. Şi am ştiut că trebuie să plec. Era linişte adâncă în mine, ca-n ochiul tornadei, când totul în jur se învârte ameţitor, doar tu ai senzaţia că trăieşti într-o altă dimensiune înconjurat de toate acele obiecte zburătoare.

Am strâns pumnii şi mi-am promis atunci în prezenţa milioanelor de ochi ce ne priveau din cer că nimeni, niciodată, nu o să ne mai facă se ne simţim atât de mici şi neputincioşi ca atunci. În acel moment am luat buretele şi am început să şterg încet, meticulos, tot ce scrisesem în cartea vieţii alături de omul care-mi era duşman şi care ştiuse să mă mintă ca nimeni altul.

M-am întors şi am intrat în casă după copii. Au mai trecut câţiva ani până am încuiat uşa de tot şi am lăsat trecutul în urmă, însă  sufletul, eliberat,  mi-a plecat de acolo în acea noapte senină şi caldă de toamnă.