de

O seară


Oraşul părea topit de secetă, pe străzile pustii iarba ţipa de sete. Teii-şi scuturau petala fără parfum ameţitor, toropiţi de căldură. În zare se iţeau dealurile pline de păduri, cartiere cochete se ghiceau printre copaci, pluteau în strălucirea fierbinte a soarelui ce apunea peste ziua încinsă de mai. Câini fără stăpân alergau cu limba scoasă, cautau cu disperare un strop de apă, pe uşile magazinelor stătau agăţate lacăte grele ce-ascundeau dincolo de gratii marfa puţină şi proastă. Paşii mi se intersectau rar cu paşii altor persoane pe trotuar.

Oamenii zâmbeau când treceau pe lângă mine, îşi duceau pe umeri o linişte pe care eu, de prea mult timp trăitoare într-un oraş agitat, o uitasem. Îi priveam mirată şi mă întrebam cum trece viaţa lor, acolo, la poalele munţilor unde parcul central nu-ţi oferea privirii decât o imensă întindere pârjolită de iarbă neîngrijită, cu bănci plasate pe marginea aleilor, în plin soare. Şi totuşi, ţânci cu genunchi fragili trăgeau după ei jucării colorate agăţate cu sfoară, puştani îşi plimbau rolele pe alei, adolescenţi se ţineau de mână.
La biserica din centru erau nunţi. O mireasă ieşea, alta intra să primească coroana grea a cununiei. „Mărit să fii mire ca Avraam, binecuvântat să fii ca Isaac, să te înmulţeşti ca Iacov, umblând în pace şi lucrând în dreptate poruncile lui Dumnezeu. Şi tu mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te veseleşti ca Rebeca, să te înmulţeşti ca Rahela, veselindu-te cu bărbatul tău şi păzind rânduielile Legii, că aşa a binevoit Dumnezeu”. Câte cupluri vor rezista presiunii timpului, rudelor, firii păcătoase a oamenilor?

Pe bulevard treceau maşini de lux împodobite cu voal şi funde imense. Terasele pline de beţivi ce priveau lumea cu ochi tulburi nu îmbiau la popas.

La capătul drumului mă aşteapta pensiunea la fel de prăfuită, cu pretenţii de multe stele ce m-au abandonat în holul de la recepţie şi-a rămas să mă însoţească în camera strâmtă doar o obscuritate de cel mult 2 margarete. Căldura gonea turiştii pe terasă, să mai respire puţin din răcoarea înserării coborâte de pe munte, în compania ţânţarilor.

La colţ, o benzinărie îngustă, cu două pompe şi un magazinaş prea strâmt, ţineau loc de poartă. Doi câini cu limba scoasă se odihneau la umbra peretelui înfierbântat. M-am dus să le arunc nişte oase şi resturi de la masă. Eventual să le pun un strop de apă. M-a întâmpinat, amabil, lucrătorul de la benzinărie. Avea faţa arsă de soare, brăzdată de riduri adânci şi o lumină caldă în ochi care-i înfrumuseţa zâmbetul.
-Bună seara! Vreţi să aruncaţi gunoiul? Daţi că vă ajut eu.
-Mulţumesc mult, voiam doar să dau nişte oase căţeilor.
-Aaaa, vă rog! Dar să ştiţi că sunt sătui, am grijă de ei, domniţă dragă. Îmi ţin companie în nopţile lungi în care sunt de tură. Sunt şi ei suflete curate, domniţă. Un câine e mai bun ca un om, ascultaţi la mine. Oamenii te trădează şi se folosesc de tine, câinii sunt credincioşi. Şi pentru un codru pe pâine goală te apără.

Am zâmbit vorbei molcome şi calde care îmi aduce aminte de timpuri uitate şi oameni dragi. Şi excesului de “domniţă dragă.”
-Aveţi dreptate. Din păcate nu toţi oamenii gândesc aşa.
-Da’ ce treabă am eu cum oamenii? Oameni-s răi, fără suflet. De unde sunteţi?
-Din Bucureşti.
-Ooo, am auzit şi eu de măcelul câinilor de acolo. Domniţă, eu nu aş fi făcut pe placul oamenilor ălora. Ce, ăia or fost oameni responsabili? Aveţi copii?
-Am, doi.
-Să vă trăiască! Eu am o fată. E studentă la Cluj, la medicină veterinară. Vrea să ajute toate animalele, atât de dragi îi sunt şi eu o ajut, să ştiţi. De ce să n-o ajut, că e copil bun, nu mi-o ieşit din cuvânt niciodată. Şi eu am susţinut-o totdeauna, chiar şi la şcoală când alţii luau note mari pe pile, iar ea se supăra.
-Ei, se întâmplă peste tot, copiii se învaţă cu nedreptăţile de mici.
-Eu nu am lăsat-o aşa. Dacă unul mi-o râs de ea, m-am dus şi m-am luat cu el de piept. Copilul trebuie respectat dacă e bun, domniţă, altfel cum să înveţe ce trebuie? Toţi profesorii mă cunoşteau ca pe calul breaz, la toate şedinţele am fost, una nu mi-o scăpat. Mi-am învăţat fata şi să se apere, dacă o atacă cineva. Am învăţat-o, domniţă, că doar pe ea o am. Să fie descurcăreaţă. Ia să v-o arăt. Nu-i aşa că e frumoasă? Nu că-i pruncul meu şi că mă laud.

Se lăuda. Avea şi cu ce, fata era frumoasă, ce-i drept. Iar el era dispus să-mi povestească despre viaţa lui de om simplu, normal, cu griji mărunte şi fericiri mari. Despre casa lui, viaţa lui, soţia lui, concedii, flori, păsări, grădină.

-Eu nu aş putea sta în Bucureştiul ăla al dumneavoastră, să nu vă supăraţi pe mine.
-De ce m-aş supăra? Sunt şi eu destul de sătulă de el.
-Răi oameni acolo, domniţă. Da’ aşa este e oraşul, trebă să lupte şi ei să supravieţuiască, ce să facă. Lume multă, se calcă pe picioare, de-aia e aşa!
-Aşa este, aglomeraţie mare.
-Am cunoscut odată un medic din Bucureşti. Eram la mare şi am stat împreună pe timpul concediului. Pe atunci lucram încă în Italia. V-am zis că am fost cinci ani să lucrez afară? Cinci ani am stat. Făceam bani frumoşi, domniţă, dar într-o dimineaţă m-am aşezat pe pat şi m-am gândit “mă, pentru cine mă chinui eu pe aici şi fetele mele singure pe acolo?”. Că le lăsasem singure, pe nevastă-mea şi pe fată. Iar fata începea liceul, avea nevoie de mine. M-am întors. Familia e pe primul plan, domniţă dragă, dacă nu înţelegi asta, degeaba trăieşti. Acolo câştigam mult, dar aici aveam sufletul. Nu-mi pare rău. Am făcut ce trebuia. Cu banii pe care i-am adus mi-am luat locul ăsta de casă, am ridicat pereţii şi suntem liniştiţi. Mai am de lucru, ohooo, da’ eu să fiu sănătos. Le fac pe toate.

-…
-Şi cum vă spuneam, am mers noi la mare în concediu şi ne-am găsit cu doctorul acela, cu familia. Încântat de noi, de vorba noastră, de felul nostru, că noi aşa suntem pe aici, domniţă, mai calmi. Nu şi nu, că să trecem pe la ei când avem drum în Bucureşti. Neapărat. Ne-au dat adresa, numărul de telefon, să ţinem legătura, în fine, tot tacâmul. Şi odată, ce mi-a venit mie să zic nevestei “hai să mergem pe la domnul doctor”, să nu ne creadă neserioşi, că noi suntem oameni de cuvânt, domniţă dragă. Şi ne-am dus. Am rătăcit noi ce-am rătăcit acolo, pe străduţele alea şi-am dat de bloc într-un final. Am sunat la telefon înainte, dar nu ne-a răspuns nimeni. Zic nevestei “lasă, cred că nu ne mai cunoaşte numărul, o să se bucure când ne-or vedea la uşă!”. Am ajuns, am lăsat maşina în faţa blocului, am sunat la uşă, nimeni. Nu ne-au primit, domniţă. Am zis asta e, mergem acasă. Când am coborât, ce să vezi. Se pare că parcasem pe locul unuia şi ăla, nervos, ne spărsese parbrizul. Praf l-a făcut! Mergi şi caută parbriz, că nu puteam să ne întoarcem aşa, e drum lung. Era aşa, înainte de Paşti. Toate magazinele închise. Am reuşit să ajung la un service şi ăla de acolo zice “domnle, da’ ai făcut-o pe treabă! N’am cum să te ajut până luni, mergi şi dumneata la cutare service.” M-am plimbat aşa cu nevasta şi copila în maşină prin tot Bucureştiul. Ba că nu au parbriz, ba că mă costa o avere. Mai aveam două milioane bani cash în buzunar şi trebuia să ajung şi înapoi acasă. Atâţia kilometri! Până la urmă am găsit pe unul pe lângă puşcăria aia, la Jilava, de m-a ajutat şi mi-a pus, provizoriu, un parbriz de la o rablă pe care o avea la poartă. Greu o fo’, domniţă. De atunci nici că am mai auzit de doctor sau de cineva din ai lui. M-am lecuit.
-Ăştia sunt oamenii, domnul meu. Nu e singurul, mulţi fac aşa.
-Da’ facă cum vor, e treaba lor. Eu nu mai cred în aşa oameni. Stau acasă la mine şi trăiesc bine. V-am arătat ce trandafiri am în grădină? Când nu am clienţi, stau aici, pe scăunel, intru pe internet şi mă informez. Ştiu ce pământ trebe la fiecare, ce îngrăşăminte, când se taie, cum se taie, tot ce a mai apărut nou. Îmi place să am. Am şi seră, să ştiţi. De toate am numai din curtea mea, eu nu mă duc să dau bani la piaţă. Îi aud pe vecinii mei că se plâng. Eu nu mă uit peste gardul lor. Să muncească. Dacă stai cu mâna întinsă să-ţi dea altul, nimic nu ai. Trebuie să pui osul la muncă. Eu mă duc acasă şi intru în grădină. Ud, plivesc, curăţ. Dimineaţa o iau de la capăt şi am curtea un rai. Ştiu că mulţi mă înjură, da’ n-am eu treaba lor. să injure, nu-i opresc. Eu îmi văd de casa mea şi de familia mea, de nevastă, de copil. Ele sunt comoara mea.

Am zâmbit. Nu aveam timp să răspund avalanşei de confesiuni şi fotografii, care mai de care mai frumoase, mai zâmbitoare şi mai înflorite, se înoptase.
-Să vă trăiască, sunteţi un om fericit cu o familie frumoasă, i-am răspus şi-am pleznit un ţânţar care se îngrăşase subit din umărul meu. De ceva timp doar ascultam şi mă plezneam discret, cu oarecare nerăbdare.
-Săru’mâna, domniţă dragă. Şi dumneavoastră să fiţi fericită aşa cum sunt eu. Da’păi v-am ţinut o grămadă, să mă iertaţi, aşa sunt eu, simt sufletul omului şi-mi place să povestesc. Nu vă supăraţi pe mine.

Cei doi câini se culcaseră la picioarele mele, unul de-a dreapta, celălalt de-a stânga şi mă priveau de acolo de jos, direct în ochi. Liniştiţi şi conştienţi de siguranţa vieţii lor. Îmi simţeam spatele rupându-se de la mijloc şi-aveam mâncărimi peste tot, dar nu-mi venea să mă dau dusă de lângă omul acela cu vorbă blândă şi viaţă împlinită care fusese dispus să împartă din prea plinul sufletului lui cu mine.

Uneori oamenii fac diferenţa. Indiferent unde te-ai afla şi indiferent cât de amar e gustul pe care viaţa ţi-l lasă, există totdeauna într-un colţ uitat de lume câte un om care te poate mângâia.

M-am îndreptat de spate şi mi-am luat la revedere.

-Mergeţi sănătoasă domniţă, dragă, mai treceţi pe la noi, mi-a urat cald în timp ce-mi strângea mâna. Eu m-am întors mai bogată în camera mea obscură, el s-a aşezat pe scaun în faţa uşii să-şi caute informaţii pe internet.

de

Desperecheat


Azi o să intru, o să mă aşez cuminte
pe fotoliu şi-o să tac.
Să nu te opreşti, sunt doar o boare,
nu te salut, nu-mi întind degetele să te ating
în treacăt, c-o mângâiere.
Am venit cu toamna, m-a ajuns din urmă
şi nici nu mi-am dat seama când a intrat
în suflet, fără să bată la uşă.
A vuit sus, pe creştetul plopilor
şi le-a lepădat frunzele pe alei,
ele au zburat un timp nedumerite
şi mi-au sucombat, galben, la picioare.
Luni, marţi, miercuri, joi, ianuarie, iunie,
duminică, ieri, toate au purtat un nume
pe care l-au scrijelit uscat pe peretele inimii.
Azi n-o să te sărut,
am un suflet şchiop, desperecheat,
ca un pantof uitat pe-o piatră rece de mormânt.

img_1876

de

De bună dimineaţa


Aţi avut vreodată timp să ascultaţi câtă fericire e în jur când se ivesc zorii? Florile încă dorm şi sus, în văzduh, cântă fericită o ciocârlie. Din teiul din grădină îi răspunde o mierlă şi o perioadă doar trilul ei răsună în răcoarea dimineţii. Apar încă două raze şi se trezesc vrăbiuţele. Îşi unesc glasurile mici şi pun la cale treburile zilei. Astea se ceartă ca la uşa cortului, ai senzaţia că mai au puţin şi se iau la bătaie, îţi vine să intri şatră să le desparţi. Ceva mai târziu uguie un guguştiuc, de undeva de la blocul vecin îi răspunde altul, se aude un zbor de porumbel şi, pe nesimţite, toate se amestecă, cafeaua s-a răcit cât ai uitat să guşti din ea şi soarele e deja sus. În grădină, printre tufele de crini de august, îşi plimbă coada un motan.
E luni, mierla a tăcut de mult, până şi şatra vrăbiilor s-a împrăştiat după grăunţe. Bună dimineaţa!

de

Întâlnirea


Adina se ridică repede din patul fierbinte, pe jumătate adormită şi închide fereastra. „’Tu-i, iar am adormit la ziuă şi l-am uitat deschis. Doamne, e abia şase dimineaţa, ăştia doar la ora asta ştiu să ridice gunoiul? Mergeţi mă şi-mpuşcaţi-vă!”  Se aşează din nou în pat, dar aerul irespirabil şi cearşaful fierbinte o fac să transpire instantaneu. Se întoarce pe cealaltă parte, se trage pe marginea patului, până la urmă se ridică şi merge la bucătărie. Afară se luminează de ziuă şi liniştea dimineţii e spartă de fluieratul gunoierilor şi de zgomotul tomberoanelor trântite pe troliu pentru golire, apoi târâte până aproape de bloc. De acum, până pe la 10 nu mai poate deschide geamurile. În urma gunoierilor rămân pete mari de zeamă de gunoi fermentat care împrăştie până la etajul şase un miros pestilenţial, de parcă tot oraşul ar fi aşezat în mijlocul unei uriaşe gropi de gunoi. În drum spre bucărătie apucă telecomanda aerului condiţionat de pe masă şi dă drumul aparatului care începe să uruie monoton. Măcar o să se facă răcoare.

În chiuvetă stau amestecate, într-un echilibru precar, farfuriile din care au mâncat aseară, pahare, ceşti, ibricul de cafea. Uf, trebuie să le spele dacă vrea să pună de cafea. Ochii o ustură de oboseală şi transpiraţie. Se întoarce, intră în baie şi face un duş rapid cu apă rece. Înviorată, intră înapoi în bucătărie înfăşurată doar în prosopul albastru, scurt şi se apucă de spălat vasele. Gândul îi zboară aiurea în timp ce trece cu buretele plin de spumă peste porţelanul farfuriilor. Azinoapte l-a visat pe Emil. E uimitor că a trecut atâta timp de când l-a scos definitiv din viaţa ei. Au trecut ani şi tocmai acum i-a revenit în vis mai viu şi mai aproape ca totdeauna. A trecut întâi un an în care nu a apus soarele peste ochii unei zile fără să se gândească la el şi fără să se întrebe de ce a fugit, ce l-a făcut să plece fără niciun cuvânt, când era clar că o iubeşte. Se vede a o mia oară în biroul mare, umbros, cu miros de tutun şi parfum bun care o înnebunea şi-o făcea să respire adânc, să soarbă aerul când intra acolo. Se vede cu umerii frânţi cum aşteaptă o explicaţie, senzaţia de greaţă ce-i stătea ca o umbră în dosul pleoapelor, o vede pe secretara bătrână şi grasă, cu ochii apoşi cum intră şi-l priveşte întrebător fără să spună nimic, îl aude pe el cum o roagă să plece, că urmează şedinţă, îşi simte paşii cum o duc înapoi, pe scări, afară în soarele arzător, afară pe poartă, în strada pustie, îşi numără paşii pe străzi, printre case necunoscute care o privesc cu ochi curioşi de muşcate de pe pervazurile încărcate de culoare, îşi odihneşte sufletul pe-o bancă, la umbra castanului cu coroană rotată, ascunsă de ochii lumii printre crengi, intră pe uşa casei care se închide sec în urma ei şi la care el n-a mai bătut niciodată. A ştiut cumva de atunci, din dimineaţa aceea că totul s-a terminat. Au urmat luni întregi de rău, de durere, de abandonare. Dacă n-ar fi fost Anca ar fi clacat după ce-a pierdut copilul. Copilul lui. Limpezeşte bine farfuriile şi le aşează în coşul de vase, clăteşte paharele până simte sticla cum scârţâie sub degete, le pune cu gura în jos pe un şervet de bumbac întins pe masă, pune şi ceştile de cafea lângă ele, umple ibricul şi-l aşează pe aragaz, dă focul mic şi se întoarce, tiptil, în dormitor. Îşi aruncă prosopul umed pe spătarul unui scaun şi-şi trage peste cap rochia de pânză albă, topită, prinsă peste sâni cu un elastic. E largă şi scurtă, numai bună pentru canicula asta care nu se mai termină.

În dormitorul mic, Anca doarme. De cinci zile nu a mai schimbat nici cu ea o vorbă. S-a întunecat şi-a tăcut încăpăţânată după prima probă de examen. Ieri a fost ultima, deseară se afişează rezultatele. Abia aşteaptă să le vadă, să scape de toată tensiunea asta. În bucătărie apa bolboroseşte în ibric. Trage ibricul deoparte şi adaugă trei linguriţe cu vârf de cafea parfumată. Cafeaua se umflă, ridică caimacul aproape să se reverse şi umple bucătăria cu aroma ei amară. Soneria de la intrare sparge liniştea casei. Tresare şi priveşte instinctiv ceasul din perete. Abia e ora 7 şi 10 minute. Cine o fi la ora asta matinală? Se dă în spatele uşii, se ridică încet pe vârfuri şi priveşte pe vizor. Se trage înapoi şi se lipeşte cu spatele de perete, de parcă ar fi văzut o fantomă. Dincolo de uşă se aud voci şi o bătaie uşoară în uşă. Genunchii îi tremură. „Imediat”, răspunde gutural şi nu-şi recunoaşte vocea. Închide ochii câteva secunde, îşi face curaj şi deblochează yala. Dincolo de uşă, Emil zâmbeşte pe jumătate şi-o priveşte aţâţat de jos în sus iar ea îi simte privirea lipită de pulpele subţiri, de coapse, prin rochia transparentă, de sânii goi cu sfârcuri roz înfiorate obraznic sub materialul transparent. În spatele lui, şoferului îi sclipesc ochii. Ea îl observă, în sfârşit şi-şi împreună mâinile peste sâni, ca într-un gest de apărare.

-Bună dimineaţa, salută Emil cu vocea caldă. Nicule, eşti liber. Ne vedem mai târziu, te sun eu, îl expediază pe şofer după ce-l uşurează de geanta de voiaj. Nicu, dezamăgit, se întoarce pe călcâie şi pleacă. Emil intră, dă drumul genţii de voiaj şi-o cuprinde în braţe pe Adina care nu îndrăzneşte nici să respire, închide uşa cu piciorul, o ridică în braţe ca pe un fulg şi-o sărută prelung pe gură. Ea se agaţă cu amândouă mâinile de gâtul lui şi i se abandonează în braţele, cu ochii închişi. Uşa dormitorului se deschide şi se aude vocea somnoroasă a Ancăi.

-Adina, cine-a venit la ora asta?

Va urma.

de

Baba


Băiatul luase darul băuturii şi nu mai ştia ce e realitate şi ce e închipuire. Avea o iapă albă care învăţase toate cârciumile din sat şi se oprea pe rând la fiecare, apoi, de una singură mergea cu capul în pământ şi-l aducea cuminte acasă, mort de beat pe fundul căruţii. Se oprea la poartă şi aştepta.  Copiii de pe uliţă îl vedeau şi se urcau în căruţă peste el să-i strige măscări şi să-l tragă de mustăţi. Se trezea, lua biciuşca în mână şi-ncepea să lovească în stânga şi-n dreapta în timp ce înjura gros de câte ori cureluşa de piele îl şficuia pe spate. Copiii se împrăştiau care-ncotro şi umpleau uliţa cu ţipetele şi râsul lor. Atunci se rostogolea în praful drumului, se aduna de pe jos şi deschidea poarta. Iapa intra şi parca în faţa casei. Acolo o uita Dumnezeu până venea muierea de la câmp, o dezlega şi-i scotea o căldare de apă. I se usca, săraca, şi sufletul în ea.

Fata îi semăna babei, albă la faţă, cu ochi mici, ştrengăreşti şi buze roşii. Nu luase şi blândeţea ei senină, era încăpăţânată, independentă şi băieţoasă, nu-i sufla nimeni în ciorbă. Nu avea nevoie de bărbaţi s-o descurce în treburi, avea nevoie de ei doar în pat, între aşternuturi răcoroase de bumbac, când carnea tare îi ardea şi corpul îşi cerea partea lui de păcat. Dimineaţa le punea hainele în braţe şi-i trimitea acasă, la neveste. Dădea bani cu camătă şi îi urmărea pe datornici până recupera şi ultima dobândă, nu ajuta pe nimeni dezinteresat, nici măcar pe frate-său. Sau mai ales pe el.

Băiatul avea copii, greutăţi, gospodărie mare, fata nu s-a înţeles nici cu bărbatul, nici cu socrii şi după ce într-un acces de nebunie i-a luat la bătaie pe toţi, a ieşit pe poartă şi dusă a fost. S-a mutat înapoi în casa părintească. Îi părea babei rău că o vedea fără niciun noroc pe lume.  O ajuta, mergea la CAP ca să-i adune zile, să aibă şi ea o pensie la bătrâneţe. “Că-i necăjită tare, maică.” Fie-sa o suporta, cât o suporta, mai ales din primăvară până-n toamnă, când era de lucru pe-afară. După ce se ridicau grădinile, varza se acrea în putină şi vinul se asprea în butoi, îi aduna lucrurile într-o boccea şi-o scotea pe poartă. „Să pleci fir-ai a dracu că din cauza ta nu am nici un Dumnezeu, să te duci unde oi vedea cu ochii, să nu mai aud de tine.” Pleca baba, ce să facă?

Se oprea la poarta băiatului, răsufla adânc şi bătea. Îi deschidea nora. „Iar te-a dat nebuna afară din casă, mamă? Te-ai dus s-o ajuţi, fi-r-ar ea a dracului să fie azi şi mâine! Acum baţi iar la poarta mea, de parcă la mine fug câinii cu covrigi în coadă. Te primesc să ştii, dar de data asta dacă mai pleci, să nu mai vii înapoi, că nu-ţi mai deschid.”  Plângea baba şi se ruga de moarte cu o jumate de gură, s-audă nora, că ea nu îşi dorea cu adevărat să moară, iubea viaţa. Toată iarna tânjea pe vatră şi ofta cu ochii uzi. Se usca de dorul fie-sii.  Când începeau să curgă streşinile nu-şi mai găsea astâmpăr. Ieşea pe-afară, pierdea timpul pe la animale, intra înapoi, ieşea iar şi privea pe uliţă în sus. Aştepta ceva şi n-ar fi spus în ruptul capului ce. În câte o duminică mai însorită fie-sa, primenită prună, bătea în poartă. “Hai, fa, mumă, tu nu mai ai de gând să vii acasă? Cât mai stai la ăştia?” Atât aştepta baba. Îşi lega repede bocceaua şi dusă era. În toamnă bătea iar, spăşită, în poartă.

A ţinut-o pe drumuri câţiva ani. De la un timp se tot împiedica şi fie-sa îşi pierdea răbdarea mai repede, azvârlea mai des cu ea pe scări. Baba se ridica şi urca treptele pe brânci. Învăţase să blesteme. Într-un octombrie ploios a picat la pat. S-a stins cuminte, în două săptămâni cu spaima că dacă nu o să moară atunci, nu va mai apuca să moară în casa ei. S-a mutat în cimitirul de peste drum, să fie pe-aproape de ar fi avut fata nevoie de ea.

de

Vară


Ai pus pe altarul verii aur curat
pentru pâinea de toate zilele.
Vara ta a zâmbit albastru
şi m-a născut pe mine.
Vara mea te-a cules
din nisipul fierbinte
şi mi te-a dăruit
spre pârguire.

IMG_1651

de

Cuvântul mut


Eu tac în colţul meu de lume,
tu taci în colţul tău de cer.
Ce frumos plutesc cuvintele în noi
când le acoperă tăcerea.

de

Plecările


O să-mi adun cuvintele într-o zi
şi-o să le îmbrac frumos
în hârtie de mătase.
Le voi aşeza unul lângă altul
pe fundul valizei prăfuite.
O să-mi împachetez poveştile toate
şi-o să le pun cuminţi deasupra,
o să-mi adun durerile într-un sac
pe care-l voi lega la gură
cu o fundă albastră.
Îmi voi spăla rănile şi
le voi ascunde bine, să nu mai risc
să opresc din drum trecători ademeniţi
de miros dulce-acrişor de sânge proaspăt.
Voi încălţa pantofii noi cu toc
păstraţi special pentru această zi,
îmi voi ascunde ochii după lentile fumurii
şi voi închide uşa după mine.
Stai liniştit,
nu o să-mi observi absenţa,
voi lăsa tăcerile la locul lor.
Doar cheia o voi uita
pe dinăuntru.

de

Ce-ar fi


Îmi spui că dorul e ceva relativ,
ce nu se simte oricum.
Eu văd că te ingrijorezi dacă lipsesc
şi-ţi pasă dincolo de cuvinte,
de atingeri,
de tot ce uneşte în mod normal
doi oameni.
Şi ştiu că,
de-ar fi să dispar,
ţi-aş lipsi aşa cum lipseşte
oxigenul în peştera pe care
o astupă stânca desprinsă din munte,
că m-ai dori şi-ai regreta
tot ce n-a fost
şi-ar fi putut să fie.
Ai trăi cu bune, cu rele,
te-ai bucura uneori,
te-ai întrista alteori,
ba poate că m-ai şi uita un timp
când alte mâini te vor îmbrăţişa
şi altă răsuflare se va amesteca
vremelnic cu a ta.
Doar din când in când,
când ai rămâne singur cu sufletul tău
şi tăcerile tale vor fi grele
de-atâtea cuvinte nespuse
te va durea absenţa mea
şi te vei intreba până în ceasul de apoi:
ce-ar fi fost de-am fi fost doi?

de

Dor de mine


“Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naşte-mă o dată. Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu. Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.” Marin Sorescu
Mi-e dor de mine, uneori. De fata cu ochi mari ce oglindeau şi cerul şi marea şi pământul. Ochii mei au obosit între timp, de lacrimi, de viaţă, de câte au văzut.
Mi-e dor de tot ce-am vrut să fac şi n-am făcut, de tot ce-aş fi putut deveni şi n-am devenit. Am parcurs drum lung până la cea de acum. Şi nu mă regăsesc.
Mi-e dor să râd cu poftă. Am uitat râsul undeva, la o răscruce. Mi s-a părut că atârnă prea greu pe umerii din ce în ce mai slăbiţi. În ultimul timp abia mai zâmbesc strâmb.
Mi-e dor să zbor. Nu am mai zburat demult tare, de când omul în mâinile căruia mi-am pus viaţa mi-a frânt aripile amândouă. S-au vindecat greu, dar a rămas teama de înălţimi.
Mi-e dor să simt nisipul fierbinte sub tălpi în amiezi fierbinţi de vară, ca atunci când eram copil şi ieşeam desculţă în uliţa pustie, doar ca să-mi strecor degetele în grăunţele aurii de nisip mişcător.
Mi-e dor să-mi moi tălpile în apa limpede şi caldă de la ţărm de mare. Să o privesc până la contopire şi să o las să mă poarte în lumea ei, acolo unde nu orice muritor ajunge. Mi-e dor de şoapta ei în prag de seară şi râsul cu soare în zori de dimineaţă.
Mi-e dor de fata simplă pe care am lăsat-o în urmă. Am dezbrăcat haina ei într-o zi caniculară, credeam că astfel voi fi mai uşoară şi voi înainta mai repede pe drumul ales. M-am rătăcit şi nu găsesc drumul înapoi. Mi-e teamă că a murit de tristeţe, aşteptându-mă cu ochii în zare şi buzele fripte de sete.
Mi-e dor de mine. Nu aţi văzut pe undeva o fată simplă, timidă, subţire ca un fir de trestie nouă, cu zâmbet luminos şi marea în ochi? Aş da orice s-o regăsesc. Mi-aş cumpăra o radieră şi aş şterge cu ea tot drumul parcus până aici. Promit să nu o mai las în urmă. O voi purta cu mine tot restul drumului. Doar să-mi arătaţi în ce direcţie s-o iau. Că eu am rătăcit drumul.