Azi o să intru, o să mă aşez cuminte
pe fotoliu şi-o să tac.
Să nu te opreşti, sunt doar o boare,
nu te salut, nu-mi întind degetele să te ating
în treacăt, c-o mângâiere.
Am venit cu toamna, m-a ajuns din urmă
şi nici nu mi-am dat seama când a intrat
în suflet, fără să bată la uşă.
A vuit sus, pe creştetul plopilor
şi le-a lepădat frunzele pe alei,
ele au zburat un timp nedumerite
şi mi-au sucombat, galben, la picioare.
Luni, marţi, miercuri, joi, ianuarie, iunie,
duminică, ieri, toate au purtat un nume
pe care l-au scrijelit uscat pe peretele inimii.
Azi n-o să te sărut,
am un suflet şchiop, desperecheat,
ca un pantof uitat pe-o piatră rece de mormânt.
Amăgiri 
Ciudată împerechere… desperecheată cu… bună dimineața.
Am să aleg să cred că textele au fost scrise în zile diferite.
Și am să-ți spun că-mi place cum ai încondeiat… desperecheat!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Amândouă au fost scrise azi. 🙂 Desperecherea a fost inspirată de o fotografie postată de facebook de un prieten bun. Mi s-a părut că poza aia reflectă fidel viaţa mea şi a ieşit poemul. I l-am dedicat. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sufletul nu este șchiop…el este pefect, șchiopăiala vine din altă parte, de acolo de unde vune și ”toamna”…
ApreciazăApreciază