O seară


Oraşul părea topit de secetă, pe străzile pustii iarba ţipa de sete. Teii-şi scuturau petala fără parfum ameţitor, toropiţi de căldură. În zare se iţeau dealurile pline de păduri, cartiere cochete se ghiceau printre copaci, pluteau în strălucirea fierbinte a soarelui ce apunea peste ziua încinsă de mai. Câini fără stăpân alergau cu limba scoasă, cautau cu disperare un strop de apă, pe uşile magazinelor stătau agăţate lacăte grele ce-ascundeau dincolo de gratii marfa puţină şi proastă. Paşii mi se intersectau rar cu paşii altor persoane pe trotuar.

Oamenii zâmbeau când treceau pe lângă mine, îşi duceau pe umeri o linişte pe care eu, de prea mult timp trăitoare într-un oraş agitat, o uitasem. Îi priveam mirată şi mă întrebam cum trece viaţa lor, acolo, la poalele munţilor unde parcul central nu-ţi oferea privirii decât o imensă întindere pârjolită de iarbă neîngrijită, cu bănci plasate pe marginea aleilor, în plin soare. Şi totuşi, ţânci cu genunchi fragili trăgeau după ei jucării colorate agăţate cu sfoară, puştani îşi plimbau rolele pe alei, adolescenţi se ţineau de mână.
La biserica din centru erau nunţi. O mireasă ieşea, alta intra să primească coroana grea a cununiei. „Mărit să fii mire ca Avraam, binecuvântat să fii ca Isaac, să te înmulţeşti ca Iacov, umblând în pace şi lucrând în dreptate poruncile lui Dumnezeu. Şi tu mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te veseleşti ca Rebeca, să te înmulţeşti ca Rahela, veselindu-te cu bărbatul tău şi păzind rânduielile Legii, că aşa a binevoit Dumnezeu”. Câte cupluri vor rezista presiunii timpului, rudelor, firii păcătoase a oamenilor?

Pe bulevard treceau maşini de lux împodobite cu voal şi funde imense. Terasele pline de beţivi ce priveau lumea cu ochi tulburi nu îmbiau la popas.

La capătul drumului mă aşteapta pensiunea la fel de prăfuită, cu pretenţii de multe stele ce m-au abandonat în holul de la recepţie şi-a rămas să mă însoţească în camera strâmtă doar o obscuritate de cel mult 2 margarete. Căldura gonea turiştii pe terasă, să mai respire puţin din răcoarea înserării coborâte de pe munte, în compania ţânţarilor.

La colţ, o benzinărie îngustă, cu două pompe şi un magazinaş prea strâmt, ţineau loc de poartă. Doi câini cu limba scoasă se odihneau la umbra peretelui înfierbântat. M-am dus să le arunc nişte oase şi resturi de la masă. Eventual să le pun un strop de apă. M-a întâmpinat, amabil, lucrătorul de la benzinărie. Avea faţa arsă de soare, brăzdată de riduri adânci şi o lumină caldă în ochi care-i înfrumuseţa zâmbetul.
-Bună seara! Vreţi să aruncaţi gunoiul? Daţi că vă ajut eu.
-Mulţumesc mult, voiam doar să dau nişte oase căţeilor.
-Aaaa, vă rog! Dar să ştiţi că sunt sătui, am grijă de ei, domniţă dragă. Îmi ţin companie în nopţile lungi în care sunt de tură. Sunt şi ei suflete curate, domniţă. Un câine e mai bun ca un om, ascultaţi la mine. Oamenii te trădează şi se folosesc de tine, câinii sunt credincioşi. Şi pentru un codru pe pâine goală te apără.

Am zâmbit vorbei molcome şi calde care îmi aduce aminte de timpuri uitate şi oameni dragi. Şi excesului de “domniţă dragă.”
-Aveţi dreptate. Din păcate nu toţi oamenii gândesc aşa.
-Da’ ce treabă am eu cum oamenii? Oameni-s răi, fără suflet. De unde sunteţi?
-Din Bucureşti.
-Ooo, am auzit şi eu de măcelul câinilor de acolo. Domniţă, eu nu aş fi făcut pe placul oamenilor ălora. Ce, ăia or fost oameni responsabili? Aveţi copii?
-Am, doi.
-Să vă trăiască! Eu am o fată. E studentă la Cluj, la medicină veterinară. Vrea să ajute toate animalele, atât de dragi îi sunt şi eu o ajut, să ştiţi. De ce să n-o ajut, că e copil bun, nu mi-o ieşit din cuvânt niciodată. Şi eu am susţinut-o totdeauna, chiar şi la şcoală când alţii luau note mari pe pile, iar ea se supăra.
-Ei, se întâmplă peste tot, copiii se învaţă cu nedreptăţile de mici.
-Eu nu am lăsat-o aşa. Dacă unul mi-o râs de ea, m-am dus şi m-am luat cu el de piept. Copilul trebuie respectat dacă e bun, domniţă, altfel cum să înveţe ce trebuie? Toţi profesorii mă cunoşteau ca pe calul breaz, la toate şedinţele am fost, una nu mi-o scăpat. Mi-am învăţat fata şi să se apere, dacă o atacă cineva. Am învăţat-o, domniţă, că doar pe ea o am. Să fie descurcăreaţă. Ia să v-o arăt. Nu-i aşa că e frumoasă? Nu că-i pruncul meu şi că mă laud.

Se lăuda. Avea şi cu ce, fata era frumoasă, ce-i drept. Iar el era dispus să-mi povestească despre viaţa lui de om simplu, normal, cu griji mărunte şi fericiri mari. Despre casa lui, viaţa lui, soţia lui, concedii, flori, păsări, grădină.

-Eu nu aş putea sta în Bucureştiul ăla al dumneavoastră, să nu vă supăraţi pe mine.
-De ce m-aş supăra? Sunt şi eu destul de sătulă de el.
-Răi oameni acolo, domniţă. Da’ aşa este e oraşul, trebă să lupte şi ei să supravieţuiască, ce să facă. Lume multă, se calcă pe picioare, de-aia e aşa!
-Aşa este, aglomeraţie mare.
-Am cunoscut odată un medic din Bucureşti. Eram la mare şi am stat împreună pe timpul concediului. Pe atunci lucram încă în Italia. V-am zis că am fost cinci ani să lucrez afară? Cinci ani am stat. Făceam bani frumoşi, domniţă, dar într-o dimineaţă m-am aşezat pe pat şi m-am gândit “mă, pentru cine mă chinui eu pe aici şi fetele mele singure pe acolo?”. Că le lăsasem singure, pe nevastă-mea şi pe fată. Iar fata începea liceul, avea nevoie de mine. M-am întors. Familia e pe primul plan, domniţă dragă, dacă nu înţelegi asta, degeaba trăieşti. Acolo câştigam mult, dar aici aveam sufletul. Nu-mi pare rău. Am făcut ce trebuia. Cu banii pe care i-am adus mi-am luat locul ăsta de casă, am ridicat pereţii şi suntem liniştiţi. Mai am de lucru, ohooo, da’ eu să fiu sănătos. Le fac pe toate.

-…
-Şi cum vă spuneam, am mers noi la mare în concediu şi ne-am găsit cu doctorul acela, cu familia. Încântat de noi, de vorba noastră, de felul nostru, că noi aşa suntem pe aici, domniţă, mai calmi. Nu şi nu, că să trecem pe la ei când avem drum în Bucureşti. Neapărat. Ne-au dat adresa, numărul de telefon, să ţinem legătura, în fine, tot tacâmul. Şi odată, ce mi-a venit mie să zic nevestei “hai să mergem pe la domnul doctor”, să nu ne creadă neserioşi, că noi suntem oameni de cuvânt, domniţă dragă. Şi ne-am dus. Am rătăcit noi ce-am rătăcit acolo, pe străduţele alea şi-am dat de bloc într-un final. Am sunat la telefon înainte, dar nu ne-a răspuns nimeni. Zic nevestei “lasă, cred că nu ne mai cunoaşte numărul, o să se bucure când ne-or vedea la uşă!”. Am ajuns, am lăsat maşina în faţa blocului, am sunat la uşă, nimeni. Nu ne-au primit, domniţă. Am zis asta e, mergem acasă. Când am coborât, ce să vezi. Se pare că parcasem pe locul unuia şi ăla, nervos, ne spărsese parbrizul. Praf l-a făcut! Mergi şi caută parbriz, că nu puteam să ne întoarcem aşa, e drum lung. Era aşa, înainte de Paşti. Toate magazinele închise. Am reuşit să ajung la un service şi ăla de acolo zice “domnle, da’ ai făcut-o pe treabă! N’am cum să te ajut până luni, mergi şi dumneata la cutare service.” M-am plimbat aşa cu nevasta şi copila în maşină prin tot Bucureştiul. Ba că nu au parbriz, ba că mă costa o avere. Mai aveam două milioane bani cash în buzunar şi trebuia să ajung şi înapoi acasă. Atâţia kilometri! Până la urmă am găsit pe unul pe lângă puşcăria aia, la Jilava, de m-a ajutat şi mi-a pus, provizoriu, un parbriz de la o rablă pe care o avea la poartă. Greu o fo’, domniţă. De atunci nici că am mai auzit de doctor sau de cineva din ai lui. M-am lecuit.
-Ăştia sunt oamenii, domnul meu. Nu e singurul, mulţi fac aşa.
-Da’ facă cum vor, e treaba lor. Eu nu mai cred în aşa oameni. Stau acasă la mine şi trăiesc bine. V-am arătat ce trandafiri am în grădină? Când nu am clienţi, stau aici, pe scăunel, intru pe internet şi mă informez. Ştiu ce pământ trebe la fiecare, ce îngrăşăminte, când se taie, cum se taie, tot ce a mai apărut nou. Îmi place să am. Am şi seră, să ştiţi. De toate am numai din curtea mea, eu nu mă duc să dau bani la piaţă. Îi aud pe vecinii mei că se plâng. Eu nu mă uit peste gardul lor. Să muncească. Dacă stai cu mâna întinsă să-ţi dea altul, nimic nu ai. Trebuie să pui osul la muncă. Eu mă duc acasă şi intru în grădină. Ud, plivesc, curăţ. Dimineaţa o iau de la capăt şi am curtea un rai. Ştiu că mulţi mă înjură, da’ n-am eu treaba lor. să injure, nu-i opresc. Eu îmi văd de casa mea şi de familia mea, de nevastă, de copil. Ele sunt comoara mea.

Am zâmbit. Nu aveam timp să răspund avalanşei de confesiuni şi fotografii, care mai de care mai frumoase, mai zâmbitoare şi mai înflorite, se înoptase.
-Să vă trăiască, sunteţi un om fericit cu o familie frumoasă, i-am răspus şi-am pleznit un ţânţar care se îngrăşase subit din umărul meu. De ceva timp doar ascultam şi mă plezneam discret, cu oarecare nerăbdare.
-Săru’mâna, domniţă dragă. Şi dumneavoastră să fiţi fericită aşa cum sunt eu. Da’păi v-am ţinut o grămadă, să mă iertaţi, aşa sunt eu, simt sufletul omului şi-mi place să povestesc. Nu vă supăraţi pe mine.

Cei doi câini se culcaseră la picioarele mele, unul de-a dreapta, celălalt de-a stânga şi mă priveau de acolo de jos, direct în ochi. Liniştiţi şi conştienţi de siguranţa vieţii lor. Îmi simţeam spatele rupându-se de la mijloc şi-aveam mâncărimi peste tot, dar nu-mi venea să mă dau dusă de lângă omul acela cu vorbă blândă şi viaţă împlinită care fusese dispus să împartă din prea plinul sufletului lui cu mine.

Uneori oamenii fac diferenţa. Indiferent unde te-ai afla şi indiferent cât de amar e gustul pe care viaţa ţi-l lasă, există totdeauna într-un colţ uitat de lume câte un om care te poate mângâia.

M-am îndreptat de spate şi mi-am luat la revedere.

-Mergeţi sănătoasă domniţă, dragă, mai treceţi pe la noi, mi-a urat cald în timp ce-mi strângea mâna. Eu m-am întors mai bogată în camera mea obscură, el s-a aşezat pe scaun în faţa uşii să-şi caute informaţii pe internet.

5 gânduri despre „O seară

    • Unii oameni sunt, alţii nu. În aceeaşi zi m-am întâlnit cu o femeie care era să-ţi spânzure căţelul doar pentru că a venit să-l mângâi. L-a ridicat de lesă şi l-a purtat aşa spânzurat câţiva metri. Avea atâta ură în priviri, că de-ar fi putut cred că mi l-ar fi aruncat în cap.
      Oraşul mi-a lăsat sentimente amestecate, mai multă tristeţe decât bucurie. Acesta a fost singurul om de vorba căruia m-am încălzit. Am ales povestea lui pentru că-i o seară în care nu vreau să scriu despre oameni urâţi.

      Apreciat de 2 persoane

  1. Uneori oamenii fac diferenţa. Indiferent unde te-ai afla şi indiferent cât de amar e gustul pe care viaţa ţi-l lasî, există totdeauna într-un colţ uitat de lume câte un om care te poate mângâia.”
    Mult adevar e in fraza asta. Doar ca lumea-i mare si pe omul ala il gasesti greu…Si e mai usor sa-ti pui sufletul in palma unui necunoscut decat in a unuia pe care il crezi aproape dar care poate sa-ti-l striveasca inchizand pumnul.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.