Săream în sus de bucurie când, în câte o duminică însorită, mama mă gătea şi mă lăsa să iau autobuzul către Grindeni. Acolo mă aşteptau mamaie, tataie şi uneori aveam norocul să-i găsesc acasă şi pe verii mei.
Îmi puneau au mei câte o sticlă de vin şi-un boboc de gâscă şi mă urcau în rată, nu înainte să mă mai verifice o dată şi să-mi atragă a zecea oară atenţia să fiu cuminte şi să nu vorbesc neîntrebată. Inima începea să-mi bată mai tare imediat ce ieşeam pe poartă.
În zece minute -cât făcea rata de la noi până la intersecţia de la Grindeni- deja o lua la galop. Când coboram din rată gâfâiam de parcă parcursesem alergând tot drumul. În faţa porţii mă opream şi parcă nu-mi mai venea să apăs clanţa, să intru, aş fi stat să-mi mai trag un pic sufletul. Mi-era totuşi ruşine să mă aşez pe banca de la poartă, ar fi ieşit imediat vecinii să verifice dacă neamurile mele sunt acasă sau nu şi să-i ia la rost că mă ţin să aştept la poartă. Îmi făceam curaj şi mă rugam ca primii care-mi ies în cale să fie mamaie cu tataie.
Din bucătărie răzbătea miros de ciorbă proaspătă, mămăligă caldă, friptură cu usturoi şi lapte fiert. Picam totdeauna înainte de ora mesei. Înghiţeam în sec şi intram.
– Sărut mâna, Tanti!
– Ptiu, bată-te să te bată! Ţapănă soacră mai ai, totdeauna vii când trebuie să punem masa! Cum de te gândişi să mai dai pe la noi?
-…. nu ştiam ce să răspund, doar puneam ochii în pământ şi tăceam.
– Hai nu mai sta ca o mireasă acolo, intră în casă şi dezbracă-te, punem masa acu’.
Scăpam din ochii mătuşă-mii şi ieşeam la aer. îl căutam pe tataie întâi, să-i sar de gât. Cu el îmi regăseam noi toate cuvintele. Apoi mă duceam s-o pup pe mamaie şi să-i repet că eu sunt Luci, nu Săndica. Săndica era la liceu, la Craiova. De când căzuse de pe scara podului, mamaia mă confunda totdeauna cu vară-mea. Uitase sărăcuţa cum mă cheamă.
– Hai la masă, tată! Cheamă-l şi pe Florea, că nu mă aude, nu ştiu pe unde umblă.
Ne adunam cu toţii în jurul mesei pe care trona rotundă şi aurie ca o lună plină, mămăliga cea de toate zilele. La Grindeni, o masă fără mămăligă era o masă săracă. Tataie lua o papiotă, măsura din ochi o bucată de aţă, o rupea cu dinţii şi tăia mămăliga felii egale. Tanti punea în farfurii, nea Florea apărea cu o cană aburită în care făcea spumă vinul roşu proaspăt scos din beci.
– Tu mănânci? mă întreba de fiecare dată tanti.
Când eram mică aveam tot timpul tendinţa de a spune „nu”, apoi salivam tot timpul mesei. Ea nu întreba a doua oară, eu nu îndrăzneam să cer după ce am refuzat iar bucatele proaspete de pe masă miroseau dumnezeieşte. Numai când mă gândeam la farfuria cu lapte proaspăt fiert cu mămăligă, îmi lăsa gura apă. Nu o primeam niciodată dacă nu mâncam toate felurile. Înghiţeam în sec şi îmi făceam de lucru pe lângă ei.
– Şi ce mai face, Luci, mă-ta?
– Bine.
– Tac-tu e bine?
– Da, e bine.
– S-a apucat să facă gardul pentru care mi-a cerut bani luna trecută, sau a băut deja banii şi nu mai are cu ce cumpăra blană?
– Nu ştiu.
– „Tu eşti mic, nu ştii nimic. Tac-tu în pod, jupoaie oaia.”, râdea nea Florea un pic răutăcios, bătându-şi joc de stinghereala mea. Eu făceam feţe-feţe şi nu ştiam unde să mă ascund. Mi se părea ruşinoasă această replică pe care mi-o arunca râzând de fiecare dată şi-mi venea să plâng. Tataie se întuneca şi îi rămânea mâncarea în gât, mamaie, absentă, părea că nu-l aude, tanti îi mai dădea câte un cot şi-i făcea semn să tacă. Tăcea, doar ochii lui albaştri nu mă scăpau o clipă din săgeata lor.
Pe toată durata mesei îmi punea întrebări din materia şcolară. Nea Florea era învăţător şi de câţiva ani director de şcoală generală. Toţi elevii îl iubeau că era un omuleţ blând şi serios, cu privire deschisă, care nu ridica niciodată vocea la ei. Nici la mine nu a ridicat niciodată vocea, dar tremuram fără să vreau în faţa lui. Îl priveam cum mânca zâmbind în timp ce-mi punea întrebări şi-i urmăream cu privirea degetele veşnic pătate de tutun, gândindu-mă că degetele lui arată ca ale mele când nu aveam răbdare ca nucile să se desfacă singure din coaja lor.
Începea cu matematica şi calculele mentale şi termina cu probleme de logică. Astea îmi plăceau cel mai mult şi limba mi se dezlega totdeauna pe măsură ce problemele deveneau mai grele. Nu-mi spunea niciodată dacă am greşit sau nu, trecea pur si simplu de la o problemă la alta, până când termina de mâncat, de parcă scopul lui nu era acela de a-mi testa mie cunoştinţele şi reacţiile, ci de a-şi ocupa plăcut timpul până când termina de mâncat. Când se sătura îşi turna un pahar de vin şi se ridica, neuitând niciodată să spună „sărut mâna pentru masă.”
Azi ar fi fost ziua lui. A plecat demult, după o grea suferinţă, încercând să fenteze moartea până în ultimul moment. Nu pot să nu mă gândesc acum că acesta era de fapt felul lui de a evita să discute cu mine probleme ce-l rodeau şi de care nu eram responsabilă. Mi-era drag cu ochii lui albaştri umbriţi de sprâncene albe stufoase şi rebele, cu părul leonin pieptănat pe spate şi degetele veşnic pătate de tutun. Fuma enorm, doar ţigări fără filtru, Mărăşeşti. Atunci când s-a dus, singurul lucru pe care l-a cerut, a fost o ţigară. Ca un condamnat la moarte, şi-a cerut dreptul la ultimul fum. L-a primit şi a trecut dincolo fericit, cu ţigara în mână. Drept bonus, vară-mea i-a băgat în buzunarul hainei un pachet întreg. Să aibă cu ce afuma pe drumul lung al prea multelor vămi.
Nimicuri de vineri, 31 martie
Nu există o logică a îndrăgostirii, te îndrăgosteşti şi gata, te-a legat fedeleş, nu mai ştii de respiri au ba, de e zi sau noapte, nu vezi gropile şi dai în ele, cazi şi zîmbetul ăla de retardat nu te părăseşte nici dacă-ţi rupi piciorul. El poate să fie oricum, chel, ştirb, chior, gras, să tragă un picior după el, poate să se uite cruciş, nu contează, ţie ţi se pare rupt din soare. E fatalitatea şi cînd se întîmplă să-ţi pună ea piedică, nu mai scapi orice ai face. Rău este că dragostea asta oarbă nu te păleşte cît eşti necoaptă (adică atunci e ca o joacă, ispitele-s multe şi criteriile de îndrăgostire sunt altele), nu ţi se arată de la început să ştii sigur „gata, de-acum altul nu mai există”. E ca andropauza, te lasă să te faci de rîs de cîteva ori, abia apoi îţi dă lovitura de graţie.
Relaţia poate să meargă sau nu, depinde cum ţi-au picat cărţile. Glumesc.
Atunci cînd doi oameni maturi se întîlnesc duc în spate toate iubirile şi eşecurile trecute şi aduc cu ei tot bagajul de trăiri trăite din care mai extrag cîte ceva şi pun în balanţă cu ceea ce primesc acum, aici. Uneori balanţa înclină către trecut, mai ales temerile atîrnă greu şi atunci lanţul de iubire se rupe ca o aţă de papiotă, din aceea de-o cumperi din Europa la ofertă. Degeaba-i mai faci nod, nimic nu mai e la fel de clar ca la început, rămîne nodul şi ăsta macină şi macină, pînă sapă o prăpastie de netrecut la mijloc, între tine şi el. Vă despărţiţi.
Rămîi singură, plîngi puţin (dacă eşti mai instabilă pui şi de-o depresie, că cine nu le-a făcut pe toate nu e om), înjuri mult, îl înjuri, îl acuzi, i-ai sparge capul de-ai putea, apoi uşor-uşor te linişteşti şi te întrebi unde-ai greşit. Uneori descoperi fisura în bagaj, alteori nu. Cert e că după un timp îţi trece şi-ţi aduci aminte momente pe care le sărbătoreaţi împreună. Ziua voastră, a lui, a ta, melodia voastră, dansul vostru, cafeaua voastră, totul are aşa un iz vechi de „a fost odată în doi”.
Îl ierţi, te ierţi şi din cînd în cînd te întrebi „Oare, el se mai gîndeşte vreodată la mine, la tot ce-a fost unic şi irepetabil între noi?”. Şi-o mai aduce aminte măcar în vis cum îţi spunea „tu eşti minunea din viaţa mea, te voi iubi şi dincolo de moarte”. Vine inevitabil un moment în care gîndul îţi fuge peste ani, înapoi şi te ispiteşte cu „Ce-o mai face EL? O fi sănătos? O fi iubit? O fi fericit?”. Te trezeşti că-i doreşti să fie bine chiar dacă tu, după el, n-ai reuşit să mai treci vreodată pragul dintre tine şi altcineva. Asta doar dacă ai iubit aşa cum doar o singură dată se iubeşte în viaţă, total, definitiv, secetos şi dacă tot ce mai poţi da după aceea e o carcasă goală în care doar teama de singurătate te face să mai aşezi din cînd în cînd cîte ceva.
Nu mă băgaţi prea tare-n seamă, de la Nichita mi se trage şi-a lui vîrstă de aur a iubirii.
De-ale copilăriei
S-a făcut că venea Dunărea mare într-o primăvară frumoasă și însorită ca asta. La noi nu plouase demult, era cald, soare, pomii înfloriseră nebuni, în grădinițe narcisele erau pe repede înainte, dar undeva, prin Ungaria, în vest erau niște inundații de coșmar și Dunărea adunase ape, copaci, noroi și acum aducea tot amalgamul ăsta la vale, la noi.
Digul nostru era bun, întreținut, dar mic, cum îl gîndiseră oamenii pe atunci cînd apele nu veneau așa învolburate, debitul era atît de mare că Dunărea avea chef să se joace nu doar cu el ci și cu mai bine de jumătate de sat. S-a pus alertă (pe vremea aceea nu era pe coduri colorate) și-am fost dați afară din școală cu tot cu mobilier. În locul băncilor și catedrelor au fost puse paturi suprapuse și au fost aduși soldați să-și odihnească-n ele oasele obosite după o zi de săpat și înălțat la dig.
Toată ziua erau pe malul Dunării, lucrau de zor, doar noaptea veneau încolonați pe șosea, cu cîntec înainte-marș, pînă în clasa care-i aștepta prietenoasă, cu toate sufletele noastre în ea.
Noi am fost mutați cu mic cu mare în curtea școlii. Terenul de sport s-a transformat în săli de clasă, toată curtea și o parte din grădina de zarzavat era tot o clasă cu bănci cuminți, elevi și profesori cu cataloage.
Nu, nu ni s-a dat liber, orele au continuat în ritmul lor, doar că de data asta nu mai eram despărțiți de niciun zid și-aveam deasupra capului tavanul cerului albastru săgetat de rîndunele.
Rînduri-rînduri de bănci, rînduri-rînduri de copii cîte doi în bănci, cu mîinile la spate și ochii în față, la profesor, învățam româna, matematica, istoria, geografia.
Era liniște, atît de liniște că aveam senzația că sunt într-o imensă catedrală în aer liber unde slujeau mii de păsărele gureșe. Profesorii nu mai țipau (nici măcar Birtu, spaima spaimelor nu mai era violent) țineau lecțiile aproape în șoaptă, noi nu îndrăzneam nici să respirăm că ne făceam de rîs în fața celorlalte clase și asta era mai umilitor decît o bătaie la palmă în fața clasei.
Făceam matematica cu un suplinitor de pe la Dăbuleni, habar n-am de ce, cît și cum, mi-aduc aminte doar că atunci el ne era profesor. era foarte tînăr (20-23 ani), roșea ca o fată mare în fața noastră (eram niște domnișori și domnișoare de vreo 13 ani) și nouă ne plăcea să-l zgîndărim. Încerca să ne predea ceva la geometrie, dar noi aflasem că știe să cînte și-l tot chinuiam cu rugăminți aprinse să ne cînte ceva, altfel nu vrem geometrie. Atîta am stat pe capul lui că n-a avut de ales și s-a apucat să ne cînte cu ochii plecați și obrajii în flăcări: „Și de-o fi și-o fi să mor/Pîn-la vară tot mă-nsor/Pîn-la vară, pîn-la toamnă/ Să fac fetele să moară/Nevestele să dea-n boală.”
Avea o voce caldă, plăcută, care nici nu știam de unde venea. Ceilalți profesori au ridicat o sprînceană, l-au privit cu semne de întrebare în ochi și și-au continuat lecțiile fără să comenteze, elevii se făceau că iau notițe cu un zîmbet pe sub mustață. Noi eram fericiți. Lecția a mers ca unsă după aceea.
Toată schimbarea a durat vreo săptămînă. Soldații au terminat și au plecat, noi am mutat băncile înapoi în clase, Dunărea a trecut spre mare fără să fie interesată de noi, viața și-a urmat cursul ei. Eu nu cred că am iubit mai mult școala ca-n zilele acelea în care n-au existat ziduri între noi și cerul ne-a acoperit cu albastrul lui curat săgetat de rîndunele.
Într-o primăvară
A venit moartea într-o primăvară.
Înflorise pădurea toată în verde
crud şi-albastru de viorele,
în alb de brebenei şi
parfum de toporaşi,
rîul înebunise de-atîta limpede cer
şi-atîta înfrunzit pămînt.
Îi sclipeau ochii
de castană coaptă reflectaţi
în albastrul curat al cerului,
îmi rîdea sufletul cu toate simţurile
treze, îl primea carnea cu toate
degetele vii, cu tot sîngele
aprins, pornit aprig pînă în buzele
fragă, cînta privighetoarea
ca o descreierată, îşi chema perechea
la cuib, plutea iubirea pretutindeni,
pe sub crengile amare de muguri
ce-abia deschideau ochii
să privească lumea flămînzi.
Minţeam că sunt fericită,
îmi adormeam iubirea
cu vocea lui. „Iubita mea,
îmi spunea, iubita mea
eşti frumoasă
ca primăvara asta nebună”.
Buzele îi miroseau amar a verbină,
a mosc, tutun şi femeie străină.
Înflorire
Cînd oamenii pleacă,
casele plîng un timp,
se strîng în ele, se-nvăluie
în mantia uitării,
închid ochii ferestrelor,
se-acoperă cu praful drumului
şi tac.
Casele nu ştiu să-şi ia singure viaţa
de la capăt,
nu-s ca oamenii să se ridice
şi să meargă mai departe,
ele prind rădăcini adînci
şi-aşteaptă omul,
să le încălzească.
Doar uneori, primăvara devreme,
înfloresc,
e felul lor de-a spune
„de-o viaţă te aştept,
nu mă uita.”
Copacii
Cum cresc copacii, mă-ntreba,
curios ca orice copil
ce vrea să crească repede.
Ca oamenii, cresc, puiule.
Copacii cresc ca oamenii,
greu,
trebuie să-i ocroteşti,
să le spui poveşti,
să-i aperi de vînturi
şi ploi îngheţate.
Atunci cresc drepţi,
înalţi
se fac copaci întregi
cu rădăcini adînci
şi inimă bună.
Copacii au inimă?, întreba
şi ridica
spre mine ochii
de culoarea frunzei noi.
Au, negreşit.
Bate în fiecare
mugur ce se desface
primăvara.
Mami, dar copacii plîng?
Plîng, dragule.
Plîng cu lacrimile ploii
de dorul oamenilor buni.
Priveghi
E abia cinci după amiaza și-i atît de întuneric că-ți bagi degetele în ochi ca-n cea mai adîncă noapte. Frigul umed intră pe la toate cusăturile hainei și mă face să regret blana lăsată dimineață pe cuier, era soare, se preconiza o zi frumoasă, acum plouă cu gheață și mă duc la priveghi cu mîinile adînc afundate în buzunare. În geantă am ascuns 4 lumînări mici, de parafină, cumpărate de la taraba din piață cu 10 lei kilogramul, oricum, mortul nu-i prea pretențios și nici măcar prețios.
Merg de parcă m-aș întoarce și cînd ajung la poarta cimitirului mă opresc o clipă să-mi trag sufletul. N-am luat nici măcar o floare. Oare, să iau o jerbă de la magazinul de pompe funebre din poartă, a cărui vînzătoare cu fuste multe mă îmbie din ochi? Da’ mai bine lasă că mă duc și așa, o să-i dau Faneliei bani să facă o jerbă pentru mîine, la înmormîntare. Trebuia să venim toate trei, am ajuns doar eu, fetele întîrzie, sper să nu mă lase singură în noaptea asta de smoală. Mă mai învîrt pe-afară un timp.
Porțile larg deschise ale cimitirului mă îmbie să intru și mă trece un fior pe șira spinării cînd văd aleea luminată străjuită de cruci cuminți de pe care zîmbesc strîmb tot felul de fețe necunoscute ce-și dorm sub piatră somnul de veci. Cînd eram adolescentă îmi plăcea să colind cimitirul și să încropesc povești despre posesorii ochilor de faianță, era un exercițiu benefic. Morbid, dar benefic.
„Aici odihnește inginer Popescu Nelu, decedat la etatea de 86 de ani… familia îndurerată nu te va uita în veci”. Mă întreb cît ar mai fi fost dispusă familia îndurerată să-l suporte pe bătrînul urduros ce privește trist de dincolo de rama încrustrată-n piatră. Domnul inginer nu părea prea convins să-și continuie viața care l-a purtat pînă la venerabila vîrstă, pare mai degrabă nerăbdător să-și ducă titlul în brațe pe lumea cealaltă. Mă intrigă înșiruirea asta de titluri, parcă mortul titrat n-ar fi fost tot o mînă de oase în putrefacție ca ultimul cerșetor. Aici odihnește doctor inginer Mosorescu. Ăsta are nume predestinat, sigur a fost priceput in tras sfori.
Nimeni nu scrie pe cruce: Aici odihnește Gheorghe mincinosul, sau Mița curva cartierului, asta nu, după moarte toți devin buni, perfecți, regretați. Poate niciunde ipocrizia nu sare atît de repede în ochi ca de pe crucea rece de la căpătîiul unui mort.
Am citit la un moment dat că pe undeva, într-un sat uitat de lume și de Dumnezeu, fericită că a scăpat de bătaie, o femeie s-a îmbătat la priveghi și s-a întors la cimitir să joace pe mormîntul proaspătului răposat. Am înțeles-o, chiar dacă în comentarii cei mai mulți o înjurau cu spor. Să muriți voi, mă, era oribilă, proastă, nesimțită? Femeia era sinceră, în simplitatea sentimentelor ei amplificate de aburii alcoolului se bucura c-a scăpat de năpastă, nu-și plîngea călăul cu lacrimi de crocodil, de ochii lumii, nu a dat ocazia să le fie milă de ea și s-o disprețuiască în același timp, nu i-a lăsat să se simtă superiori și generoși, să dea puțină milă de la ei, că doar nu dădeau pe bani.
Se apropie, în sfîrșit, Fanelia și cu ea vine Lara, soția defunctului de azi și Mirela, sora ei.
– Hai, femeie, că am înghețat aici, credeam că nu mai vii, o iau tare de cum o văd, ea mă privește ca și cum s-ar uita prin mine, cu-n zîmbet misterios. Nu o mai întreb de unde-i vine zîmbetul, bănuiesc și motivul și răspunsul.
– Condoleanțe, Lara, îmi pare rău, mă întorc către văduvă și iau o mină tristă, forțată. Lara zîmbește și-mi face cu ochiul.
– Lasă tu condoleanțele pentru alții. Ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat.
Înghit în sec. Acum o lună mi-a venit la ușă cu vînătăi pe tot corpul și cu capul spart, tremura, o bătuse pînă făcuse pe ea, voia s-o omoare, avea un munte de ură adunată în el. Cînd a reușit să scape din mîinile lui, a fugit în stradă plină de sînge, în haine de casă cum se găsea. Nu știu ce prezență de spirit i-a îndreptat pașii spre ușa mea. I-am oblijit rănile și i-am tăiat inelul ce amenința să o lase fără deget. Tremuram mai tare ca ea de frică și de nervi. Eu l-aș fi omorît cu mîinile goale de-aș fi putut, ea s-a întors la el. Aveau avere, familie și-o căsnicie de 30 de ani în spate. O privesc cum se apropie zîmbind, înaltă, blondă, elegantă, frumos machiată, o văd cum dă capul pe spate și rîde cu poftă.
– Fetiță, uite ce plouă, se vede că Aurică nu te-ar fi lăsat, îi zic și ea rîde din nou. De alături soră-sa o privește cu duioasă înțelegere.
– Nu te pune la mintea ei, e drogată. I-am dat deja 3 pastile de diazepam.
– Ești nebună, vrei s-o omori?
– Las-o că nu moare. Proastă cum e ar fi plîns de s-ar fi umflat după nemernicul ăsta, mai bine să nu se consume, mă liniștește și mă ia de braț să mă ajute să urc treptele către capelă. Mă dor genunchii de frig. Ușa capelei se deschide și din interior răzbește lumina moale a lumînărilor. În stînga, Aurică stă țeapăn ca un ginere în costum nou, întins pe patul mortuar. În mijlocul capelei așteaptă binecuvîntarea pentru ultimul drum o băbuță sfrijită cu basma înnodată sub barbă, cu pielea galbenă ca o lămîie coaptă și în dreapta un moșulică îmbrăcat în palton gros, cu căciulă de miel pe cap. De pe lîngă ei ne privesc triste florile de hîrtie cerată înfipte în coroane pe care atîrnă panglici negre cu sincere condoleanțe, în veci nu te vom uita, banalități, minciuni, durere. Frigul e mai pătrunzător înăuntru ca afară în ploaie, morții sunt serioși, țepeni în postura lor rece, de parcă ar ști că aia nu mai e vreme de trăit.
– Ia uite ce noroc pe Aurică, are companie, zice Fanelia. Să nu se simtă singur. Lara mă strînge de mînă, îi strălucesc ochii albaștri fără umbră de nor și abia se abține să nu izbucnească în rîs. Își face de lucru cu lumînările aprinse la căpătîiul lui, de unde ne taie cu privirea sora defunctului. Rostesc fără convingere un ”Dumnezeu să-l ierte”, ea se strîmbă, bolborosește ceva și se așează mai bine pe scaun. Lara se apleacă peste sicriu să așeze cîteva flori căzute pe fața de ceară a celui ce i-a fost soț.
– Scoală, Aurele, uite, veniră fetele pe la tine, primește-le cum trebuie, rostește cu un zîmbet răutăcios. Hai că acum e momentul, știi cum le mai înjurai și ce le-ai fi făcut cînd vorbeam de ele. Cumnată-sa o privește cu ochii cît cepele și se învinețește vizibil la față. Fanelia se apleacă spre ea și-i șoptește îngrijorată,
– Aoleu, vă este rău? Ieșiți puțin la aer, vă rog, respirați, să nu vă ia cu el, Doamne ferește, că s-au mai văzut cazuri. Vreți o gură de apă?
Ajunsă în pragul infarctului femeia pufnește, se ridică și iese grăbită din capelă. Zeci de perechi de ochi ne privesc uimite de pe la căpătîiele celorlalți morți. Din sicriul său acoperit cu husă albă de mătase, Aurică ne zîmbește complice. Mă uit la seninătatea întipărită pe fața lui, la zîmbetul ștrengăresc din colțul gurii.
– Mă, ce-i al lui e-al lui, mă trezesc rostind suficient de tare ca ecoul capelei să mă audă. Avem cel mai frumos mort din capelă. Fanelia mă strînge de mînă și pufnește, în jurul nostru babele se-nchină, de pe altarul capelei un Iisus răstignit pe-o cruce de lemn ne privește trist, doar Aurică zîmbește în continuare de parcă ne-a jucat cel mai tare renghi, habar n-are că viața i l-a jucat lui pe ultimul.
Tu, eu
Tu poţi să vezi,
eu să visez,
tu poţi trăi,
eu să amîn,
tu poţi să fii,
eu pot să ard,
tu poţi să vii,
eu doar s-aştept,
tu poţi glumi,
eu doar iubi,
tu poţi să fugi,
eu cresc rădăcini,
tu pleci,
eu pot doar să rămîn
cu mîna întinsă
fără rost,
ca regele Lear.
De ce?
Nu știți de ce
cerul plînge uneori
atît de-amar
primăvara?
Îl dor cocorii risipiți în nori,
sau poate mugurul nou
pe creanga neagră de cireș?
Îl dor toporașii răniți de moarte,
uitați neglijent
de-o mînă îndrăgostită pe masa
unui restaurant,
îl doare pulsul de sevă proaspătă
vestind o nouă viață,
iubirile imposibile să-l doară oare,
sau despărțirile inevitabile?
Nu știți, de ce
tocmai primăvara
plînge cerul ca un pian
uitat pe-o scenă goală?
Echilibru
Viața-i o balanţă
cu talgere ruginite
într-un echilibru precar,
între cer și pămînt,
jumătate rai, jumătate iad.
Închid ochii şi-apuc
pe muţeşte, mă rog să rup
din ea o bucată de rai,
iadul mă îngrozește,
dar fărâma de-o rup
înclină balanţa
în partea ce grea
şi sunt obligată
să gust din amândouă egal,
de vreau să-mi păstrez
echilibrul precar.
Amăgiri 