Uncategorized

de

Viaţa


Viaţa e frumoasă, îmi spui şi mă judeci cu ochi critic, convins că eu cu mintea mea puţină nu am reuşit să pătrund în adâncimea înţelesului acestui adevăr universal.
Viaţa e frumoasă?, te-ntreb.
Spune asta pruncului abandonat pe patul de spital ce plânge până învineţeşte de dorul braţelor de mamă. Repetă-i când, copăcel ridicat, priveşte cu ochi trişti, agăţat cu mâinile de gratiile de fier ale patului de spital în care-şi işpăşeşte pedeapsa de a se fi născut.
Mergi şi spune-o copilului murdar şi zdrenţuit ce-ntinde mâna să-ţi cerşească cu ochii strălucind de foame.
Spune-o mamei ce tocmai şi-a lepădat în groapa de pământ umed unicul fiu pe care l-a crescut singură. Întreab-o de ce ar vrea să poată schimba locul cu el.
Spune-o bătrânului suferind abandonat pe un pat de spital ce-i conştient că-şi va da ultima suflare fără nimeni la căpătâi.
Viaţa e parşivă, îţi zic.
Îţi oferă cu generozitate mirajul ce-i atrăgea pe marinari în larg şi pe însetaţi în deşert. Te ridică, te-mpinge de la spate, te face să crezi că poţi muta munţi cu mâinile goale. Îţi dă aripi şi te face egoist. Tu, numai Tu din toţi poţi zbura. Îi vezi pe ceilalţi pigmei şi tot ce-i în jurul tău dispare, nu există decât culori pe care ea le amestecă şi le aşează curcubeu deasupra existenţei tale. Te face să te crezi important, apoi îţi taie aripile şi te lasă să cazi singur. Îţi întoarce spatele şi nu o mai interesează nici cum cazi, nici cu ce traume rămâi.
Nu, viaţa nu-i frumoasă, e o continuă luptă, e sadică, te-mpinge de la spate şi te bagă cu forţa pe poarta morţii. Te loveşte, te îngenunchiază, te răneşte, apoi te ridică şi te obligă să mergi mai departe cu tălpile pline de răni. Abia atunci când rămâi singur te lasă să ridici capul şi să priveşti în jur. Da, există alţi oameni şi alte existenţe în afara ta. Unele bogate, altele sărace, unele umile, altele opulente. Lucrurile nu sunt chiar aşa cum ţi-ai închipuit, că frumuseţea nu vine de una singură să-ţi poleiască viaţa ta, doar pe a ta. Fericirea stă în lucruri simple: într-o adiere de vânt, un val ce-ţi sărută talpa, o privire de copil ce ştie că-l vei ocroti, doi ochi de câine credincios, în aripa unui fluture, parfumul unui crin, măreţia unui tei plin de floare, sărutul cald al omului iubit, zâmbetul strâmb pe care l-ai smuls unui om posac, căldura ce-ai adus-o în inima unui om trist, strălucirea din ochii nevoiaşului caruia i-ai întins mâna, în ajutorul dezinteresat pe care l-ai dat într-un moment oportun.
De înţelegi toate acestea, viaţa poate deveni frumoasă. Frumuseţea nu e a ei, e a ta şi nu stă în avere, nici în case sau maşini scumpe, nu stă în bani, operaţii estetice, haine de firmă, slujbe cu care să te lauzi, nu se poate cumpăra. Stă în sufletul celui ce ştie să dăruiască fără să aştepte nimic în schimb.
de

Strada mea


Strada mea nu e cea pe care stau, e strada pe care-mi place să vin acasă. Strada sufletului meu. Au înflorit teii şi e atâta parfum că-ţi lăcrimează ochii. Şi mâna maicii domnului e în floare, dar acum spectacolul e al teiului.
I-am imortalizat, să rămână.
Lângă mine, în mijlocul străzii, doi tineri dansează quickstep.
La câteva case distanţă e o poartă ce rămâne mai tot timpul deschisă către o grădină plină de hortensii şi crini. Mă apropii uşor şi-o închid în fiecare seară. Pe uşa de la intrare un afiş în chiloţel avertizează locatarii „ÎNCHIDE-MĂ!”.
Un pisoi cu ochi albaştri şi coadă stufoasă cerşeşte atenţie. I se alătură repede doi fârtaţi. După ei vine stăpâna şi-şi cere scuze pentru obraznici. Trec pe sub felinare, printre maşinile rare, pe lângă case pe jumătate adormite şi-mi legumesc paşii, să mă întârzie puţin în rai.
Strada mea e un alt timp într-o altă lume, în mijlocul Bucureştiului.

Această prezentare necesită JavaScript.

de

Am învăţat


Am învăţat că lucrurile nu sunt totdeauna aşa cum par, că oamenii nu sunt aşa cum vor să pară, că adevărul are totdeauna două feţe, după cum şi oamenii care-l deţin sunt interesaţi sau nu.
Am învăţat că prietenii buni sunt puţini şi îi poţi păstra aproape atâta timp cât sunteţi pe acelaşi drum. Când drumurile se despart, cei care-ţi rămân alături sunt extrem de rari şi cu atât mai valoroşi. Prietenia e un concept învechit ce se ghidează după un oarecare interes şi obişnuinţă şi dacă găseşti omul căruia poţi să-i spui şi cele mai ascunse gânduri eşti norocos.
Am învăţat că trebuie să porţi mască într-o lume de măşti, trebuie să muşti într-o lume de hiene, să loveşti atunci când eşti lovit. Nu trăim într-o lume de oameni cu discernământ care să realizeze că obrazul tău întors este o palmă pentru ei. Trăim într-o junglă condusă de indivizi fără scrupule.
Am învăţat că dacă nu te ajuţi tu, nimeni nu te va ajuta. Dacă nu te ridici singur, ceilalţi te vor îngropa fără regrete, chiar dacă ai făcut pentru ei mai mult decât oricine altcineva.
Am învăţat că rudele îţi sunt rude şi te cunosc până la un punct. Trăim şi murim singuri.
Am învăţat să nu aplec urechea la părerea niciunuia din cei ce cred că deţin adevărul absolut. Că viaţa mea e doar a mea şi nimeni nu o trăieşte în locul meu.
Am învăţat să nu judec pe nimeni fără să mă pun în locul lui, să văd dacă nu cumva aş face la fel în aceleaşi circumstanţe. Suntem entităţi separate, diferite în consecinţă.
Am învăţat că oricâte studii ai avea, dacă ai un caracter de rahat, rămâi un om de rahat.
Am învăţat că nu pot plăcea tuturor, că vor exista totdeauna oameni ce mă vor urî fără să mă asculte, oameni ce-mi vor face rău gratuit, sau oameni cărora pur şi simplu nu le vor plăcea ochii mei sau felul meu de a fi.
Am învăţat să fiu eu şi să nu dau socoteală nimănui pentru viaţa mea. Greu, dar am învăţat.
de

Paşi


20160605_153635

Paşii mă poartă pe străzi încă vii,
printre oameni-păsări
trişti, goi şi fără aripi.
Paşii te poartă pe străzi vechi,
printre bordeie ascunse sub muschi
pe lângă strămoşi aspri
cu scuturi de fier.
Gândul meu zboară la tine
în voia lui,
gândul tău fuge la mine
de capul lui.
Noi, doi străini ce şi-au primenit sufletele
şi le-au trimis la întâlnire.
Se vor recunoaşte, oare?

 

de

Calendarul meu


Asta e din seria „ce vrăji a mai făcut nevasta mea”. La mine nu-i nevasta, ci aplicaţia. Tot un soi de.

Acum mulţi ani în urmă am găsit pe net o aplicaţie mişto: calendarul Delibro. E un soi de arbore genealogic care-ţi ţine minte toate datele importante ale oamenilor importanţi din viaţa ta. Mi-a plăcut ideea de arbore genealogic şi l-am completat cu părinţi, cu bunici, fraţi, veri, copii, fiecare cu data de naştere, sau de deces. Interesant a fost când am divorţat, pentru că această aniversare nu o are. Atunci am adăugat data divorţului în spaţiul pentru deces la datele fostului soţ. În fiecare an, pe 24 aprilie, îmi aduce aminte că am o comemorare. Asta mi s-a părut, până azi, cea mai tare fucţie a lui. Mi-aducea un zâmbet ştrengar în fiecare an şi vindeca pe rând câte o rană.  În seara asta deschid mail-ul. Ce credeţi? Dimineaţă, la prima oră, calendarul meu Delibro mă anunţa foarte serios că am motiv de sărbătoare azi. E ziua doamnei Stroilă Lucia. Măi să fie! Uite că tot e bun la ceva Delibro ăsta! Îţi aduce aminte şi atunci când tu poate că ai vrea să uiţi. Da, eu azi am vrut să uit că-i ziua mea. Calendarul nu m-a lăsat. Bine, mă, că eşti tu deştept şi-ai uitat că eu sunt posesoarea arborelui, nu-i nevoie să-mi aduci aminte, că n-am ajuns, încă, o babă decrepită. Sunt doar un pui de babă că mintea mi-a rămas întreagă. Tupeu nu glumă! Are noroc mare cu comemorarea aia din primăvară. Parcă n-aş rămâne fără ea.

de

Mai e mult pân-o să cresc?


Am vreo şase ani, două beţe noduroase înfipte-n fund şi-o tunsoare ciudată cu cărare pe o parte, care-mi face părul să arate ca o mătură uşor ciufulită sub agrafele care abia îl domolesc un pic în frunte. E vară, cald şi parcul în mijlocul căruia tronează grădiniţa ne oferă multe posibilităţi de explorare. E plin de ierburi înalte, tufisuri, copaci cu coroane generoase ce filtrează razele soarelui, lăsând să treacă prin frunziş doar frânturi din ele. Umbră, soare, umbră, soare, mii de licurici tremurători sub crengi înalte cu păsări cântătoare şi ciori. Multe ciori croncănitoare. Sub ele noi, copiii. Băieţii în pantaloni scurţi prinşi de umeri cu bretele lungi, fetele cu rochiţe rotate. Doar eu am o rochie dreaptă, prea scurtă pentru picioarele mele atât de subţiri. Mi se văd chiloţii şi băieţii îşi dau coate când trec pe lângă ei. Răi. Nu ştiu cum de mama nu-şi dă seama cât de ridicolă sunt cu chiloţii la vedere. Ea nu ştie câte ştiu copiii de la grădiniţă? Mi-e ruşine.
Mă ascund după o bancă şi aştept să treacă pauza mare. Am un băţ cu care desenez o fată pe faţa aspră a pământului. Băţul se rupe cu un pocnet scrut. Urmele lăsate de el sunt palide, abia ghicite. Un grup gălăgios de fete şi băieţi se apropie şi se aşează pe banca de lângă mine. Trei fete se ţin de mână şi-n urma lor vin trei băieţi dându-şi coate şi trăgându-se de bretele. Mi-ar plăcea să fiu îmbrăcată ca ele. Au codiţe prinse-n funde mari deasupra urechilor, fuste creţe şi pantofi de lac. Băieţii formează un grup mult mai pitoresc. Unul are vârtej în frunte care-i face părul să stea ridicat în dreptul tâmplei stângi, ochi verzi, cămaşă cu mânecă scurtă, ciorapi înalţi, albi, din care unul atârnă în voie pe lângă glezna stângă. Celălalt, o idee mai înalt, e blond şi neastâmpărat. Vorbeşte tare şi se dă în spectacol. E mândru de pantalonii lui lungi, prinşi în talie cu o curea, ca a oamenilor mari. Al treilea, brunet, pare un copil mic pe lângă ei. E bucălat şi are ochi mari, negri, migdalaţi deasupra unui nas ridicat în vânt şi a unei guri mici cu buze roşii, de fată. Se apropie şi-i recunosc. Sunt colegii mei. Mimi, Mioara şi Ileana, iar ei Victor, Adrian şi Vasi – copilaşul. Respiraţia mi se opreşte instantaneu. Dacă mă văd? Mă pitesc bine şi tac. Nici băţul nu mai desenează, stă cuminte, uitat în ţărână, lângă piciorul meu. Fetele se aşează pe bancă, băieţii rămân în picioare şi se hârjonesc pentru că nu se hotărăsc ce-o să se joace în continuare.
– Hai, bă, Adriene! Ce facem aici? Hai să ne pitulăm, zice Victor.
– Nu vreau! Stau aici, cu Mimi, răspunde, serios, Adrian.
– Da ce faci tu aici cu fetele, mă? Hai să alergăm până la bordeiul cu gheaţă, insistă Victor.
– Nu vreau, mă, n-auzi? Vreau să stau cu Mimi.
– Lasă-l, Victore, vrea să stea cu Mimi că e gagica lui, spune Vasi şi râde cu gura până la urechi.
Ce tâmpenie şi asta cu gacicii şi gagicile. Ce-o însemna? Fetele au gagici şi secrete. Hai, măi, ce să-ţi placă atât la un băiat? Doar îi vede toată lumea cât de înapoiaţi sunt.
– Adrian are gagică, Adrian aree gagică, Adrian are gagică, dansează Victor într-un picior şi râde cu capul dat pe spate.
Obrajii lui Adrian se umflă şi faţa lui trece pe rând prin toate culorile curcubeului. Fetele chicotesc pe bancă, Mimi roşeşte şi face concurenţă rochiţei cu buline pe care o poartă.
– Taci, mă, că te bat, răbufneşte Adrian, roşu ca un rac fiert.
Victor nu tace.
– Adrian are gagică, Adrian are gagică, Adi are gagică, strigă mai tare, şi-i face în ciudă lui Adi.
Fetele se ridică ruşinate de pe bancă şi pleacă. Vasi râde şi se plezneşte cu palmele pe genunchii goi şi Adrian se umflă ca un balon, mai are puţin şi pocneşte. Bătaia pluteşte în aer şi ca să n-o piardă, băieţii o umflă. Adrian cade în spatele lui Victor dintr-o lovitură şi amândoi se tăvălesc pe aleea pietruită. Genunchii trosnesc pe pietre, băieţii îşi împart voiniceşte pumni, icnesc şi dau pe rând, să nu cumva să rămână unul mai prejos. Aş fugi că ăia doi se rostogolesc vertiginos spre mine. Vasi le face galerie pe margine. Mă uit cum se mişcă buzele lui roşii şi-mi vine să râd. Nu degeaba i se spune „copilaşul”. Dacă bătăuşii se ridică să-i dea una, s-ar rostogoli imediat cu picioarele în sus. Nu ştiu de ce mi-ar plăcea ideea. Prea face haz de o bătaie pe care el a aprins-o. Educatoarea ne-a strigat deja de două ori că s-a terminat pauza şi-n picioare mi s-au adunat colonii întregi de furnici care-mi mănâncă din carne, se plimbă pe sub piele şi nu mă lasă să mă mişc. Aş ţipa, dar mă aud bătăuşii.
– Băăăi, nebunilor! Hai sus că acu’ vine educatoarea după noi. Mă duc şi vă spun pe amândoi dacă nu vă potoliţi, se trezeşte, în sfârşit, Vasi. Uite că nu e aşa prost.

Hai băi, proştilor, ridicaţi-vă şi fugiţi în clasă, să pot şi eu ieşi de aici. Uf, nebunii sunt în stare să se bată până la prânz. Până la urmă o să plângem toţi şi-o să mâncăm bătaie la fel de la educatoare.
Într-un moment de vitejie descoperită cine ştie cum, Vasi îl trage pe Adrian de tricou. Adrian se dezechilibrează şi cade în fund. Victor prinde ocazia şi-i bagă un cap de berbec direct în stomac. Adrian începe să plângă. Avem deja o mare de lacrimi în jurul băncii de lemn vopsit. Urâcios Victor ăsta, îl urăsc. Din cauza lui se întâmplă toate relele, merită să mănânce bătaie în fiecare zi. Îl văd cum se ridică, se scutură de ţărână şi-ncepe să râdă.
– Na, mă, mai vrei bătaie? Vezi că-s mai puternic şi te bat oricând? Ţi-am spus, ţi-am spus, se laudă ca prostul.
Se ridică şi Adrian cu dâre negre oe obraz.
– Lasă că te spun eu la tovarăşa, vezi tu atunci bătaie. Nici nu mai vorbesc cu tine în viaţa mea, îl ameninţă el şi-şi şterge nasul cu mâna. Sunt supărat!
– Şi ce? Eu nu sunt supărat? Sunt mai supărat ca tine, aşa să ştii. Şi nu mai vorbesc eu cu tine, nici dacă mă rogi! Şi te spun băieţilor că ai gagică, na, plusează Victor.
– Aha! Ţi-e necaz că n-ai şi tu, de-aia! Pârâciosule, continuă Adrian cearta.
– Băi, mie nu-mi trebuie gagică. Eu mă însor când m-oi face mare. Mă însor cu Ana, cea mai frumoasă fată şi tu nu o să poţi face nimic, na! N-am nevoie de gagici ca tine, mai strigă o dată Victor şi-o ia la goană către clasă.
Eu cad în fund şi privesc prostită după ei. Băiii, sunt cea mai frumoasă fată şi am deja prima cerere în căsătorie. O fi bine? Uf, dacă află mama, să vezi ce bătaie-mi iau. Mai bine tac. Lasă că-i trece şi lui Victor. Oare, cât mai e până creştem mari să ne putem însura?

de

Curcubeu


Am plecat de la marginea curcubeului,
umăr lângă umăr.
Eu roşu, tu albastru.
Stropii de ploaie ne-au prins
când urcam spre înalt
cu aripile întinse
şi ne-au amestecat.
Acum nu mai ştim
care sunt eu, care eşti tu.
Coborâm către capătul lumii
îmbrăţişaţi.

curcubeu-inte

de

Pe altădată


  • Mie tot nu-mi vine să cred că ne-am regăsit aşa, după atâţia ani. Să nu ajungi să crezi în destin?, zice veselă Leti şi mă îmbrăţişează cu privirea. Nu mă dezmeticesc nici eu, prietena cea mai bună a copilăriei mele, e în casa mea, lângă mine.
  • Eu cred că cineva, acolo sus, ne mânuieşte ca pe nişte păpuşi. Tot ce mi s-a întâmplat până acum vine să demonstreze asta.
    Ne bem cafeaua pe balcon, încălzite de soarele blând de primăvară.
    N-o mai văzusem pe Letiţia de la 12 ani, când ai ei s-au mutat definitiv în alt oraş. Ne-am regăsit ieri, întâmplător, la un târg de carte. Eu cumpărător, ea reprezentanta unei edituri din provincie. Acum fumează şi mă priveşte de parcă aş fi a opta minune a lumii.
  • Să ştii că m-am gândit de multe ori la tine, la voi toţi. Mi-a părut rău că v-am lăsat în urmă. E greu să-ţi faci noi colegi, noi prieteni, să ai profesori noi, după ce abia te obişnuisei cu cei vechi. Părinţii nu prea se gândesc la copii când iau decizii importante.
  • Ei, lasă că tu ai avut părinţi buni. Au plecat că nu au avut de ales, serviciul e serviciu, mai ales în armată. A fost mai bine că ai plecat. Ce s-a întâmplat după aceea, ne-a dat pe toţi peste cap.
  • Povesteşte-mi de voi. Mai ţineţi legătura?
  • Mai vorbesc cu unii din ei, din când în când. Despre care vrei să-ţi spun? Daniela s-a făcut învăţătoare, aşa cum aş fi vrut eu, Adi s-a dus la liceul militar, aşa cum voia Mihai, Flori s-a căsătorit repede şi are astăzi nepoţei, Vasile s-a călugărit, poartă barbă lungă şi e tot timpul pregătit să-ţi servească un citat din biblie. Îţi aduci aminte ce ochi frumoşi avea şi ce păr des, negru. Imaginează-ţi că n-a albit deloc şi n-a pierdut niciun fir de păr, dar barba îi este în dungi alb-negru. E o apariţie interesantă, cu siguranţă. A pierdut legătura cu lumea, râde rar şi nu-l mai interesează nimic din ce se întâmplă în jurul lui. Ochii i-au rămas la fel de frumoşi, dar au căpătat o expresie stranie. Pare că priveşte prin tine, îţi dă fiori, dacă nu-l cunoşti. Mie îmi place să merg la el să-i spun ce mă doare, mă linişteşte. Adriana s-a apucat de cioplit pietre şi s-a făcut sculptoriţă. E tot singură, nu se poate lega de nimeni, e artistă până la capăt. Sanda e medic pedriatru, are un copil pe care-l creşte singură. Soţul ei a murit după 4 ani de la nuntă, a făcut blocaj renal într-o noapte şi i-a murit în braţe. Dacă nu ar fi fost copilul şi mama ei, ar fi înnebunit cu siguranţă. I-au trebuit ani să-şi revină şi să meargă mai departe. Nu s-a mai recăsătorit. Rodica se ocupă de copiii fără adăpost. Lucrează la o fundaţie undeva prin vestul ţării. Pe ea doar pe facebook o mai văd. A rămas la fel de frumoasă, peste ea n-a trecut deloc timpul.
  • Mihai ce mai face? Era îndrăgostit de tine, ştii? Toţi ştiam asta, spunea în gura mare că el o să se însoare cu tine când va creşte. Râdeau băieţii de el şi el se enerva şi-i lua la bătaie. Eram convinsă că am să vă găsesc împreună, căsătoriţi, cu copii, cu multă dragoste, ca-n filmele americane, cu happy-end.
    Tac. O umbră îmi trece prin faţa ochilor şi-un nod greu se pune în gât. Nu ştie, nu avea de unde să afle. Mi-e greu să-mi găsesc cuvintele, amintirile năvălesc de după barajul autoimpus. Mi-a luat mult să le ascund, le ia puţin să dea năvală. Ani întregi de terapie se dovedesc azi inutili. Îmi fixez privirea într-o floare pe care o ţin agăţată pe perete, îmi pun amintirile în ordine şi încep fără s-o mai privesc direct. Mi-e teamă să nu plâng dacă-i văd ochii.
  • Mihai… ştiam că e îndrăgostit de mine. Îl simţeam. Ce nu ştiaţi voi e că şi eu eram îndrăgostită lulea de el. Mi-era ruşine să arăt ce simt şi fugeam de fiecare dată când se apropia de mine. Doamne, ce sălbatică trebuie să fi fost pe atunci! Prin iarna lui 1986, ne-am cuplat. Era seară de vis şi ningea cu fulgi mari ca nişte aripi pe care le simţeam atingându-ne pe umăr. Până şi câinii de prin curţi amuţiseră. Ni se topeau fulgii pe faţă, eram îmbujoraţi, dansam prin zăpadă, ne frecam reciproc obrajii cu mănuşile aspre, eu m-am împiedicat şi-am căzut, l-am tras şi pe el după mine şi ne-am trezit unul peste celălalt, faţă în faţă. Respiram obraz în obraz, îi simţeam fierbinţeala aerului expirat şi sărutul a venit întâi o atingere scurtă de buze, apoi ne-am gustat fiecare, uşor, cu înfiorare. A fost ca un curent ce-a trecut de la el la mine (sau de la mine la el, habar n-am să fiu sinceră) şi ne-a scuturat pe amândoi. Ne-am despărţit buzele şi ne-am ridicat brusc, tăcuţi.
    Au urmat câteva luni în care am plutit între viaţa de zi cu zi şi serile în care rămâneam noi doi, feriţi de ochii tuturor. Nu a fost nimic indecent. Ne luam de mână şi plecam către casă. Încercam, inconştient, să prelungim drumul. Uneori ne aşezam pe câte o bancă la poarta cuiva şi stăteam îmbrăţişaţi. Ne atingeam, ne sărutam, mergeam de mână, ne potriveam paşii, râdeam, mă lua în braţe, eu mă prindeam cu mâinile de gâtul lui şi ne învârteam şi râdeam ca doi nebuni. N-am văzut când au înmugurit pomii, ne-am trezit acoperiţi de petale de corcoduşi. Duminica ni se părea ziua cea mai grea, că nu ne puteam vedea. Au fost lunile noastre de miere, până în următorul început de mai când totul s-a sfârşit brusc.
  • V-aţi despărţit aşa repede?, întreabă Letiţia puţin dezamăgită. Nu o privesc. Fixez în continuare, cu încăpăţânare, o frunză verde pe perete. Verde ca ochii lui. Mă ustură ochii. Clipesc scurt şi povestesc mai departe. Trebuie să termin, să mă eliberez cumva.
  • Nu noi ne-am despărţit. Eram la maica când au scâşnit roţile bicicletei lui Adi la poartă. Nu a salutat, nu a strigat la poartă. M-a văzut dincolo de gard şi mi-a spus direct: „Hai că s-a întâmplat ceva cu Mihai”, iar eu am simţit că pământul se clatină, devine lichid şi mă înghite. Simţeam că e ceva extrem de rău. „A murit în dimineaţa asta”, am apucat să aud din ce-i explica Adi maicii mele. Tot drumul mi-a răsunat în urechi „a murit Mihai, a murit Mihai, a murit, a murit!”, mă înnebunise vocea aia, îmi venea să alung cuvintele ca pe muşte.
    Letiţia mă fixează cu privirea şi ţigara aprinsă, oprită brusc în drumul către buze, arde şi fumul alb se încolăceşte ca un şarpe în ochii mei. Scrumul se scrumează singur pe gresie. Mă bucur că are delicateţea să nu zică nimic. Povestesc în continuare.
  • Înfloriseră panselele pe care le plantasem în martie când el a zis că i-ar plăcea să avem o floare doar a noastră. Am ales panseluţe, pentru că ne-am gândit că nicio pereche de îndrăgostiţi nu-şi dăruiseră o floare atât de delicată. Am cumpărat împreună un plic de seminţe şi le-am plantat în grădiniţa mea. Au ieşit albe, un lan de flori delicate ca mătasea. Le-am cules şi cu pumnul plin m-am dus acasă la el. Era prea cald pentru luna mai, soarele puternic gonise la umbră orice vietate, strada era pustie şi prăfuită. Nici un pui de găină nu mi-a ieşit în cale. Păşeam mecanic, ca-ntr-un coşmar însorit şi speram ca totul să fie o glumă proastă. Până în dreptul porţii lui ajunsesem să mă conving că sunt într-un vis urât şi mă voi trezi la timp. Realitatea m-a adus cu picioarele pe pământ. Era el, întins pe o masă mare, cu zâmbetul ştrengăresc pe buze, cu arcadele sprâcenelor înalte, cu vârtejul din frunte şi totuşi altul, un tânăr înalt, matur, ţeapăn în costumul negru, nou. În jurul mesei stăteau cu capetele plecate toţi colegii noştri. Îşi ţineau răsuflarea iar mie îmi venea să urlu, să-i dau afară. I-am pus panselele pe mâinile ca de ceară, împreunate pe piept şi-am stat lipită de el până l-au urcat în maşină. Peste noapte am rămas singuri, eu cu el şi două lumânări aprinse la căpătâi. A plâns. Ştiu că o să-mi spui că a fost o închipuire, dar, te asigur, nu a fost. Eu vorbeam şi-i ştergeam cu batista ochii închişi, el plângea cu acelaşi zâmbet enigmatic pe buze. Dimineaţă i-au schimbat perna, era udă. Am citit după aceea că se întâmplă frecvent ca persoanele care mor înecate să „plângă”. Se zice că ar fi doar apa pe care au înghiţit-o. Eu prefer să cred că m-a ascultat. Am nevoie să cred asta.
    Închid ochii şi mă concentrez pe usturimea lor. O parte din adevăr a fost rostit. Partea cea grea, cea în care mi-am epuizat lupta cu viaţa, rămâne pe altădată.
de

Lumea noastră


Trăim în lumea noastră, sub clopote de sticlă. Folosim tehnologia, reţelele de socializare, ne informăm de la tv, ne luăm modele nişte vedete tunate ce „s-au ajuns” folosindu-şi unele părţi anatomice, (în absenţa şanţurilor de pe creier), ne izolăm în casele noastre în maşinile în care petrecem jumătate de zi în trafic, ne-am lipit fundurile de scaunul de la volan, nu mai suntem în stare să mergem pe jos până la colţ după pâine.
Avem prieteni, ce-şi cară după ei bula transparentă până la terasa de fiţe de la şosea, sau până la club, sau până la joburile noastre cu nume pretenţioase de unde luăm bani buni, fără să putem explica pe înţelesul tuturor ceea ce facem. Nici nu contează, deoarece cei care nu înţeleg mersul vieţilor noastre nici nu există.
Învăţăm să ignorăm ce-i în jurul nostru, suntem cultivaţi şi citim zilnic tot felul de cărţi de dezvoltare personală care ne predau cheia succesului şi aptitudinea de a judeca lumea prin ochii cine ştie cărui autor de citate celebre. Învăţăm din ele că noi deţinem adevărul absolut şi lumea trebuie să fie neapărat aşa cum a scris ăla în carte.
Realitatea nu are cum să aibă alte nuanţe, societatea nu se poate abate de la drumul trasat în scris de autori obtuzi de sub clopotele lor. Suntem convinşi că ştim ce-a vrut să spună cineva doar citind un titlu, pentru că, nu-i aşa, titlurile sunt eticheta din frunte, codul de bare al produsului de pe raft.
Dacă încearcă cineva să iasă din rând şi să vadă griul de dincolo de rozul deformat al pereţilor bulei noastre, trebuie să-i dăm în cap. Să-l reducem la tăcere. Să-i recomandăm să citească autorii de citate celebre, ei sunt cei care ne ghidează, cheia culorilor şi a vieţii e numai la ei.
Şi totuşi, natura încă se încăpăţânează să nu funcţioneze după regulile noastre. Cei ce ne vând la suprapreţ iluzii cu iz de fericire nu-s decât nişte şarlatani.