Trăim în lumea noastră, sub clopote de sticlă. Folosim tehnologia, reţelele de socializare, ne informăm de la tv, ne luăm modele nişte vedete tunate ce „s-au ajuns” folosindu-şi unele părţi anatomice, (în absenţa şanţurilor de pe creier), ne izolăm în casele noastre în maşinile în care petrecem jumătate de zi în trafic, ne-am lipit fundurile de scaunul de la volan, nu mai suntem în stare să mergem pe jos până la colţ după pâine.
Avem prieteni, ce-şi cară după ei bula transparentă până la terasa de fiţe de la şosea, sau până la club, sau până la joburile noastre cu nume pretenţioase de unde luăm bani buni, fără să putem explica pe înţelesul tuturor ceea ce facem. Nici nu contează, deoarece cei care nu înţeleg mersul vieţilor noastre nici nu există.
Învăţăm să ignorăm ce-i în jurul nostru, suntem cultivaţi şi citim zilnic tot felul de cărţi de dezvoltare personală care ne predau cheia succesului şi aptitudinea de a judeca lumea prin ochii cine ştie cărui autor de citate celebre. Învăţăm din ele că noi deţinem adevărul absolut şi lumea trebuie să fie neapărat aşa cum a scris ăla în carte.
Realitatea nu are cum să aibă alte nuanţe, societatea nu se poate abate de la drumul trasat în scris de autori obtuzi de sub clopotele lor. Suntem convinşi că ştim ce-a vrut să spună cineva doar citind un titlu, pentru că, nu-i aşa, titlurile sunt eticheta din frunte, codul de bare al produsului de pe raft.
Dacă încearcă cineva să iasă din rând şi să vadă griul de dincolo de rozul deformat al pereţilor bulei noastre, trebuie să-i dăm în cap. Să-l reducem la tăcere. Să-i recomandăm să citească autorii de citate celebre, ei sunt cei care ne ghidează, cheia culorilor şi a vieţii e numai la ei.
Şi totuşi, natura încă se încăpăţânează să nu funcţioneze după regulile noastre. Cei ce ne vând la suprapreţ iluzii cu iz de fericire nu-s decât nişte şarlatani.