-Te iubesc, știi?, i-am șoptit cald,
la ureche.
Îi priveam mîinile muncite și-mi treceam
degetul fin peste pielea lor aspră.
-Știu, mi-a răspuns puțin absent.
Nu înțeleg, dar știu.
-Uneori mi-e dor de tine, i-am zis.
– Sunt aici, a ridicat mirat ochii
și m-a privit atent, peste ochelari.
– Ești. Știu și te simt. Mi-e dor doar
să-mi odihnesc gîndurile pe pieptul tău și
să-mi plec fruntea, să-ți sărut, pe rînd,
palmele amîndouă.
– Să nu faci asta!,s-a speriat și l-am simțit
cum își ascunde palmele timid, ca un copil
prins la chiseaua cu dulceață.
Am zîmbit, el nu știe că eu iubesc omul întreg,
nu pe bucăți.
Tu nu ești al meu,
al meu e fulgul alb de nea
ce șoptește povești
demult uitate
cu prinți și prințese fermecate,
al meu e cîmpul înghețat
în care poveștile
dorm sub plapuma
ciobului din ochi,
al meu e visul
ce-o să se destrame
în zori,
ca fulgul
în palma caldă de copil.
Eu nu-s a ta,
a ta e iarba verde-albăstruie
din zorii
dimineților înrourate.
Tu nu ești al meu,
eu n-am decît un vis
destrămat
din fluturi albi ce ning șoptit
peste inima mea.
Tu nu ești al meu,
tu nu ești,
tu nu,
tu,
eu.
Te voi iubi cândva cu mâinile,
cu ochii, cu gura,
cu buze moi şoptindu-ţi
cuvinte obscene
în miez negru de noapte
după ce vom culege luna,
şi-o vom împărţi la câinii
ce vor lătra dragostea noastră
când trece plutind pe alei.
Am să te iubesc
cu toată lumina din ochi
şi-am să te cuprind
cu coapsele pân-am să-ţi sorb
şi ultima fărâmă de gând
ce se încăpăţânează să respire azi
fără mine.
Te voi elibera când ziua
va da drumul zorilor
iar câinii, sătui,
se vor retrage-n cuşti
cu colţii plini de sânge
din bucăţi mari de lună plină
ce-i va lumina din interior
şi-i va transforma în licurici
ce vor arde pe rând
pe altarul dragostei în care tu
te vei fi abandonat în mine
ca să rătăceşti apoi gol pe aleile
pe care dragostea noastră a ars
până la cenuşă
în noaptea în care am prins luna
şi-am împărţit-o,
bucată cu bucată, la câini.
Cerul şi-adună ploile
şi le dă toamnei să
le verse peste noi,
două paiaţe obosite
de-atâtea gesturi inutile,
de-atâtea zâmbete false
desenate pe lacrima zilelor
ce-au trecut liniar pe alături.
Eu aici, tu acolo,
două păpuşi cu sforile rupte
ce nu pot învăţa de la nimeni
căldura zâmbetului,
resemnate şi îngheţate
cu resorturile moarte,
privind mirate, cu ochii reci,
zbaterea frunzelor gonite de vânt,
aşteptăm inutil o inimă caldă
să însufleţească curgerea
timpului, nu ştim că cerul
şi-a vândut deja ploile,
ieftin, pe două vieţi
– a mea şi-a ta.
Fă focul şi trage fotoliul aproape,
aşează-te comod
şi pune-mi genunchiul căpătâi.
Eu voi sorbi alene ceaiul de mentă
din cana albastră cu stele aurii
şi-oi arunca în flăcări
gândurile zilei.
Auzi cum cântă vântul printre brazi?
Şşşt, taci! Priveşte
cât de frumos ard gândurile
azvârlite în foc.
Am căutat iubirea-n primăvară,
când toți copacii erau în floare și
privighetoarea, îndrăgostită, cânta,
dar liliacul s-a scuturat și
eu n-am aflat-o.
Am căutat-o în miezul verii,
când floarea de tei îmbăta
iar albinele adunau aurul în faguri,
și n-am găsit-o.
Mi-am dat ultimul bănuț de argint arvună
cui îmi va îndrepta pașii pe strada ei
și sfaturile lor m-au purtat pe străzi
lăturalnice, unde florile se ofileau
de durere și mucegai.
M-am așezat pe-o piatră și-am strigat
primăvara pierdută și vara ce trăgea să moară,
ele erau deja departe, nu m-au auzit.
În lacrima toamnei frunza de nuc s-a desprins și
mi-a pus în palmă primul sărut.
-Mă căutai, mi-a zis și-a gonit
cu un gest frunzele galbene pe alei.
Iată-mă, am venit.
-Bine, dar acum e târziu, am oftat.
A trecut pe lângă mine primăvara-n goană,
s-a dus în zbor și vara însorită,
eu am rămas cu brațele goale,
cu părul argintat și-un sloi de gheață
înfipt adânc, în inimă. Mi-e toamnă.
-Hai să te-nvăț să iubești
un bărbat în toamnă, a surâs și
mi-a strecurat degetele aspre în palmă.
Sloiul a lăcrimat.
Am să mă aplec şi-am să-ţi sărut
mâinile amândouă,
adânc, în căuş,
acolo unde linia vieţii
se întâlneşte cu linia inimii
să se îmbrăţişeze pe ascuns.
Palmele tale vor căuta însetate
urma buzelor mele în mătasea pielii
tuturor femeilor pe care,
vremelnic,
le vei mai ţine-n braţe.
Te respir,
te sorb,
te doresc
în zilele fierbinţi
şi-n nopţile cu lună,
în toamnele tîrzii
şi-n iernile albe
când cerul plânge
şi cînd lumina ninge.
Te iubesc cum îşi iubeşte
soarele răsăritul,
noaptea stelele, marea valurile,
copacul frunzele, luna soarele.
Total,
ireversibil,
iremediabil,
te respir
te sorb,
te doresc,
te iubesc.
De când jucăm partida asta
mi-ai luat pe rând pionii toţi
şi turnul de-apărare.
Pe celălalt m-ai ajutat,
galant,
piesă cu piesă să-l dărâm.
Cu mâna ta le-ai aşezat, pe rând,
şi-ai făcut din ele cărare în alb şi negru
de la inima mea
până la inima ta.
Le-ai mai ciobit pe cele negre
cu copitele grele
ale cailor tăi de piatră,
le-am mai spălat pe cele albe
cu lacrima străvezie
a cuvintelor ce m-au rănit.
Mi-au rămas, nărăvaşe, iepele
cu crupa strălucitoare
şi glezne subţiri
şi doi nebuni cu capete tari
ce-aleargă bezmetici
numai pe diagonală şi râd diabolic,
ca doi nebuni ce sunt.
Azi am făcut cafeaua amară
şi aromată, cum ştiu că-ţi place.
Ţi-am aşezat ceaşca în dreapta
şi-am luat o gură, împrumut.
Regina mi-e nerăbdătoare,
mut.
Şah.
Amăgiri 