Povestiri

de

Întâlnirea


Adina se ridică repede din patul fierbinte, pe jumătate adormită şi închide fereastra. „’Tu-i, iar am adormit la ziuă şi l-am uitat deschis. Doamne, e abia şase dimineaţa, ăştia doar la ora asta ştiu să ridice gunoiul? Mergeţi mă şi-mpuşcaţi-vă!”  Se aşează din nou în pat, dar aerul irespirabil şi cearşaful fierbinte o fac să transpire instantaneu. Se întoarce pe cealaltă parte, se trage pe marginea patului, până la urmă se ridică şi merge la bucătărie. Afară se luminează de ziuă şi liniştea dimineţii e spartă de fluieratul gunoierilor şi de zgomotul tomberoanelor trântite pe troliu pentru golire, apoi târâte până aproape de bloc. De acum, până pe la 10 nu mai poate deschide geamurile. În urma gunoierilor rămân pete mari de zeamă de gunoi fermentat care împrăştie până la etajul şase un miros pestilenţial, de parcă tot oraşul ar fi aşezat în mijlocul unei uriaşe gropi de gunoi. În drum spre bucărătie apucă telecomanda aerului condiţionat de pe masă şi dă drumul aparatului care începe să uruie monoton. Măcar o să se facă răcoare.

În chiuvetă stau amestecate, într-un echilibru precar, farfuriile din care au mâncat aseară, pahare, ceşti, ibricul de cafea. Uf, trebuie să le spele dacă vrea să pună de cafea. Ochii o ustură de oboseală şi transpiraţie. Se întoarce, intră în baie şi face un duş rapid cu apă rece. Înviorată, intră înapoi în bucătărie înfăşurată doar în prosopul albastru, scurt şi se apucă de spălat vasele. Gândul îi zboară aiurea în timp ce trece cu buretele plin de spumă peste porţelanul farfuriilor. Azinoapte l-a visat pe Emil. E uimitor că a trecut atâta timp de când l-a scos definitiv din viaţa ei. Au trecut ani şi tocmai acum i-a revenit în vis mai viu şi mai aproape ca totdeauna. A trecut întâi un an în care nu a apus soarele peste ochii unei zile fără să se gândească la el şi fără să se întrebe de ce a fugit, ce l-a făcut să plece fără niciun cuvânt, când era clar că o iubeşte. Se vede a o mia oară în biroul mare, umbros, cu miros de tutun şi parfum bun care o înnebunea şi-o făcea să respire adânc, să soarbă aerul când intra acolo. Se vede cu umerii frânţi cum aşteaptă o explicaţie, senzaţia de greaţă ce-i stătea ca o umbră în dosul pleoapelor, o vede pe secretara bătrână şi grasă, cu ochii apoşi cum intră şi-l priveşte întrebător fără să spună nimic, îl aude pe el cum o roagă să plece, că urmează şedinţă, îşi simte paşii cum o duc înapoi, pe scări, afară în soarele arzător, afară pe poartă, în strada pustie, îşi numără paşii pe străzi, printre case necunoscute care o privesc cu ochi curioşi de muşcate de pe pervazurile încărcate de culoare, îşi odihneşte sufletul pe-o bancă, la umbra castanului cu coroană rotată, ascunsă de ochii lumii printre crengi, intră pe uşa casei care se închide sec în urma ei şi la care el n-a mai bătut niciodată. A ştiut cumva de atunci, din dimineaţa aceea că totul s-a terminat. Au urmat luni întregi de rău, de durere, de abandonare. Dacă n-ar fi fost Anca ar fi clacat după ce-a pierdut copilul. Copilul lui. Limpezeşte bine farfuriile şi le aşează în coşul de vase, clăteşte paharele până simte sticla cum scârţâie sub degete, le pune cu gura în jos pe un şervet de bumbac întins pe masă, pune şi ceştile de cafea lângă ele, umple ibricul şi-l aşează pe aragaz, dă focul mic şi se întoarce, tiptil, în dormitor. Îşi aruncă prosopul umed pe spătarul unui scaun şi-şi trage peste cap rochia de pânză albă, topită, prinsă peste sâni cu un elastic. E largă şi scurtă, numai bună pentru canicula asta care nu se mai termină.

În dormitorul mic, Anca doarme. De cinci zile nu a mai schimbat nici cu ea o vorbă. S-a întunecat şi-a tăcut încăpăţânată după prima probă de examen. Ieri a fost ultima, deseară se afişează rezultatele. Abia aşteaptă să le vadă, să scape de toată tensiunea asta. În bucătărie apa bolboroseşte în ibric. Trage ibricul deoparte şi adaugă trei linguriţe cu vârf de cafea parfumată. Cafeaua se umflă, ridică caimacul aproape să se reverse şi umple bucătăria cu aroma ei amară. Soneria de la intrare sparge liniştea casei. Tresare şi priveşte instinctiv ceasul din perete. Abia e ora 7 şi 10 minute. Cine o fi la ora asta matinală? Se dă în spatele uşii, se ridică încet pe vârfuri şi priveşte pe vizor. Se trage înapoi şi se lipeşte cu spatele de perete, de parcă ar fi văzut o fantomă. Dincolo de uşă se aud voci şi o bătaie uşoară în uşă. Genunchii îi tremură. „Imediat”, răspunde gutural şi nu-şi recunoaşte vocea. Închide ochii câteva secunde, îşi face curaj şi deblochează yala. Dincolo de uşă, Emil zâmbeşte pe jumătate şi-o priveşte aţâţat de jos în sus iar ea îi simte privirea lipită de pulpele subţiri, de coapse, prin rochia transparentă, de sânii goi cu sfârcuri roz înfiorate obraznic sub materialul transparent. În spatele lui, şoferului îi sclipesc ochii. Ea îl observă, în sfârşit şi-şi împreună mâinile peste sâni, ca într-un gest de apărare.

-Bună dimineaţa, salută Emil cu vocea caldă. Nicule, eşti liber. Ne vedem mai târziu, te sun eu, îl expediază pe şofer după ce-l uşurează de geanta de voiaj. Nicu, dezamăgit, se întoarce pe călcâie şi pleacă. Emil intră, dă drumul genţii de voiaj şi-o cuprinde în braţe pe Adina care nu îndrăzneşte nici să respire, închide uşa cu piciorul, o ridică în braţe ca pe un fulg şi-o sărută prelung pe gură. Ea se agaţă cu amândouă mâinile de gâtul lui şi i se abandonează în braţele, cu ochii închişi. Uşa dormitorului se deschide şi se aude vocea somnoroasă a Ancăi.

-Adina, cine-a venit la ora asta?

Va urma.

de

Dimineaţa de pe urmă


Când soarele s-a ridicat pe cer în ziua aceea caldă de vară, nimic nu prevestea că dimineaţa va aduce cu ea nori negri deasupra satului. Rândunele săgetau cerul ca și până atunci, guguștiucii cântau, în dudul de lângă poartă o ciocănitoare bătea toaca – cioc-cioc, cioc-cioc, cioc-cioc- căuta viermișori sub coaja putredă, portiţa de la drum stătea deschisă într-o rână, agăţată într-o singură balama ca şi ieri, Măria alerga desculţă pe bătătură între păsările ce cereau grăunţe şi bucătăria unde bolborosea mămăliga iar Mihai, abia ridicat din pat, cu părul vâlvoi plin de puf de gâscă şi pantalonii rufoşi căzuţi în vine, se freca cu pumnii strânşi la ochi.

– Babooooo! Mi s-a rupt culeaua, fi-ar a dlacu ea să fie, a strigat mâţâit la Măria, care numai de el nu avea chef. Avea cinci ani şi tot „l” rostea. “Băi prostule, îi zicea unchiu-său  Ion de câte ori intra pe poartă şi-l auzea că-i zice “sălu’mâna”, băi, te însori mâine-poimâine şi nu mai înveţi să vorbeşti de-o să râdă muierea de tine.” şi hohotea gros în timp ce copilul îl lovea nervos cu pumnii lui mici în picior.

Cureaua era o bucată de curmei răsucit pe care Măria i-o lega strâns peste mijloc, să-i ţină pantalonii prea mari de care se împiedica şi drăcuia de câte ori se aduna de pe jos. Băieţii mai mari îşi băteau joc de el chiar dacă erau la fel de bine îmbrăcaţi.

– Ce făcuşi, mumă? Vino-ncoa, să te leg cu altceva. Ce te sculaşi aşa, cu noaptea în cap, că nici mămăliga n-o terminai, l-a luat la rost Măria, nemulţumită că trebuia să piardă timp şi pe lângă copilul ăsta, când pe ea ardea cămaşa să termine mai repede să plece la câmp. Moşul pufnea pe bătătură de la ora 4,  grăbit să ajungă la loc pe răcoare, cât mai era un pic de rouă.

-Hîîîm,  vreau să merg cu voi! Să nu mă lăsaţi acasă, a bâzâit puştiul şi şi-a împrăştiat mucii pe obraz după ce i-a freacat bine cu mâneca aspră a cămăşii, prea mare şi ea.

–Vai de tine, muică. Hai că te lom, nu te mai smiorăi aci, degeaba, că nu eşti fătălău. Şterge bine nasul ăla şi dă cu apă pe ochi că acu te spurcă pupăza şi o să fugă toate fetele de tine, l-a apostrofat bătrâna blând, în timp ce tăia altă bucată de curmei să-i lege pantalonii în talie. Ţâncul şi-a tras iar cu mâneca pe la nas şi a răsuflat uşurat. Scăpase, nu-l mai prindea zgripţuroaica de mamă vitregă să-l bage în cuptor să-l coacă aşa cum l-a ameninţat ieri. S-a grăbit să dea cu apă pe ochi, s-a împiedicat de pantaloni şi-a căzut în nas. De durere, a început iar să urle.

-Baboo, leagă-mi fa, pantalonii ăştia, ai dracu ei, s-a rugat din nou de Măria care a venit repede, l-a ridicat de-o aripă şi i-a tras o palmă la fund, să aibă de ce urla.

-Of, că-mi mănânci sufletul, hai să ţi-i leg că nu eşti bun de nimic, l-a smucit până l-a obligat să stea drept, în picioare. Un fir mic de sânge se prelingea din nasul copilului şi bătrâna, înmuiată, l-a luat de mână.

-Vino încoa să te curăţ, mă, amărâtule, că-ţi spărseşi nasul, vai de tine. Nu poţi, mă,  să mergi şi tu ca oamenii, încet?

Cioc-cioc-cioc, s-a auzit iar pupăza din dud. Copilul a ridicat ochii şi i-a zărit coada.

-Uite babo, pupăza. Mă duc să văd dacă a scos pui.

-Ba stai dracu, că n-am chef să te adun de pe jos şi de sub dud. Şezi colea, potolit, că acum vine moşu-tău, mâncăm şi plecăm, nu avem timp de prostii. L-a ridicat şi l-a trântit pe scaun exact când Miţa, zgripţuroaica intra pe uşă. Copilul a uitat să respire, de teamă. Tânăra l-a săgetat scurt cu privirea şi s-a întors să aşeze o oală cu apă pe plită. Măria se aşezase pe scăunelul scund,  fixase ceaunul cu două scânduri pe care le apăsa cu tălpile goale şi mesteca de zor în mămăligă. N-a ridicat privirea să-şi privească nora şi nici aceasta nu s-a sinchisit s-o salute, şi-a aşezat oala, a mai pus lemne pe foc, s-a întors mândră pe călcâie şi-a ieşit afară. În urma ei copilul a respirat adânc şi Măria a înjurat printre dinţi de s-a răcorit. “Dracu’ să te ia să te ducă în fundul Iadului, viperă, că muiere frumoasă şi rea de muscă îi trebuia băiatului meu,în rest avea de toate.” Nu s-a oprit deloc din învârtit mestecăul în ceaun şi abia dacă s-a auzit singură când a vorbit. Moş Ilie înjura o purcea pe bătătură cu ochii după nora ce luase un ulcior în mână şi călca leneş şi mândru, cu capul sus, coadele negre pe spate şi sânii înfoiaţi pe sub cămaşa subţire de in. Mergea la izvor după apă proaspătă.

-Mărie, hai fă, odată, mai termini masa aia să plecăm, sau nu?, a zorit-o, întunecat, pe babă.

-Acuş, gata, răstorn mămăliga, s-a grăbit Măria să răspundă că-l simţea nervos şi se temea de palma lui grea. A aruncat repede o mână de făină în cratiţa cu fasole, a amestecat repede de-a îngroşat-o şi-a tras cratiţa deoparte, să se răcorească s-o ia la ei, a scos într-o strachină o bucată de brânză, a spart repede o ceapă proaspătă, cu frunze încă verzi, în altă strachină a turnat lapte gros din ulcila pitulată după horn unde-l pusese la prins şi-a aşezat totul pe masa rotundă, cu trei picioare. A pus pe masă şi trei linguri de lemn şi se pregătea să-l strige pe moşul ei la masă când dinspre capul satului s-a ridicat un vaiet prelung şi un bocet ce-a pătruns prin aerul dimineţii, a străpuns uliţa şi-a adunat oamenii pe la porţi. Baba a rămas cu mâna în aer şi toate simţurile treze, la pândă. Moş Ilie a ieşit din grajd cu furca în mână şi-a privit peste curte, în drum, să vadă de unde vine urletul şi pe coama casei a prins a cânta o cucuvea.

-Dadă Mărie, vai de capul vostru, dadă, s-a auzit clar vocea Ioanei, sora mai mare a lui Ilie. Hai repede, că-l omorâră pe  Niculae! Mă, neică Ilie, ce faceţi mă? Hai, mă, că zace săracul pe brazdă în grădina de la marginea satului, nu-l mai cunoşti, neică.

Ioana venea pe mijlocul uliţei din vale, dinspre grădini şi dădea din mâini ca şi cum ar fi vrut să se apere de muşte. Din zece în zece paşi se oprea, se pleznea cu palmele pe genunchi şi urla: “Săriţi lume, că-l omorî cremenalul, săriţi!”

Măria a dus mâna la gură şi s-a lăsat moale pe scăunelul de pe care amestecase mămăliga, moş Ilie a scăpat furca din mână şi timpul a încetinit, s-a prelins pe lângă ei  şi-a lăsat în urmă o dâră lipicioasă, ca de melc. Cuvintele s-au lovit de pereţi, de garduri şi-au răsunat fără înţeles în urechile bătrânilor, în cuibar o găină a codcodăcit fericită că s-a uşurat de ou, cocoşul i-a răspuns mândru cu un cucuriguu prelung şi tăcerea s-a spart cu zgomot în mii de cioburi. În pragul portiţei strâmbe, cu ulciorul plin în mână, nora a privit pe rând la femeia ce urca coasta cu pasul grăbit, la socrul rămas încremenit în faţa grajdului şi la copilul care, încurajat de urletul Ioanei a ţipat la ea „L-ai omorât pe tăticu, tu l-ai omorât!” iar gândul i s-a înfipt ca un cuţit în creştet. „Al dracu’ Ioane, cu capul tău, tot o făcuşi până la urmă! Că mă fac eu de-acu’, Ioane, prostule? Cum mai trăiesc eu aci, unde mă duc eu să nu mă omoare ăştia?”

de

Orice drum începe cu primul pas


„Orice drum începe cu primul pas, parcă aşa se spune. Hai, curaj, fetiţă, trebuie să-l cucerim şi pe ăsta!” Stă la baza stâncii abrupte şi priveşte cerul de la capătul ei. Nori albi se plimbă nepăsători pe albastrul senin şi se sparg în bucăţi de vată când ating vârful. Acolo trebuie să ajungă, pe stânca golaşă şi ascuţită ce taie norii.

Îşi mai verifică o dată legăturile, coarda, ciocanul prins la brâu, chingile hamului. Toate sunt în regulă, mănuşile sunt trase pe degete, poate începe. Caută un colţ de stâncă deasupra capului, de care să se agaţe, îl găseşte, găseşte şi primul sprijin pentru picior şi gata, a făcut primul pas. Până în vârf mai e mult şi urcuşul e greu, muşchii se încordează, se concentrează, se ridică până la următorul nivel, mai pune un pas în dreapta, încă unul în stânga, pe frunte transpiraţia izvorâşte în picuri mici, translucizi şi se prelinge încet pe pleoape, pe tâmple, pe la baza nasului, pe buze. Sunt sărate, nu-i plac, dar nici nu le şterge, e concentrată doar pe urcat. Casca apasă greu pe creştet, degetele dor de atâta strânsoare, îşi simte sângele pulsând în tălpile strânse în bocancii de căţărat. Se gândeşte că-i norocoasă că si-a luat pantalonii scurţi, aerul rece ce-i biciuieşte pulpele o înviorează şi-i păstrează simţurile vii. Deasupra ei, conducătorul grupului s-a depărtat, îl prinde în raza vizuală sub o geană, ca pe un păianjen ce urcă sprinten în timp ce-şi ţese pânza, după ea, băieţii se aud icnind scurt la fiecare pas. Nu mai vede cerul, vede doar stânca golaşă în care caută cu înfrigurare puncte de sprijin pentru mâini şi vârful piciorului şi crăpături în care să găsească pioletul înfipt de cel de deasupra. Rucsacul aproape că-i taie umerii apăraţi doar de pânza subţire a tricoului fără mâneci. Ar vrea să ştie cât a urcat, dar pentru asta ar trebui să privească în jos şi s-ar dezechilibra. Preferă să mai pună un pas care s-o aducă mai aproape de obiectivul propus.

Inima îi tresare scurt. Piciorul stâng nu vrea să se mişte, e prins ca într-o menghină. Se uită către vârful ghetelor şi-şi dă seama că un şiret s-a desfăcut şi-a nimerit sub talpa celuilalt picior. Fuck! cum naiba nu şi-a verificat tocmai şireturile? Ce-o să facă acum? Stă spânzurată într-un picior şi-o mână iar mintea îi caută cu înfrigurare o soluţie de ieşire. Dacă şi-ar da drumul ar întinde coarda şi l-ar dezechilibra şi pe cel ce vine după ea. Găseşte un piolet înfipt deasupra ei. Ar putea să-şi prindă acolo carabiniera şi să elibereze coarda principală, dar nu poate ajunge la el, e prea departe. Aproape că simte răsuflarea colegului în ceafă şi degetele cum cedează. „Caaaad!”, strigă din toate puterile înainte ca degetele să se desprindă de colţul de stâncă şi să-şi dea drumul în gol. Urlă când se loveşte puternic cu spatele de piatra zgrunţuroasă. În faţa ei un plici bătrân, de-un roz murdar, sătul de câte maţe de muşte a mâncat în viaţa lui, rânjejeşte sarcastic. „Biciul bate pliciul, nu? Hahaha! Şi stânca bate spatele.”

Trupul tot se scutură ca-ntr-o convulsie, ea ţipă scurt şi deschide ochii. Stă în fund, în mijlocul patului, cu părul lipit de fruntea transpirată şi priveşte speriată în întuneric. Lângă ea, bărbatul doarme adânc, întors cu spatele şi răsuflă ritmic, şuierat. Întinde mâna ce tremură încă, caută cu degetele şi apucă telefonul de pe noptieră. Apasă butonul şi priveşte ecranul luminat. E ora 3 dimineaţa. În urechi îi răsună supărător râsul pliciului de un roz murdar. Se trezeşte încet, îşi linişteşte răsuflarea şi bătaia inimii şi se strecoară sub pilotă, înapoi în pat. Întinde o mână şi-l îmbrăţişează pe bărbatul de alături, apoi închide ochii şi zâmbeşte. Mai e până la ziuă, poate schimba deznodământul visului şi poate atinge vârful.

de

Mai e mult pân-o să cresc?


Am vreo şase ani, două beţe noduroase înfipte-n fund şi-o tunsoare ciudată cu cărare pe o parte, care-mi face părul să arate ca o mătură uşor ciufulită sub agrafele care abia îl domolesc un pic în frunte. E vară, cald şi parcul în mijlocul căruia tronează grădiniţa ne oferă multe posibilităţi de explorare. E plin de ierburi înalte, tufisuri, copaci cu coroane generoase ce filtrează razele soarelui, lăsând să treacă prin frunziş doar frânturi din ele. Umbră, soare, umbră, soare, mii de licurici tremurători sub crengi înalte cu păsări cântătoare şi ciori. Multe ciori croncănitoare. Sub ele noi, copiii. Băieţii în pantaloni scurţi prinşi de umeri cu bretele lungi, fetele cu rochiţe rotate. Doar eu am o rochie dreaptă, prea scurtă pentru picioarele mele atât de subţiri. Mi se văd chiloţii şi băieţii îşi dau coate când trec pe lângă ei. Răi. Nu ştiu cum de mama nu-şi dă seama cât de ridicolă sunt cu chiloţii la vedere. Ea nu ştie câte ştiu copiii de la grădiniţă? Mi-e ruşine.
Mă ascund după o bancă şi aştept să treacă pauza mare. Am un băţ cu care desenez o fată pe faţa aspră a pământului. Băţul se rupe cu un pocnet scrut. Urmele lăsate de el sunt palide, abia ghicite. Un grup gălăgios de fete şi băieţi se apropie şi se aşează pe banca de lângă mine. Trei fete se ţin de mână şi-n urma lor vin trei băieţi dându-şi coate şi trăgându-se de bretele. Mi-ar plăcea să fiu îmbrăcată ca ele. Au codiţe prinse-n funde mari deasupra urechilor, fuste creţe şi pantofi de lac. Băieţii formează un grup mult mai pitoresc. Unul are vârtej în frunte care-i face părul să stea ridicat în dreptul tâmplei stângi, ochi verzi, cămaşă cu mânecă scurtă, ciorapi înalţi, albi, din care unul atârnă în voie pe lângă glezna stângă. Celălalt, o idee mai înalt, e blond şi neastâmpărat. Vorbeşte tare şi se dă în spectacol. E mândru de pantalonii lui lungi, prinşi în talie cu o curea, ca a oamenilor mari. Al treilea, brunet, pare un copil mic pe lângă ei. E bucălat şi are ochi mari, negri, migdalaţi deasupra unui nas ridicat în vânt şi a unei guri mici cu buze roşii, de fată. Se apropie şi-i recunosc. Sunt colegii mei. Mimi, Mioara şi Ileana, iar ei Victor, Adrian şi Vasi – copilaşul. Respiraţia mi se opreşte instantaneu. Dacă mă văd? Mă pitesc bine şi tac. Nici băţul nu mai desenează, stă cuminte, uitat în ţărână, lângă piciorul meu. Fetele se aşează pe bancă, băieţii rămân în picioare şi se hârjonesc pentru că nu se hotărăsc ce-o să se joace în continuare.
– Hai, bă, Adriene! Ce facem aici? Hai să ne pitulăm, zice Victor.
– Nu vreau! Stau aici, cu Mimi, răspunde, serios, Adrian.
– Da ce faci tu aici cu fetele, mă? Hai să alergăm până la bordeiul cu gheaţă, insistă Victor.
– Nu vreau, mă, n-auzi? Vreau să stau cu Mimi.
– Lasă-l, Victore, vrea să stea cu Mimi că e gagica lui, spune Vasi şi râde cu gura până la urechi.
Ce tâmpenie şi asta cu gacicii şi gagicile. Ce-o însemna? Fetele au gagici şi secrete. Hai, măi, ce să-ţi placă atât la un băiat? Doar îi vede toată lumea cât de înapoiaţi sunt.
– Adrian are gagică, Adrian aree gagică, Adrian are gagică, dansează Victor într-un picior şi râde cu capul dat pe spate.
Obrajii lui Adrian se umflă şi faţa lui trece pe rând prin toate culorile curcubeului. Fetele chicotesc pe bancă, Mimi roşeşte şi face concurenţă rochiţei cu buline pe care o poartă.
– Taci, mă, că te bat, răbufneşte Adrian, roşu ca un rac fiert.
Victor nu tace.
– Adrian are gagică, Adrian are gagică, Adi are gagică, strigă mai tare, şi-i face în ciudă lui Adi.
Fetele se ridică ruşinate de pe bancă şi pleacă. Vasi râde şi se plezneşte cu palmele pe genunchii goi şi Adrian se umflă ca un balon, mai are puţin şi pocneşte. Bătaia pluteşte în aer şi ca să n-o piardă, băieţii o umflă. Adrian cade în spatele lui Victor dintr-o lovitură şi amândoi se tăvălesc pe aleea pietruită. Genunchii trosnesc pe pietre, băieţii îşi împart voiniceşte pumni, icnesc şi dau pe rând, să nu cumva să rămână unul mai prejos. Aş fugi că ăia doi se rostogolesc vertiginos spre mine. Vasi le face galerie pe margine. Mă uit cum se mişcă buzele lui roşii şi-mi vine să râd. Nu degeaba i se spune „copilaşul”. Dacă bătăuşii se ridică să-i dea una, s-ar rostogoli imediat cu picioarele în sus. Nu ştiu de ce mi-ar plăcea ideea. Prea face haz de o bătaie pe care el a aprins-o. Educatoarea ne-a strigat deja de două ori că s-a terminat pauza şi-n picioare mi s-au adunat colonii întregi de furnici care-mi mănâncă din carne, se plimbă pe sub piele şi nu mă lasă să mă mişc. Aş ţipa, dar mă aud bătăuşii.
– Băăăi, nebunilor! Hai sus că acu’ vine educatoarea după noi. Mă duc şi vă spun pe amândoi dacă nu vă potoliţi, se trezeşte, în sfârşit, Vasi. Uite că nu e aşa prost.

Hai băi, proştilor, ridicaţi-vă şi fugiţi în clasă, să pot şi eu ieşi de aici. Uf, nebunii sunt în stare să se bată până la prânz. Până la urmă o să plângem toţi şi-o să mâncăm bătaie la fel de la educatoare.
Într-un moment de vitejie descoperită cine ştie cum, Vasi îl trage pe Adrian de tricou. Adrian se dezechilibrează şi cade în fund. Victor prinde ocazia şi-i bagă un cap de berbec direct în stomac. Adrian începe să plângă. Avem deja o mare de lacrimi în jurul băncii de lemn vopsit. Urâcios Victor ăsta, îl urăsc. Din cauza lui se întâmplă toate relele, merită să mănânce bătaie în fiecare zi. Îl văd cum se ridică, se scutură de ţărână şi-ncepe să râdă.
– Na, mă, mai vrei bătaie? Vezi că-s mai puternic şi te bat oricând? Ţi-am spus, ţi-am spus, se laudă ca prostul.
Se ridică şi Adrian cu dâre negre oe obraz.
– Lasă că te spun eu la tovarăşa, vezi tu atunci bătaie. Nici nu mai vorbesc cu tine în viaţa mea, îl ameninţă el şi-şi şterge nasul cu mâna. Sunt supărat!
– Şi ce? Eu nu sunt supărat? Sunt mai supărat ca tine, aşa să ştii. Şi nu mai vorbesc eu cu tine, nici dacă mă rogi! Şi te spun băieţilor că ai gagică, na, plusează Victor.
– Aha! Ţi-e necaz că n-ai şi tu, de-aia! Pârâciosule, continuă Adrian cearta.
– Băi, mie nu-mi trebuie gagică. Eu mă însor când m-oi face mare. Mă însor cu Ana, cea mai frumoasă fată şi tu nu o să poţi face nimic, na! N-am nevoie de gagici ca tine, mai strigă o dată Victor şi-o ia la goană către clasă.
Eu cad în fund şi privesc prostită după ei. Băiii, sunt cea mai frumoasă fată şi am deja prima cerere în căsătorie. O fi bine? Uf, dacă află mama, să vezi ce bătaie-mi iau. Mai bine tac. Lasă că-i trece şi lui Victor. Oare, cât mai e până creştem mari să ne putem însura?

de

Pe altădată


  • Mie tot nu-mi vine să cred că ne-am regăsit aşa, după atâţia ani. Să nu ajungi să crezi în destin?, zice veselă Leti şi mă îmbrăţişează cu privirea. Nu mă dezmeticesc nici eu, prietena cea mai bună a copilăriei mele, e în casa mea, lângă mine.
  • Eu cred că cineva, acolo sus, ne mânuieşte ca pe nişte păpuşi. Tot ce mi s-a întâmplat până acum vine să demonstreze asta.
    Ne bem cafeaua pe balcon, încălzite de soarele blând de primăvară.
    N-o mai văzusem pe Letiţia de la 12 ani, când ai ei s-au mutat definitiv în alt oraş. Ne-am regăsit ieri, întâmplător, la un târg de carte. Eu cumpărător, ea reprezentanta unei edituri din provincie. Acum fumează şi mă priveşte de parcă aş fi a opta minune a lumii.
  • Să ştii că m-am gândit de multe ori la tine, la voi toţi. Mi-a părut rău că v-am lăsat în urmă. E greu să-ţi faci noi colegi, noi prieteni, să ai profesori noi, după ce abia te obişnuisei cu cei vechi. Părinţii nu prea se gândesc la copii când iau decizii importante.
  • Ei, lasă că tu ai avut părinţi buni. Au plecat că nu au avut de ales, serviciul e serviciu, mai ales în armată. A fost mai bine că ai plecat. Ce s-a întâmplat după aceea, ne-a dat pe toţi peste cap.
  • Povesteşte-mi de voi. Mai ţineţi legătura?
  • Mai vorbesc cu unii din ei, din când în când. Despre care vrei să-ţi spun? Daniela s-a făcut învăţătoare, aşa cum aş fi vrut eu, Adi s-a dus la liceul militar, aşa cum voia Mihai, Flori s-a căsătorit repede şi are astăzi nepoţei, Vasile s-a călugărit, poartă barbă lungă şi e tot timpul pregătit să-ţi servească un citat din biblie. Îţi aduci aminte ce ochi frumoşi avea şi ce păr des, negru. Imaginează-ţi că n-a albit deloc şi n-a pierdut niciun fir de păr, dar barba îi este în dungi alb-negru. E o apariţie interesantă, cu siguranţă. A pierdut legătura cu lumea, râde rar şi nu-l mai interesează nimic din ce se întâmplă în jurul lui. Ochii i-au rămas la fel de frumoşi, dar au căpătat o expresie stranie. Pare că priveşte prin tine, îţi dă fiori, dacă nu-l cunoşti. Mie îmi place să merg la el să-i spun ce mă doare, mă linişteşte. Adriana s-a apucat de cioplit pietre şi s-a făcut sculptoriţă. E tot singură, nu se poate lega de nimeni, e artistă până la capăt. Sanda e medic pedriatru, are un copil pe care-l creşte singură. Soţul ei a murit după 4 ani de la nuntă, a făcut blocaj renal într-o noapte şi i-a murit în braţe. Dacă nu ar fi fost copilul şi mama ei, ar fi înnebunit cu siguranţă. I-au trebuit ani să-şi revină şi să meargă mai departe. Nu s-a mai recăsătorit. Rodica se ocupă de copiii fără adăpost. Lucrează la o fundaţie undeva prin vestul ţării. Pe ea doar pe facebook o mai văd. A rămas la fel de frumoasă, peste ea n-a trecut deloc timpul.
  • Mihai ce mai face? Era îndrăgostit de tine, ştii? Toţi ştiam asta, spunea în gura mare că el o să se însoare cu tine când va creşte. Râdeau băieţii de el şi el se enerva şi-i lua la bătaie. Eram convinsă că am să vă găsesc împreună, căsătoriţi, cu copii, cu multă dragoste, ca-n filmele americane, cu happy-end.
    Tac. O umbră îmi trece prin faţa ochilor şi-un nod greu se pune în gât. Nu ştie, nu avea de unde să afle. Mi-e greu să-mi găsesc cuvintele, amintirile năvălesc de după barajul autoimpus. Mi-a luat mult să le ascund, le ia puţin să dea năvală. Ani întregi de terapie se dovedesc azi inutili. Îmi fixez privirea într-o floare pe care o ţin agăţată pe perete, îmi pun amintirile în ordine şi încep fără s-o mai privesc direct. Mi-e teamă să nu plâng dacă-i văd ochii.
  • Mihai… ştiam că e îndrăgostit de mine. Îl simţeam. Ce nu ştiaţi voi e că şi eu eram îndrăgostită lulea de el. Mi-era ruşine să arăt ce simt şi fugeam de fiecare dată când se apropia de mine. Doamne, ce sălbatică trebuie să fi fost pe atunci! Prin iarna lui 1986, ne-am cuplat. Era seară de vis şi ningea cu fulgi mari ca nişte aripi pe care le simţeam atingându-ne pe umăr. Până şi câinii de prin curţi amuţiseră. Ni se topeau fulgii pe faţă, eram îmbujoraţi, dansam prin zăpadă, ne frecam reciproc obrajii cu mănuşile aspre, eu m-am împiedicat şi-am căzut, l-am tras şi pe el după mine şi ne-am trezit unul peste celălalt, faţă în faţă. Respiram obraz în obraz, îi simţeam fierbinţeala aerului expirat şi sărutul a venit întâi o atingere scurtă de buze, apoi ne-am gustat fiecare, uşor, cu înfiorare. A fost ca un curent ce-a trecut de la el la mine (sau de la mine la el, habar n-am să fiu sinceră) şi ne-a scuturat pe amândoi. Ne-am despărţit buzele şi ne-am ridicat brusc, tăcuţi.
    Au urmat câteva luni în care am plutit între viaţa de zi cu zi şi serile în care rămâneam noi doi, feriţi de ochii tuturor. Nu a fost nimic indecent. Ne luam de mână şi plecam către casă. Încercam, inconştient, să prelungim drumul. Uneori ne aşezam pe câte o bancă la poarta cuiva şi stăteam îmbrăţişaţi. Ne atingeam, ne sărutam, mergeam de mână, ne potriveam paşii, râdeam, mă lua în braţe, eu mă prindeam cu mâinile de gâtul lui şi ne învârteam şi râdeam ca doi nebuni. N-am văzut când au înmugurit pomii, ne-am trezit acoperiţi de petale de corcoduşi. Duminica ni se părea ziua cea mai grea, că nu ne puteam vedea. Au fost lunile noastre de miere, până în următorul început de mai când totul s-a sfârşit brusc.
  • V-aţi despărţit aşa repede?, întreabă Letiţia puţin dezamăgită. Nu o privesc. Fixez în continuare, cu încăpăţânare, o frunză verde pe perete. Verde ca ochii lui. Mă ustură ochii. Clipesc scurt şi povestesc mai departe. Trebuie să termin, să mă eliberez cumva.
  • Nu noi ne-am despărţit. Eram la maica când au scâşnit roţile bicicletei lui Adi la poartă. Nu a salutat, nu a strigat la poartă. M-a văzut dincolo de gard şi mi-a spus direct: „Hai că s-a întâmplat ceva cu Mihai”, iar eu am simţit că pământul se clatină, devine lichid şi mă înghite. Simţeam că e ceva extrem de rău. „A murit în dimineaţa asta”, am apucat să aud din ce-i explica Adi maicii mele. Tot drumul mi-a răsunat în urechi „a murit Mihai, a murit Mihai, a murit, a murit!”, mă înnebunise vocea aia, îmi venea să alung cuvintele ca pe muşte.
    Letiţia mă fixează cu privirea şi ţigara aprinsă, oprită brusc în drumul către buze, arde şi fumul alb se încolăceşte ca un şarpe în ochii mei. Scrumul se scrumează singur pe gresie. Mă bucur că are delicateţea să nu zică nimic. Povestesc în continuare.
  • Înfloriseră panselele pe care le plantasem în martie când el a zis că i-ar plăcea să avem o floare doar a noastră. Am ales panseluţe, pentru că ne-am gândit că nicio pereche de îndrăgostiţi nu-şi dăruiseră o floare atât de delicată. Am cumpărat împreună un plic de seminţe şi le-am plantat în grădiniţa mea. Au ieşit albe, un lan de flori delicate ca mătasea. Le-am cules şi cu pumnul plin m-am dus acasă la el. Era prea cald pentru luna mai, soarele puternic gonise la umbră orice vietate, strada era pustie şi prăfuită. Nici un pui de găină nu mi-a ieşit în cale. Păşeam mecanic, ca-ntr-un coşmar însorit şi speram ca totul să fie o glumă proastă. Până în dreptul porţii lui ajunsesem să mă conving că sunt într-un vis urât şi mă voi trezi la timp. Realitatea m-a adus cu picioarele pe pământ. Era el, întins pe o masă mare, cu zâmbetul ştrengăresc pe buze, cu arcadele sprâcenelor înalte, cu vârtejul din frunte şi totuşi altul, un tânăr înalt, matur, ţeapăn în costumul negru, nou. În jurul mesei stăteau cu capetele plecate toţi colegii noştri. Îşi ţineau răsuflarea iar mie îmi venea să urlu, să-i dau afară. I-am pus panselele pe mâinile ca de ceară, împreunate pe piept şi-am stat lipită de el până l-au urcat în maşină. Peste noapte am rămas singuri, eu cu el şi două lumânări aprinse la căpătâi. A plâns. Ştiu că o să-mi spui că a fost o închipuire, dar, te asigur, nu a fost. Eu vorbeam şi-i ştergeam cu batista ochii închişi, el plângea cu acelaşi zâmbet enigmatic pe buze. Dimineaţă i-au schimbat perna, era udă. Am citit după aceea că se întâmplă frecvent ca persoanele care mor înecate să „plângă”. Se zice că ar fi doar apa pe care au înghiţit-o. Eu prefer să cred că m-a ascultat. Am nevoie să cred asta.
    Închid ochii şi mă concentrez pe usturimea lor. O parte din adevăr a fost rostit. Partea cea grea, cea în care mi-am epuizat lupta cu viaţa, rămâne pe altădată.
de

Sunt Irina -continuare


  • Hei! Bună Irina! Ce mai faci, măi fată! Eşti gravidă! Felicitări! Uite ce burtică frumoasă ai! Ce-o să fie, băiat sau fată?
    Eu eram mută de surpriză şi de admiraţie. Anca, băieţoasa clasei, cea pasionată de motoare, maşini şi ulei de frână, cea care avea mâinile pline de vaselină şi mirosea a benzină mai tot timpul, era acum o doamnă elegantă şi frumoasă de pica! Înaltă, cu picioarele lungi cu pulpe groase înfipte în pantofi cu toc înalt, cu fustă scurtă, cu părul vopsit blond, tunsă aiurit şi machiată impecabil. O umbră de parfum bun o învăluia şi ochii negri cu gene dese mă priveau amuzaţi. M-am simţit răţuşca cea urâtă din liceu şi am privit în jur să caut o văgăună în care să-mi ascund burta, obrazul pătat şi buzele fără culoare. Ea mă privea amuzată de încurcătura pe care o ghicea în mintea mea.
  • Ce-i Irina, nu mă mai recunoşti? Aşa mult m-am schimbat?
  • Nnnuu, Anca! Doar sunt surprinsă să te întâlnesc aici! Ce cauţi în Bucureşti?
  • Cum ce caut? Aici locuiesc, lucrez,  m-am căsătorit acum opt ani!
  • Şi eu de ce n-am ştiut nimic?
  • Păi tu mai ştiai altceva în afară de Adrian şi dragostea voastră? Mă aşteptam să veniţi la nunta mea, v-am trimis invitaţie acasă, la Timişoara. Cine ştie pe unde mi-aţi umblat!
    Mi-aduceam vag aminte cum ne-a sunat mama să ne spună că am primit invitaţia la nuntă, dar noi eram în concediu prin Creta, nici nu ne-am dat silinţa să încercăm să ne motivăm absenţa.
  • Da, ai dreptate… Mi-aduc aminte acum. Eram în concediu în străinătate, îţi dai seama că nu aveam cum să venim.
  • Nu contează. Asta este. Mă bucur că ne-am întâlnit. Dar ce ai? Ţi-e rău? Eşti foarte palidă.
  • Nimic, sarcina asta… Mă cam epuizează.
  • Uite, biroul meu e în apropiere, la două scări distanţă. Vrei să urci cu mine puţin să mai stăm de vorbă?
  • Tu aici, în blocul acesta ai biroul?
  • Da. Ştii că am terminat dreptul şi de când m-am mutat în Bucureşti m-am înscris în barou iar de doi ani mi-am deschis un cabinet particular. Aici, în blocul ăsta.
  • Ciudat cum de nu ne-am întâlnit până acum! Hai să urcăm la mine, eu stau la etajul 2! Dau o cafea şi stăm liniştite că sunt singură acasă. Adrian e în cursă.
  • Hai, măi, nu se poate să fie coincidenţa atât de mare! Bine, hai la tine. Mi-e dor să stăm de vorbă. Te rog să mă laşi să dau un telefon la birou, să-i spun secretarei spun că lipsesc vreo oră, să nu mă deranjeze.
    Am urcat, am făcut o cafea, ea şi-a aprins o ţigară şi-am povestit de parcă ne despărţisem acum două zile. A fost ca o regăsire a sentimentului de siguranţă de acasă. A început ea să povestească de viaţa ei, de soţ, de gemeni, de soacră, de birou, de procese, de alergătură, de instanţă. Timp de o oră nici n-am apucat să articulez o frază, am ascultat şi m-am liniştit. Spovedania mea a venit simplu, firesc. I-am povestit de împliniri şi aşteptări, de vise ce parcă se năruiau sub ochii mei. Ea a aprins ţigară de la ţigară şi m-a ascultat cu atenţie. Nu m-a întrerupt, nu m-a judecat. M-a întrebat simplu:
  • Ai nevoie de ajutor? Spune-mi, te rog. Vrei să stau eu de vorbă cu Adrian?
    M-am simţit, dintr-odată, uşurată. Nu îndrăznisem să vorbesc despre temerile şi problemele mele nici cu mama. Anca, cu felul ei simplu şi direct de a fi reuşise să aducă pacea în sufletul meu fără să facă niciun efort. Din ziua aceea ne-am întâlnit periodic la cafeaua de ora zece. Dacă era la tribunal trecea după ce se întorcea, dacă avea altceva programat, amâna cu o oră. Câteva săptămâni am avut ora noastră zilnică de intimitate. Trebuia să aerisesc mult după ea şi părul tot îmi mirosea a fum de ţigară de începuse Adrian să-mi reproşeze că m-am apucat de fumat. Negam, dar tot mă simţeam cu musca pe căciulă. De fiecare dată îmi propuneam să-i spun Andei ca data viitoare să nu mai fumeze şi  o lăsam moartă. Nu îndrăzneam. Într-o zi a sosit Adrian înainte de ora stabilită. Ne-a găsit în bucătărie învăluite în fumul gros de ţigară. Am crezut că o să iasă urât. El a privit la noi cu mânie şi a intrat în dormitor. N-a mai ieşit de acolo până nu a plecat Anca. După ce-am închis uşa după ea a ieşit şi mi-a spus:
  • Nu vreau s-o mai văd pe asta pe aici.
    M-am enervat. Am simţit interdicţia ca şi cum tocmai el ar fi vrut să-mi reteze orice bucurie, indiferent cât de mică. Ne-am certat, i-am reproşat că vrea să mă închidă în colivie, că nu mă poate ţine legată, că m-am săturat să stau singură ore în şir şi lui să nu-i pese de mine. Adrian a plecat, cum făcea de fiecare dată când nu mai suporta reproşurile mele. A doua zi la cafea i-am zis Ancăi că ar fi mai bine să nu ne vedem o perioadă, până îi trece nebunului. Ea s-a uitat lung la mine şi a zis că nu pleacă până nu-l vede că se întoarce acasă. Când el a intrat pe uşă, ea s-a ridicat şi-a stat în faţa lui dreaptă, pe tocurile ei de 12 cm şi i-a spus privindu-l direct în ochi:
  • Dacă mai îndrăzneşti să-i interzici Irinei ceva, ai de-a face cu mine. Nu e sclava nimănui iar eu voi veni atâta timp cât Ea va fi bucuroasă să mă primească. Ce e între voi nu este problema mea, dar văd că-i nefericită şi asta este problema mea pentru că-mi este prietenă. Am fost toţi într-o clasă, ştii de ce sunt în stare. Eu cred că e cazul să te mai gândeşti şi să nu-mi declari război că o să pierzi.
    Adrian a făcut feţe-feţe şi m-a privit mânios. Anca a observat şi nu l-a iertat.
  • Degeaba te uiţi la EA mânios, uită-te aşa la MINE, dacă te-am deranjat. Cu mine vorbeşti despre mine, nu cu Irina. Tu ai idee câtă linişte îi trebuie unei femei gravide? Ştii că certurile voastre pot afecta iremediabil copilul? Ce urmăreşti? Aveţi atâţia ani de căsnicie în spate şi trebuie să vin eu să-ţi spun lucruri elementare?
    Strâns cu uşa, bărbatul meu a tăcut şi de atunci nu a mai ţipat la mine, nu mi-a mai adresat niciun epitet jignitor, nu m-a mai bruscat iar Anca şi-a căpătat dreptul de a fi la noi în casă la orice oră. O chemam să mănânce cu mine când găteam ceva bun, dacă aveam o problemă o sunam şi o întrebam, weekendurile le petreceam împreună cu familia ei când Adrian era în cursă, sau în patru când el era liber. Am făcut vacanţe împreună, am luat-o cu noi când am mers un weekend la căsuţa de la munte pentru că avea nevoie să se relaxeze departe de familie, copiii, socri, departe de trepidaţia oraşului. Adevărul e că eu nici nu ştiu cum rezista. Eu eram mai leneşă de felul meu, mai delăsătoare. Oboseam şi mă plictiseam repede, zgomotul şi insistenţele copiilor mă oboseau. Ea făcea totul cu zâmbetul pe buze.
    Înainte să nasc, Adrian a venit cu propunerea de a-i pune naşi de botez pe Anca şi pe soţul ei. Mă gândisem şi eu serios la asta, mi se părea că e cea mai potrivită pentru rolul de naşă. Ne-a fost puţin teamă că nu o să accepte, mai ales că familia lor se mărise cu o bunică pe care o aduseseră de la ţară şi soţul ei rămâsese pe moment fără serviciu. Anca nici măcar n-a clipit când a zis da, de parcă ar fi aşteptat să fie rugată, iar eu am fost fericită. Pe fetiţa mea o cheamă Anca. I-am pus cu drag numele ăsta.
    Au urmat zile grele, în care, dacă n-aş fi avut sprijinul ei permanent, nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Fetiţa plângea noapte de noapte, eu nu mă odihneam, nu ştiam să-i dau să sugă,  mi-era teamă să pun mâna pe ea când o vedeam atât de mică şi încordată, cu pumnii strânşi şi picioarele adunate la burtă. Adrian era irascibil şi nopţile pierdute îl făceau ineficient la serviciu. O dată a adormit cu manşa în mână şi dacă nu era pilotul înţelegător ar fi rămas fără serviciu. Ca să-l menajez a trebuit să mă sacrific eu, dar lipsa de somn mă făcea neatentă. Eram speriată de moarte.
    Anca venea în fiecare zi şi rămânea cu fetiţa o oră, timp în care puteam să închid ochii să mă odihnesc cât de cât, iar fata mea se liniştea ca prin farmec de câte ori simţea braţele Ancăi şi urla când o luam eu. O perioadă am avut probleme cu alăptatul şi sânii, şi aşa exagerat de mari, stăteau să pocnească precum două baloane cu heliu suprasaturate. Într-o zi, când mai aveam puţin şi începeam să plâng de neputinţă, nervi şi durere, Anca s-a aplecat uşor peste mine, mi-a prins sânul în palme şi l-a masat apăsând uşor cu degetele către sfârcul iritat pe care copila îl mozolea degeaba. Câteva picături de lapte s-au prelins în guriţa ei şi plânsul a încetat. A fost prima dată când a supt cu poftă şi a dormit după masă. M-a bucurat liniştea copilei, dar m-a tulburat atingerea Ancăi, fiorii pe care i-am simţit când degetele ei lungi s-au plimbat pe sânul meu, răsuflarea pe care o simţeam aproape, pe obraz, parfumul ei fin strecurându-se prin mirosul acru de lapte şi copil mic ce nu mă mai părăsea. Am simţit o zbatere scurtă în stomac şi sângele mi-a luat-o razna. Sărutul a venit firesc. N-am mai experimentat senzaţiile care m-au străbătut prin tot corpul atunci. M-am speriat şi m-am tras ca muşcată de şarpe, cu obrajii arşi de ruşine iar Anca s-a ridicat şi-a râs nervos iar râsul ei a răsunat spart în liniştea încăperii.
  • Vezi, aşa se alăptează corect!, mi-a zis şi şi-a aprins o ţigară.
    Săptămâni întregi am visat cum se plimbau degetele ei cu unghiile îngrijite şi frumos lăcuite pe sânii mei şi cum îi sărut cu pasiune buzele umede şi catifelate. Tresăream şi mă trezeam transpirată de zece ori pe noapte. Nu s-a mai întâmplat minunea deşi mi-aş fi dorit să repet experienţa. Era un amestec de curiozitate şi dorinţă care-mi sfâşia măruntaiele şi pe care mi-era ruşine să o scot la suprafaţă. Evitam cu grijă privirea şi atingerea Ancăi, de câte ori rămâneam singure şi, în acelaşi timp, îl respingeam pe Adrian, atingerea lui îmi părea lipicioasă şi murdară, ca a unui păianjen uriaş. Eu însămi mă simţeam murdară, grasă, nedemnă pentru viaţa între oameni. Ajunsesem să-mi doresc să fug din viaţa mea. Adrian a părut iritat de atitudinea mea la început, apoi a concluzionat că am depresie postnatală şi trebuie să mă tratez. După două luni de psihoterapie am început să-mi revin şi să mă resemnez cu viaţa mea de femeie măritată, cu bărbat şi copil. Cu bune, cu rele, au trecut 8 luni de la naştere şi ne-am botezat fetiţa.
    După botez Anca a devenit nervoasă şi întunecată, se simţea că ceva o apăsa. Vizitele zilnice au continuat, dar ceva nu mai era ca înainte şi nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat, unde am greşit –dacă am greşit. Mi-a spus că nu se mai înţelegea cu bunica. Baba ajunsese o adevărată catastrofă abătută peste casa lor. Într-o zi, când Anda era acasă doar cu bătrâna, aceasta a făcut un infarct. Anca a chemat salvarea, au dus-o la spitat şi după câteva zile starea bătrânei a părut că se stabilizează. Pe perioada spitalizării n-am apucat s-o mai văd pe Anca şi lipsa ei mă sufoca. Cumva, devenisem dependentă de prezenţa ei. Acum o săptămână am mers s-o vizitez pe bunică. N-aş putea să-mi explic pornirea, pur şi simplu am simţit că trebuie să merg să o văd şi să vorbesc cu ea, ca să-mi pot recupera prietena. Bătrâna părea că mă aşteaptă. Femeile din salon mi-au spus că în ziua aceea se simţise mult mai bine ca înainte, semn că-şi revenea. M-am aşezat pe un scaun lângă pat, ea m-a luat de mână şi a început să-mi povestească fără să o rog.
  • Maică, eu ştiu că ce-o să-ţi spun acum o să te necăjească, dar trebuie să mă ierţi, eu nu pot pleca pe ultimul drum cu o asemenea povară pe suflet. Tu ştii că mie prietena ta nu-mi este la suflet, dar nu ştii de ce. Probabil că toţi mă judecă şi mă consideră o babă sclerozată şi nebună care vorbeşte în dodii. Nu-i deloc aşa. Oi fi eu bătrână, dar mintea o am întreagă. Anda se ţine cu bărbatul matale.
  • Taci, bunico, nu cobi!
  • Ba taci tu şi ascultă-mă şi lasă-mă să-ţi spun tot înainte, apoi faci ce vrei tu, că eu mi-am spălat conştiinţa. Eu am văzut de la început că ceva nu-i în regulă cu bărbatul matale şi nepoata asta a mea. Prea era el toată ziua în casa noastră când nu erai nici mata nici nepotu-meu acasă! Îşi făcea drum din orice motiv. La început n-am spus nimic nimănui, dar am început să-i urmăresc. Nu mi-a trebuit mult să-i prind. Ei credeau că dacă sunt bătrână şi pe jumătate surdă, nu-mi dau seama ce se întâmplă. Dar eu n-am fost niciodată proastă, mamă.  Am pândit o dată când nu eram decât noi trei acasă. M-am prefăcut bolnavă şi m-am pus în pat. Ea mi-a făcut un ceai şi-a dispărut. M-am ridicat şi-am dat să intru în casă, dar încuiaseră uşa de la intrare. Atunci m-am strecurat uşurel prin spate, pe la bucătărie. Avusesem grijă să ascund cheia să nu poată încuia uşa. Atunci i-am găsit, copila mea. Am ieşit repede, dar m-am împiedicat de prag şi-am căzut. Ei m-au auzit, s-au speriat, Anda m-a îmbrâncit şi m-am mai lovit o dată, uite aici, la cap, apoi m-a ameninţat că dacă spun cuiva o să-mi taie limba, dar să ştii că nu-mi mai pasă. Eu sunt deja cu un picior în groapă, simt moartea cum îmi dă târcoale, nu-mi mai pasă. Matale ai venit singură? Cum cine ai lăsat copila? Unde e bărbatul matale, ştii?
    Acesta a fost sfârşitul. De fapt, începutul sfârşitului. Am plecat de la spital ameţită, am urcat în maşină şi am condus ca nebuna până la Anca acasă. În poartă m-a întâmpinat, cu o strălucire veselă, maşina argintie a soţului meu. Stătea parcată regulamentar lângă maşina roşie a Ancăi. Poarta era încuiată. Am strigat, am făcut scandal, s-au adunat vecinii, dar din casa ei nici măcar un colţ de perdea nu s-a ridicat. M-am întors acasă, i-am dat liber mamei, mi-am luat fetiţa şi am ieşit, simţeam că mă apasă pereţii. Când m-am întors Adrian îşi făcuse bagajul. A plecat fără să-mi spună un cuvânt. L-am urmărit de pe geam şi-am descoperit-o pe ea. Îl aştepta în maşină, pe scaunul din dreapta. Fuma.
    Bătrâna a murit peste noapte, singură în salonul de spital, iar eu mi-am dat seama cu uimire că mi-e mai dor de parfumul Ancăi decât de prezenţa fostului meu soţ.
de

Sunt Irina


Dacă am fi în filmele americane ar trebui să încep aşa:
– Mă numesc Irina, am 35 de ani şi sunt dependentă de alcool.
N-ar fi decât pe jumătate adevărat şi nici nu suntem în filme, aşa că o iau de la capăt.
– Mă numesc Irina, am 35 de ani şi sunt pe jumătate moartă. Până acum o săptămână eram o femeie împlinită. Azi sunt o legumă. N-aş putea spune cu exactitate când s-a declanşat cu adevărat criza. Am stat trează nopţi întregi şi-am încercat să-mi dau seama.
Am terminat facutatea de chimie cu nota zece. Şefă de promoţie. În anul patru, universitatea mi-a oferit un post de asistent pe care l-am acceptat chiar dacă nu aveam neapărat nevoie de bani. Părinţii mei aveau, slavă Domnului, suficient cât să-mi asigure un trai decent până mi-aş fi găsit de lucru în domeniul pe care mi l-am ales. Voiam să predau, catedra era visul meu de când eram de-o şchioapă şi cu această numire visul mi se împlinea nesperat de repede şi de plăcut. Nu neg că era şi-un soi de infatuare în mine, un fel de a spune tuturor : „iată ce-s eu în stare să fac!”.
Am fost un copil pufos, cu o poftă de mâncare peste media copiilor de vârsta mea. Până pe la vreo opt ani, mama nu şi-a făcut griji, credea că o să-mi revin după ce merg la şcoală şi cresc. Bunica era în culmea fericirii când vedea că mănânc tot din farfurie şi mă recompensa cu cele mai dulci şi incredibile prăjituri cu ciocolată. Pofta mea de mâncare o făcea să se simtă împlinită. După aceea au început problemele. În timp ce colegii mei de clasă alergau fericiţi în pauze, eu rămâneam în clasă să-mi termin pacheţelul pe care buna avea grijă să mi-l pună în ghiozdan în fiecare dimineaţă. La ora de educaţie fizică gâfâiam după câţiva metri alergaţi. Eram cât doi din colegii mei la un loc şi nu aveam putere nici cât un copil de grădiniţă. Mama m-a dus la medic. Au urmat ani întregi de diete şi renunţări, de pofte nestăpânite în miez de noapte, de ciocolate mâncate pe furiş.
Am reuşit prin clasa a şaptea să ajung la o greutate normală pentru vârsta mea. Asta pentru că citisem eu într-o revistă că dacă vomiţi tot ce mănânci nu mai pui un gram pe tine. Şi asta am făcut! În câteva luni aveam o siluetă de invidiat şi toţi băieţii din clasă descoperiseră că am ochi albaştri şi sâni imenşi. De fapt invers. Erau toţi atraşi de sânii mei, cei mai mari din clasă. Pe când colegelor mele abia le înmugureau sfârcurile sub bluză, eu purtam sutiene cu cupa B. La sfârşitul clasei a 8-a trecusem la C. Acum am ajuns la F şi simt cum greutatea lor mă apasă şi-mi strâmbă coloana. Atrag şi azi privirile bărbaţilor ce-mi ies în cale, dar nu-mi mai pasă. Din cauza deselor episoade de rău şi a proastei alimentaţii în clasa a X-a am ajuns în spital.
Cu timpul am învăţat să mă accept aşa cum sunt, chiar dacă talia mea nu era aşa subţire şi trasă prin inel ca a alora. Am învăţat că faţa mea de păpuşă, părul blond, sânii imenşi şi mai ales o oarecare deschidere spre experienţe de viaţă noi contează uneori mai mult în ochii băieţilor decât nişte picioare până în gât şi-un mijloc pe care să-l cuprinzi în palme. În liceu l-am cunoscut pe Adrian, soţul meu. A fost dragoste la prima vedere din partea mea. El a început să mă vadă după ce s-a convins că dacă stă cu mine în bancă are asigurată trecerea la toate materiile pe care le ura.
Ce mi-a plăcut la el? Aş zice ochii, dacă aş fi sigură. Are ochi verzi, mărginiţi de gene dese, negre. Dar nu au fost doar ei. Zâmbetul, felul în care vorbea, glumele, mâinile cu degete lungi, de pianist, parfumul pe care-l folosea. Mi se părea băiatul perfect şi am convingerea că nimeni altcineva nu se poate compara cu el. Am fost împreună 15 ani, cu o mică pauză din clasa a 12 până la sfârşitul primului an de facultate, când el a ales să se pregătească pentru şcoala de piloţi de aviaţie şi a plecat la Bucureşti. Atunci i-am spus să-şi caute pe altcineva. Mi s-a părut corect din partea mea să-i ofer libertatea pe care orice băiat şi-ar fi dorit-o  şi el a profitat de ea până la sfârşitul anului I de facultate, când m-am trezit cu el la poartă. Revenise la vechea dragoste. Iniţial n-am vrut să-l primesc. I-am spus să plece de unde a venit, că eu l-am uitat. Normal că n-a crezut o iotă din ce-i spuneam, se citea în ochii mei, ce naiba! N-am încetat o clipă să-l iubesc iar el, prin nu ştiu ce minune, se pare că nu găsise pe nimeni care să-l facă să mă uite. Nu l-am întrebat ce-a făcut în perioada în care nu am ţinut legătura iar el n-a simţit nevoia să-mi spună. Era perioada lui de libertate din care nu avea de ce să-mi justifice mie nici o zi. De atunci nu ne-am mai despărţit. Pleca la şcoală, se întorcea în fiecare permisie la mine, în fiecare vacanţă era acasă. Am petrecut weekenduri de vis împreună şi credeţi-mă că nu i-a fost deloc uşor. Între Timişoara şi Bucureşti nu este o aruncătură de băţ să poţi face naveta.
Ne-am căsătorit în anul patru, la puţin timp după ce-am primit numirea ca asistent la facultatea de chimie. Aveam planuri mari, voiam să ne mutăm în Bucureşti după ce-şi termina el şcoala şi se angaja pilot, urma să-mi găsesc un post la o şcoală bună, să ne luăm un apartament, să ne facem un cămin, doi copii… În mare parte am reuşit să le împlinim. Cu banii de la nuntă ne-am cumpărat un apartament cochet într-unul din cartierele bune ale Bucureştiului, aproape de centru. Adrian s-a angajat copilot la una din companiile aeriene de renume. E adevărat, angajarea a fost influenţată de faptul că naşul nostru de cununie e directorul companiei, dar asta nu ne-a ştirbit cu nimic bucuria. Eu nu m-am angajat în învăţământ, am găsit un loc de farmacistă la unul din spitalele private. Salariul e sensibil mai bun decât cel de profesor. Ne-am ridicat şi o căsuţă de vacanţă la munte, o oază de linişte şi pace în care ne retrăgeam de câte ori voiam să evadăm din cotidian. Doar copii nu am reuşit avem până anul trecut şi cred că sarcina asta târzie ne-a adus amândorura frustrări care ne-au măcinat, cu atât mai mult cu cât am încercat să le ascundem unul de celălalt. În primăvara trecută, toate tratamentele şi calendarele şi stimulentele de care ni se urâse au dat roade. Nu ne mai aşteptam.
Am repetat testul de sarcină de cinci ori! Nu-mi venea să cred că liniuţele acelea două se aliniază perfect pentru a vesti bucuria la care nu mai speram. Pe toate cinci le-am păstrat şi le-am aşezat unul lângă celălalt pe etajera din hol pe care obişnuia să-şi arunce cheile când intra în casă. El s-a întors din cursă peste noapte, a aprins lumina şi- a rămas blocat. Le-a desfăcut pe rând, s-a aşezat pe covor, le-a înşirat în jurul lui şi-a stat acolo să privească la ele mai bine de o jumătate de oră. Eu adormisem şi m-am trezit brusc. Îmi venea să vomit. L-am găsit în acelaşi loc în hainele de lucru. Plângea.
A fost singurul moment fericit pe care mi-l aduc aminte din timpul sarcinii. Ce-a urmat nu poate fi numit decât coşmar. A trebuit să intru în concediu medical de la trei luni de sarcină. Iminenţă de avort. Internări periodice, tratament, stări de rău continuu şi de nervi. Copilul care trebuia să ne întregească iubirea şi care creştea în pântecul meu reuşise cumva să ne dezbine, să ne facă să ne certăm din orice nimic. Cred că amândoi eram speriaţi de moarte de apariţia lui. Şi abstinenţa prelungită ne-a afectat. Adrian a rezistat eroic vreo două luni, după aceea am început să simt parfum străin pe haine. Venea acasă vesel, mulţumit, fluiera şi-şi schimba atitudinea imediat ce dădea cu ochii de mine. Mă simţeam urâtă, grasă, diformă şi toate astea se reflectau în privirea lui rece. Simţeam că-mi înfige un cuţit în piept de fiecare dată când mă privea. Cearta începea pe nesimţite. Era de ajuns să văd acea privire ca să-mi doresc să-l jignesc. Cu cât mă durea mai tare purtarea lui, cu atât îl loveam mai tare, cu ură. Să simtă. Să-l doară. Aruncam cuvintele ca pe pietre, cu ţintă, să lovească din plin. Când nu mai suporta, lua cheile de la maşină, trântea uşa în urma lui şi pleca. Eram nefericită.
Într-o zi mă întorceam de la controlul periodic şi m-am întâlnit cu Anda, fosta mea colegă de liceu.  Era s-o răstorn când am dat peste ea. Nu ne mai văzusem de şapte ani.

(va urma)

de

Pe fir


Treceau zilele una după cealaltă şi noi ne bucuram că trec, eram epuizaţi. Viitoarea mireasă avea mâinile plină de vopsea maro în ulei, ginerele nu dormise de vreo trei zile, eu mă scurgeam prin noroaiele ce păreau că vor să ne acopere cu totul. Plouase toată săptămâna, sâcâitor, mocăneşte. Butoaiele de la streaşină erau pline cu apa verzuie, la uşă aşteptau înşirate cizme de cauciuc pline de noroi până la glezne, folia ce acoperea covoarele nu mai avea culoare. Să fi fost ora 7,30 când a oprit la poartă camionul cu remorca plină. Ajunsese cortul. Acasă nu eram decât eu cu viitorii miri. Trei Doamne şi toţi trei. Ne cam înverzisem la faţă.

  • Mă neică, lasă camionul aici să găsesc şi eu oameni să-l descarc, a zis cu jumătate de gură mirele.

Şoferul s-a uitat un pic chiorâş la el, s-a uitat apoi pe rând la mine, la mâinile miresei şi-a aprobat.

  • Caută frate, că io te aştept. Vă ajut şi eu, că nu pot pleca fără camion.

Bun om, pâinea lui Dumnezeu. Da’ noi tot trei rămâsesem. Pe cine să chemi, că era în mijlocul săptămânii, adică joi. Toţi erau împrăştiaţi pe la servicii.

  • Eu îl sun pe Mărin, a rupt tăcerea mirele. Ia dă-l dracu’, trebuie să vină să mă ajute, că altfel toată ziua nu mai scap de el.
  • Sună-l şi pe Gheorghe, am plusat eu, convinsă că două întrebări nu strică. Gheorghe a venit bucuros, se plictisise de când stătea în casă şi aştepta să nu mai plouă. A venit şi Mărin. Ne-am făcut cinci. Eu cu mireasa am ieşit din cărţi când, din neant, a mai răsărit şi tata cu un vecin cu nasul roşu. Bucuria noastră. S-au uitat ei la camion, l-au măsurat, i-au dat ocol şi-au scuipat în palme şi-au purces la treabă. Cât să le ia unor bărbaţi să golească un camion de fiare? Puţin, normal. Au terminat repede şi dacă au terminat s-au pus la scuteală să se cinstească cu o cană de vin, de mulţumire. După ce-au terminat vinul, tata s-a evaporat şi odată cu el a făcut paşi şi vecinul cu nasul roşu. Au rămas tinerii să sape gropi, să monteze stâlpi de susţinere, să întindă prelata, să monteze cortul. S-a agăţat fiecare de coada unei cazmale şi dă-i bătaie, că până seara mai e mult, dar şi muncă e destulă. Eeei, da’ nici de săpat gropi nu era floare la ureche! Au lucrat ei ce-au lucrat şi-au obosit.
  • Luciii, e ceva de mâncare?, a strigat mirele dornic de pauză.
  • E, cum să nu fie, i-am răspuns. Doar găteam într-una de trei zile.
  • Hai la masă, am plusat.

Ei n-au aşteptat să-i chem de două ori. Au rezemat repede cazmalele de gard şi s-au înfiinţat în bucătărie. Mai un pahar de vin, mai o glumă, mai o urare, s-a încălzit atmosfera şi s-a mai luminat puţin la faţă şi mireasa, că tare se ma înnegrise în zilele alea. Da’ şi băieţii s-au abţiguit şi s-au încălzit bine. Pas să mai vrea unul să iasă la găurit pământul!

  • Hai mă, ce faceţi aici? Ieşiţi afară, că mă lipsiţi de aer, i-am alungat eu, delicat.
  • Mai stai fată şi tu puţin, că nu dau turcii, m-a îndemnat ginerele, generos.
  • Staţi aşa că suntem fraieri, a zis Mărin deodată şi s-a pleznit cu palma peste frunte. Băi, voi ştiţi că eu am burghiul din ăla de făcut gropi? Ce ne mai chinuim la cazma? Mă duc să-l iau. Aşteptaţi-mă că vin repede!

Bucuroşi, nevoie mare, băieţii au chiuit.

  • Bă, că proşti mai suntem! Hai, Mărine, du-te şi întoarce-te repede, că mai bem noi un pahar până una alta. Să nu stai cu grijă, bem unul şi pentru tine, ca să nu rămâi în urmă.

Mărin a râs, şi-a luat căciula-n mână şi-a fugit pe uliţă-n sus. Ca un făcut, până şi ploaia s-a plictisit să ţârâie şi-a plecat împinsă de-un vânticel subţire, către nord. În urma ei cerul s-a spălat  de nori şi-a ieşit un soare cald şi strălucitor, de-am căzut de acord cu toţii că vine luna mai, nu mijlocul lui noiembrie. Parcă ne străluceau ochii mai tare, de speranţă. Uite frăţică, mai ţine Dumnezeu şi cu amărâţi ca noi!

-Hai noroc, Gheorghe!

-Hai noroc mă Titi, casă de piatră! Bea cumnată şi tu ceva cu noi, să aibă urătura efect.

  • Du-te mă dracu’, că nu pun eu gura pe vin, l-a respins viitoarea jumătate de cuplu, ofensată pe amicul binevoitor.
  • Da nu-i nimic, îţi dăm o gură de ţuică, atunci, a râs Gheorghe, fără ranchiună.

Mireasa s-a întors la vopsitul geamurilor, eu la cratiţele mele şi ei doi au ieşit să tăinuiască afară o ţigară şi să privească pe uliţă-n sus după Mărin care nu se mai vedea, nu se mai auzea.  Timpul trecea în legea lui, că doar nu era să stea pe loc să aştepte după noi. Eu mă pregăteam să vâr în cuptor şarja a doua de cozonaci (urmau încă vreo zece şarje), spatele mă lăsase, călcâiele mă dureau. Am pus cozonacii la cuptor şi m-am aşezat să răsuflu cinci minute. Tocmai atunci a sunat telefonul. Am dat să răspund, dar ginerele a ajuns mai repede lângă telefon şi mi-a aruncat peste umăr.

  • Răspund eu. Ăsta, siigur e Mărin să-mi spună că n-a găsit burghiul. Să vezi ce-l dau dracu’ dacă-mi face asta.

Până la urmă era o mătuşă care avea ceva de împărţit cu mine. Pe Mărin îl înghiţise pământul.

  • Sună-l, mă Titi, tu. Vezi ce dracu face, o fi căzut în beci, că tot era încălzit.

S-a conformat Titi şi-a format numărul iar telefonul a sunat şi iar a sunat şi tot a sunat, în gol. Nimeni nu-l auzea. Efectul încălzitor al băuturii începuse să dispară şi băieţii se schimbau la faţă pe măsură ce enervarea creştea şi înjurăturile deveneau mai spumoase. Ginerele, din ce în ce mai nervos, nici nu mai punea receptorul în furcă decât pentru a întrerupe un apel ca să iniţieze altul. Mai avea puţin şi arunca cu aparatul de perete. În starea asta tensionată, pe când  ridica receptorul după al şaselea apel, ca să-l iniţieze pe-al şaptelea, surpriză… tonul dispăruse şi telefonul, rămas mut, reda doar o respiraţi sacadată, undeva pe fir.

  • Alooo!, a strigat Titi de-a răsunat holul. Alooo, e cineva acolo? Pune domne, dracu’, receptorul în furcă, vreau să vorbesc.

La capătul celălalt, acel cineva respira şi tăcea.

  • Băi, ăsta, n-auzi să închizi telefonul? Alo!
  • Alo, se aude gâfâitul de la celălalt capăt.
  • Mărine, tu eşti mă?
  • Da, mă, io sunt!
  • Au, fir-ai al dracu’, noi ne dăm de ceasul morţii aci că nu mai ajungi şi tu stai cocoţat pe firul de telefon, mă?, a mai apucat ginerele să strige.  Dă-te jos că viu peste tine şi te omor, auzi!

Când s-a întors, Mărin avea o frumuseţe de cucui în frunte. Căzuse de pe fir se lovise de pragul de sus al uşii de la beci.

 

de

Cât mai e până la ziuă?


Mi-e frig şi nu pot adormi. Printre gratii intră o singură dâră de lumină de la reflectorul de pe gard. Băiatul de deasupra sforăie gros, cel de alături are un coşmar, se luptă cu ceva şi icneşte înfundat, undeva în capătul dormitorului Ilie vorbeşte în somn,  spune în fiecare noapte tot ce află ziua. De-asta-l şi ocolesc băieţii, degeaba se supără el. Eu i-am spus o dată că dacă aş fi nevoit să-i împărtăşesc vreodată un secret ar trebui să-i tai limba sau să-l oblig să nu mai doarmă în viaţa lui. Aşa, ca mine, măcar. De când sunt aici nu am dormit nici măcar o noapte întreagă. Azi ştiu de la el tot ce n-aş fi putut afla altfel.

Dormitorul ăsta nu se deosebeşte prea mult de cel de la orfelinat. Acolo mai puteam deschide fereastra, nu mă simţeam atât de închis. Aici nici musca nu intră în afara programului de vizită. Bine, că eu habar nu am la ce foloseşte programul ăsta, la mine a venit Nenea o singură dată şi atunci mi-a croit două palme de m-au usturat obrajii o săptămână. Mi-au dat lacrimile, dar o meritam, nu mă ascund ca alţii şi nici nu plâng să cerşesc milă ţinând-o langa cu „sunt nevinovat, n-am făcut nimic”, cum fac alţii. Păi, dacă sunt vinovat, cum să spun că nu-s? Bine, nu sunt nici ca ăia care se laudă cu ce-au făcut, de parcă ar merita un premiu. Nu primeşti niciun premiu dacă stâlceşti pe cineva în bătaie, sau dacă omori o babă. La ce-ţi foloseşte s-o omori? Pentru faimă? Ce faimă e asta? Eu nu mă dau îndărăt de la bătaie, nu m-am dat nici când eram mic şi slab şi-am aterizat fără voie în orfelinat, dar nu mă bat fără motiv şi nu mă iau de ăia mai slabi ca mine. Na, mă doare şi acum umărul ca dracu’ de alaltăieri, de când l-am tăvălit pe Butelie.

Butelie ăsta e aici de cinci ani, e veteranul dormitorului. Şi-a primit porecla pentru că a omorât un boşorog ca să-i fure butelia, apoi a vândut-o la un colţ de stradă  pe 10 lei. Băi, cât de prost să fii să omori un om pentru 10 lei, cât? Pe mine mă enervează ăştia care n-au nicio simţire, îi dau dracu’ imediat, nu stau la taclale. Dacă vine unul la mine întâi dau şi pe urmă mă gândesc ce fac mai departe. Uite, aici tuturor le e frică de Butelie că e malac şi are pumnul mare, dar eu l-am tăvălit de l-am lăsat lat. I-am spart nasul, să mă ţină minte. Acum se vaită în somn, îl doare, normal şi pe mine mă doare, am o vânătaie cât fundul ceaunului pe spate, dar sunt bărbat nu papă lapte. Ăştia de-au trăit afară habar nu au că trebuie să lupţi ca să supravieţuieşti, nu ca să te dai grozav. Nenicule, eu am primit, dar am şi dat la gioale. N-am mai plâns de când Nenea m-a dat pe mâna pedagogului şi-a plecat fără să se uite înapoi. Atunci l-am implorat să mă ia înapoi, acasă. Nu ştiam că pentru mine nu există acasă, am aflat pe urmă, când am crescut şi mi-am dat seama cum merg lucrurile. Până am ajuns să pricep cum stă treaba în lumea asta, am tot luat castane şi-am făcut prostii. Am crezut şi eu în vise şi-n bunătate.

La orfelinat îi ascultam pe băieţi cum povestesc de mamele lor frumoase care le fac cozonac şi bunătăţi când îi iau acasă şi de taţii lor care-s cei mai cei din toată lumea. Eu n-am avut ce povesti. Ce să le spun, că nu-mi aduc aminte nici cum arăta mama, nici cum zâmbea, nici cât de bună era mâncarea ei? Cum să-mi aduc aminte când eu eram un mucos când a murit? De tata ce să le spun? Am auzit şi eu că a murit când încerca s-o scape pe mama, nu ştia că rahatul ăla de fir curentează. Au murit, s-au dus, m-au lăsat singur. S-or fi gândit că mă lasă cu tot neamul, da’ neamul era al lor, nu al meu, când au murit ei pe mine nu m-a vrut nimeni. Da’ ce, pe proştii ăia îi vrea cineva? Dacă-i voiau îi luau acasă, nu-i lăsau la orfelinat cu de-ai ca mine, fără niciun căpătâi. Măcar io ştiu că dacă ar fi trăit tata nu m-ar fi lăsat acolo, ai lor trăiesc şi nu vor să-i vadă pe bătătură.

Doi ani bătuţi pe muchie de când sunt aici, pentru un portofel cu 300 de lei şi nici măcar nu am vrut să-i fur pe toţi. Voiam doar ceva de mâncare, dar când e să fii ghinionist eşti, de asta nici n-o să mă apuc niciodată de furăciuni. Dacă aş fi ştiut să ajung acasă, aş fi scăpat de viaţa asta, dar eram speriat şi prost şi n-am ştiut drumul. Plecasem cu diriginta într-o excursie la Bucureşti. Era momentul perfect să mă fac pierdut în mulţime şi după aia să iau trenul înapoi. O săptămână întreagă mi-am făcut planul cum să fac, când să mă rup de rând, unde să o iau la fugă. Mai aveam 30 de lei pe care-i păstram cu sfinţenie, ascunşi sub saltea. Mi-i dăduse nenea la ultima vizită, împreună cu pachetul de acasă. Mâncarea am împărţit-o cu băieţii, banii i-am ascuns, să-i am de zile negre. Socoteam eu c-o să-mi ajungă, dar n-am socotit bine, că mi i-a furat unul mai mare din buzunar. Al dracu’, de unde-o fi ştiut el că am bani? Am ajuns la muzeu, profesoara a început să explice pe-acolo nu-ş ce, băieţii ascultau cu gura căscată şi eu m-am tras uşor înapoi, către uşă şi dus am fost. Am alergat cât m-au ţinut picioarele să nu mă prindă nimeni. M-am oprit doar când am crezut că sunt destul de departe şi nu mă mai găsesc. Atunci am băgat mâna după bani, să-mi iau un suc, că-mi era sete. Da’ ia banii de unde nu-s. M-am speriat şi n-am mai ştiut ce să mai fac, mă gândeam doar la banii pierduţi şi rătăceam în neştire pe străzi.

Când m-am trezit soarele mă ardea în creştet, mi-era sete de leşin şi mi-era o foame, c-aş fi mâncat şi iarbă. În faţa mea era o staţie de troleu şi-o singură femeie în staţie. Avea mâinile ocupate cu sacoşe, venea de la piaţă. M-am apropiat de ea încet, speram că o să-i fie milă de un băiat singur şi o să-mi dea şi mie măcar o pară din alea din sacoşă. Când m-am apropiat ea s-a uitat la mine urât şi m-a gonit ca pe un câine. „Marş de-aici, golanule! Să nu te apropii de mine, păduchiosule!” Nu eram păduchios, sunt un băiat curat, dar ea aşa mi-a zis „marş, păduchiosule”. Mi s-au muiat genunchii şi m-a podidit plânsul. Am lăsat capul în jos şi-am vrut să plec. Atunci am văzut portofelul deasupra, în sacoşa din dreapta. Am gândit eu că pot să-l iau şi s-o rup la fugă, că n-are să mă prindă aşa grasă şi plină de sacoşe cum era. Am întins mâna, am luat portofelul şi-am dat să fug. Nu simţisem că din spatele meu se apropiase un bărbat care m-a văzut şi m-a prins de mână. Maamă, ce bătaie am mâncat atunci! Mi-a dat aia cu sacoşa în cap până am căzut din picioare, pe urmă s-a pus pe urlat „hoţul, hoţul, săriţi hoţul!”, de parcă eu o băteam pe ea, nu ea pe mine. Imediat a apărut un miliţian de după colţ şi m-a dus în arest, apoi am fost judecat de un judecător adevărat. S-a dus libertatea mea şi traiul liniştit la care visam. Am ajuns aici şi-aş fi dat orice să mă întorc la orfelinat. Au trecut doi ani. Peste trei zile mă duc la comisie şi dacă o să zică ăia că m-am făcut băiat cuminte, o să plec. Mâine mai tai o zi din calendar, o să rămână două. Hai că ce-a fost greu a trecut. Butelie se mişcă greu în pat. Înjură, iar s-a lovit la nas. Dă-l dracu, şi-a meritat-o şi mâine l-aş tăbăci iar, dacă nu mi-ar fi spus gardianul să mă potolesc până trece comisia, dacă vreau să mai plec vreodată de aici. Hm, se aude un tunet, începe furtuna. Cât o mai fi până la ziuă?

de

Al nimănui


–   Îl dăm la casa de copii, tată, înţelege. Nu-i puteţi creşte pe amândoi, sunteţi bătrâni. Iar el e băiat! Crezi că atunci când va creşte va mai asculta de un bătrân? O să ajungă un golan. Acolo de bine de rău are şcoala asigurată, masă, un pat cald şi poate să înveţe o meserie, să aibă o pâine în mână mâine-poimâine.

Bătrânul priveşte în pământ şi-i freacă cu mâinile barba ţepoasă, dezordonată. Într-un târziu răspunde greu, ca din fundul pământului.

–   Mă taicule, e copilul nostru, mă…. creşte şi el pe lângă noi.

Fiică-sa Mărioara, orăşanca familiei, se încruntă şi răspunde răstit.

–   Lasă, tată, că tot al nostru rămâne! În vacanţe o să vină acasă, nu o să-l lăsăm acolo. Ştii ceva? Eu nu pot să-mi las familia să vin să am grijă de el aici, cu voi.  Eu decid, eu şi băiatul ăsta fără niciun rost pe lume şi ştiu ce avem de făcut, m-am interesat.

Bătrânul ridică ochii către fratele nurorii şi-l întreabă,

–  Tu ce zici, Victore, tată? Să-l dăm?

Tânărul nu îndrăzneşte să-l privească în ochi. Frământă o şapcă soioasă în mâini şi-şi priveşte cu atenţie mişcările.

–   De, tată Mărine, nici eu nu ştiu cum e mai bine! Dacă Mărioara zice că a vorbit şi a fost acolo, e mai bine pentru el să înveţe o meserie, dacă-s condiţii bune. Ea e soră cu nenea, trăieşte la oraş de atâta timp, ştie mai bine. Noi, vezi bine…. suntem destul de strâmtoraţi acum, răspunde încet, cu grijă.

–    Dar e al nostru, măi tată, e şi el al nostru, nu se lasă bătrânul.

Într-un colţ bunica plânge tăcut cu basmaua la gură. Pe ea nu o întreabă nimeni nimic, ca şi cum nu ar exista. Speriaţi, copiii se lipesc de ea şi-o  ţin strâns cu mânuţele de poale.

–     Hai să-l întrebăm şi pe el, să vedem ce zice. Ia vino aici, Nonule, tată! Ia zi tu bunului, vrei să te duci la şcoală la oraş?

–    De, tataie, eu ştiu, nu prea aş vrea.

Mărioara, furioasă, sare cu gura.

–    De ce să nu vrei, mă! Acolo e bine, ai mulţi băieţi cu care să te joci, nu o să mai fie tot timpul tataie-tău după tine, nu te pune nimeni să munceşti pe bătătură, o să poţi face ce vrei toată ziua! Vii acasă în vacanţe!

Copilul tace. Mărioara profită de tăcerea lui şi hotărăşte scurt, în numele tuturor.

–    Gata tată, ce mai atâta vorbă, am hotărât! Eu mă duc să-l înscriu. Îi pregăteşti bagajul şi-l aduce Victor la mine luni. Mai departe am eu grijă, e răspunderea mea.

Ridică apoi bărbia, se întoarce pe călcâie şi pleacă cu fruntea sus, înţepată, aşa cum venise. Tăcerea se aşterne pentru mult timp în urma ei. Bătrânii oftează şi-şi feresc privirea. Băiatul blond cu ochi albaştri priveşte naiv la fiecare. Nu bănuieşte că existenţa lui e cea care iscase furtună în familie, se gândeşte cum să scape mai repede  şi să se caţere în corcoduşul de peste drum unde descoperise ieri un cuib cu ouă. El îşi ştie treburile copilăriei, umblă cu buzunarele pline de pietricele, trage cu praştia după vrăbii şi schimbă nasturi cu băieţii de pe uliţă. Are genunchii juliţi şi mâinile murdare, nasul îi curge şi-l şterge din când în când cu mâneca aspră, fără să-i pese că mai mult îi întinde pe obraz decât să-i cureţe. Lângă el, surioara mică şi dolofană, cu inele negre de păr ce cad rebele peste ochii mari, căprui, priveşte serioasă la unchiul rămas cu capul plecat pe scaunul din faţa eu şi tace.

În dimineaţa plecării Victor deschide drugul portiţei şi intră în curte primenit şi proaspăt bărbierit. Din când în când trage de mânecile strâmte ale hainei celei noi şi-şi freacă vârful pantofilor de manşeta pantalonilor prea scurţi ce lasă la vedere ciorapii de bumbac alb. Bătrânii sunt întunecaţi şi obosiţi după o noapte de nesomn, traista cu hainele copilului e gata, alături stă o sacoşă cu merinde în care bătrâna indeasă tot ce găseşte mai bun prin casă. Bunicul tuşeşte din când în când să-şi omoare nodul ce-l gâtuie şi copilul, pe jumătate adormit, aşteaptă cuminte pe marginea patului. Victor apucă sacoşele cu o mână, copilul cu cealaltă şi ies împreună pe poartă.

–   Sărut mâna, tata Mărine, sărut mâna, mamă Tudoriţă. Rămâneţi cu bine. Zi-i, mă, şi tu sărut mâna lui tataie-tău, nu-ţi e ruşine să pleci aşa, fără nici un cuvânt?, îl smuceşte el de mână pe cel mic, mai mult ca să-şi ascundă tremurul glasului.

–   Sărut mâna, tataie, rosteşte copilul cu glas stins. Îi vine să plângă şi nici măcar nu ştie de ce. Îi pare rău de cuiburile păsărelelor care rămân văduve după plecarea lui.

Până la oraş băiatul doarme aşezat pe traista cu haine. Autobuzul e ticsit de oameni, paporniţe,  gâşte cu aripile răsucite, curci cu picioarele legate, legături de verdeaţă, răsaduri. Când au coborât în furnicarul de pe trotuar s-a agăţat cu amândouă mâinile de unchiu-său, de teamă. Mărioara îi aştepta, aşa cum le promisese. Opri sacoşa cu merinde şi lăsă copilului doar pe cea cu haine. Cu el de mână pătrunse pe poarta grea a orfelinatului. Poarta se închise cu zgomot în urma lor. Copilul tremură cuprins brusc de friguri ce-i făceau dinţii să-i clănţăne. În curtea pustie nu se văd decât beton şi garduri de sârmă. Din când în când câte o voce furioasă de adult sparge liniştea dimineţii şi  acoperă plânsul unui copil. Un bărbat în uniformă îi conduce  către secretariat fără să-i privească. Secretara completează actele cu datele lor, apoi îi pune pe amândoi tutorii să semneze. Unul din pedagogi ia copilul de mână şi le spune la revedere celor doi adulţi. Micuţul strânge încă mâna unchiului său. Nu-i vine să se desprindă.

– Ia-mă înapoi, nene,  promit să fiu cuminte! Promit să nu mai supăr pe nimeni, te rog, du-mă acasă la tataie!

Victor îşi desface  degetele din strânsoarea mică şi umedă şi pleacă grăbit fără să privească înapoi. Îi e teamă să nu se lase înduioşat de plânsul şi disperarea orfanului. Ce era să-i facă el, dacă moartea îi luase amândoi părinţii şi-i lăsase pe copii în bătaia vântului? Pentru orfani nu mai e niciunde acasă, orfanii sunt ai nimănui.