Am murit de multe ori în viaţă,
am murit pe bucăţi,
pe vise,
pe gînduri,
cîte puţin la fiecare moarte.
Prima dată am murit în mai
cînd vara abia se năştea,
era un soare strălucitor,
un cer fără umbră de nor
şi-aveam panseluţe albe în păr.
M-a luat prin surprindere,
nu s-a arătat la faţă,
nu voia să mă îndrăgostesc de ochii ei verzi,
vezi tu,
eram la vîrsta la care oamenii încep
să se îndrăgostească.
Atunci am urît-o şi ea a rîs,
mi-a promis c-o să mai vină
din cînd în cînd prin sufletul meu,
i-a plăcut săgeata ucigătoare din ochii mei plînşi.
Apoi a venit în septembrie
cînd toamna abia se năştea,
era un soare strălucitor,
pe cer nicio umbră de nor,
în vii strugurii se înroşeau feciorelnic
şi frunzele se-ngălbeneau încet,
nu le venea să creadă că e deja toamnă.
Purtam o rochie scurtă,
voiam să păstrez vara în pulpele lungi şi fierbinţi,
aveam părul rebel despletit,
veneam cu soarele-n ochi,
nu vedeam prea bine înainte
şi ea, moartea mea cu ochi verzi,
mă aştepta la colţ,
nu mai puteam s-o ocolesc,
a trebuit să-i dau bineţe,
să îi zîmbesc,
s-o fac să se simtă bine,
eram o persoană politicoasă, nu-mi permiteam să trec nepăsătoare pe lîngă moarte.
Ea m-a privit adînc, în suflet,
mi-a sărutat mîna şi a plecat.
A luat cu ea visul copilăresc şi mi-a lăsat
promisiunea c-o să se întoarcă.
Frânturi de gând
Viaţa mea
Eu n-am ştiut să trăiesc pe bucăţi,
viaţa mi-a fost întreagă,
am simţit-o ca pe un cuţit înfipt
pînă la plăsele în carne,
pînă la os,
pînă la ultima cameră a inimii,
am sîngerat
şi-am mers mai departe,
cuţitul mi-a devenit os,
carne din carnea mea s-a făcut lamă
de oţel,
ochii mi-au căpătat sclipiri
de tăiş ascuţit ca coasă, pe nicovală.
Eu n-am ştiut să trăiesc din împrumut,
mi-am luat viaţa de la capăt
şi-am depănat,
am mai făcut un nod cînd s-a rupt,
am mai împletit poveşti din ea,
am pieptănat-o
şi-am plîns-o pe toată aşa cum a fost,
fără culoare, fără regrete, fără rost.
Viaţa mea.
Noi
Noi, cei din linia întâi,
am învăţat incredibil de repede
cum să murim cîte puţin în fiecare zi,
tăcuţi,
să nu deranjăm liniştea lumii.
Noi, cei pe care nimeni nu-i întreabă
vreodată
ce mai fac, cum mai sunt,
de trăiesc ori au murit uitaţi
în colţul lor ascuns,
am învăţat să ardem şi să ne adunăm cenuşa
cu lumina ochilor,
s-o dăruim cerului să ne-o spele
ca să renaştem apoi ca pasărea Phoenix
iar şi iar, de nouă ori,
pînă nu rămîne decît lacrima curată a ploii.
Atunci ne luăm de mînă
ne aruncăm în gol din nori
şi ne afundăm tăcuţi în pămîntul
care ne primeşte însetat pe fiecare.
Noi, stingherii nimănui,
am învăţat să cădem în cer cu gustul amar
al cuvîntului ce a murit pe buze,
nerostit.
Să iei aminte
Să nu te trezeşti niciodată de tot
înainte de ivirea zorilor,
să mai păstrezi pe ochi umbra unui vis,
să îl alinţi, să-ţi fie credincios.
Tu ia aminte, după răsărit
viselor le cresc colţi şi smulg cu ei
din carnea proaspătă a aripilor ce ţi-au încolţit
pe umeri peste noapte.
Să nu te trezeşti niciodată de tot
înainte de ivirea zorilor,
aşteaptă soarele să-ţi mîngîie retina,
zefirul să-ţi descînte-n plete
şi visul să se îmblînzească,
abia apoi deschide fereastra
şi dă drumul aripilor
să zboare.
Aş fi putut
Aş fi putut să-ţi fiu duminică,
să-ţi îmbrac sufletul în haine de sărbătoare
şi să-l duc de mînă la biserică,
dimineaţa,
cînd bate toaca.
I-aş fi dat drumul în altar
şi l-aş fi împărtăşit cu vin roşu
şi pîine frămîntată în zori
cu apă neîncepută.
Aş fi putut să-ți fiu primăvară,
să-ți încarc ochii cu toporaşi
şi inima cu pui golaşi de ciocîrlii,
tu ai ales toamna cu frunze veştede pe-alei.
Aş fi putut să-ți fiu dimineață,
să-ți spăl obrazul cu rouă proaspătă
din lacrimi de fată mare,
dar ție ți-a plăcut întotdeauna apusul.
Aş fi putut fi tot ce n-ai avut
şi ți-ai dorit,
tu m-ai păstrat ochi limpede de apă.
Aş fi putut fi ca oricare,
dar ai ales să-ți fiu poveste,
să mă şopteşti la ceas de seară femeilor
ce-ți sunt vremelnic aşternut.
Ţi-am rămas izvor, îți gust
buzele arse în fiecare dimineață,
în apa mea îţi sting setea de primăveri
cu rouă şi veri cu răsărit pe mare.
Îţi voi fi toamnă
cu zbor de frunze vestede pe-alei
şi iarnă îţi voi fi
cu fulgi în palme calde de copii.
Tic-tac
Nu te întreb de unde vii,
nu te întreb cînd ai să pleci,
atît cît stai am să te-aştept
zi de zi
cu bătaia inimii la uşă,
noapte de noapte
cu zbaterea visului sub pleoape.
Eu nu te-ntreb cît ai iubit
pînă m-ai găsit
şi m-ai ales din bîlciul colorat
al lumii,
îngenunchez
şi-ţi spăl picioarele
cu ploi strînse în ani
de aşteptare
şi te aşez desculţ
în leagănul inimii.
Deschide braţele
să-mi găsesc culcuş
în stînga fiinţei tale,
acolo unde bate ceasul inimii.
Nu te întreb de unde vii,
nu te întreb cît ai iubit,
vreau să-mi rămîi,
vreau să-ţi rămîn
bătaie de inimă.
Tic-tac.
ia-mă cu tine
ia-mă cu tine cînd pleci,
împachetează-mă
şi pune-mă în buzunarul de la piept.
vreau să simt cum miroase cîmpul
după ploaie
cum freamătă pădurea
cum se tulbură apa învolburată
de pîraie repezi,
să simt aroma de pămînt roşu, însetat
şi de iarbă crudă.
o să stau cuminte,
nici n-o să mă simţi
doar din cînd în cînd
o să respir adînc
şi-o să-mi umplu plămînii
cu tine,
cu cîmpul plin de rouă,
atunci vei simţi o bătaie de inimă
în buzunar
şi-o să ai grijă să nu mă striveşti.
mă iei?
Într-o zi
O să-mi adun cuvintele
şi-o să le îmbrac
în hârtie de mătase,
o să le aşez
unul lângă altul
pe fundul valizei prăfuite,
o să împachetez poveştile
şi-o să le pun cuminţi
deasupra,
o să-mi adun durerile
într-un sac
şi o să-l leg bine cu
panglică albastră.
O să-mi spăl rănile
să nu ademenesc lupii
cu miros dulce-acrişor
de sânge cald,
o să încalţ pantofii cu toc
păstraţi special pentru
ziua aceasta,
o să-mi ascund
lumina ochilor sub pleoape
şi o să plec.
Stai liniştit,
absenţa mea n-o să te doară,
voi parfuma tăcerile
cu ambră, patchouli, flori de iasomie
şi liliac şi le voi împrăştia
pretutindeni
pe unde paşii mei
au lăsat semn,
pe unde ochii mei
te-au iubit,
pe unde mîinile mele
te-au mîngîiat.
Doar cheia o voi uita
pe dinăuntru.
Eram primăvară
Prindeam rădăcini.
Simţeam seva urcând vie,
învolburată, până în inimă.
Şi inima-mi creştea ca pâinea
dospită în cuptorul verii.
Înălţam crengi, priveam cu mirare
cum înmuguresc,
simţeam cu pulsează prin ele
viaţa în verde crud.
Mi-am agăţat dreapta de cer
şi cerul a cîntat cu ciocîrlii,
avea albastru clar în ochi.
Am ridicat stînga şi-am prins
de-o rază luna şi ea a luminat
în palma mea, ademenea
firele de iarbă ce tremurau
şi se-nălţau sub boabe rotunde
de rouă.
Înfloream.
Eram primăvară.
Sunt vinovat
pentru ce-aş fi putut să ştiu şi n-am ştiut,
pentru ce-aş fi putut să fac şi n-am făcut,
pentru ce-aş fi putut iubi şi n-am iubit,
pentru ce-aş fi putut gîndi şi n-am gîndit,
pentru ce-aş fi putut simţi şi n-am simţit,
pentru ce-aş fi putut trăi şi n-am trăit,
sunt vinovat.
pentru toată viaţa ce se întîmplă în voi,
pentru aripa frîntă şi pentru zboruri noi,
pentru lumina zilei şi-ntunecatul nor,
pentru stelele nopţii şi strălucirea lor,
pentru lacrima şi zîmbetul ochilor,
pentru şoapta iubirii şi chinul durerilor,
sunt vinovat.
nici n-aş putea să vă mai mint
cînd tot ce era viu în mine, a murit.
eu, condamnatul tuturor
cad în genunchi şi vă implor,
aprindeţi rugul, ardeţi-mă-n iad.
mai mult nu merit, sunt vinovat.
Amăgiri 