Te grăbeai în dimineaţa
aceea senină, cînd soarele scălda
în raze aleile, poarta, şi tuia din colţ.
Prunul îşi legăna floarea şi cînta
un cîntec de demult, o pisică ne privea
cu ochi aurii de pe pervazul de peste
stradă, o mierlă culesese
doi lăstari şi-i căra în grădina vecină,
printre lăcrămioare.
Strada era pustie, doar portarul casei
de vis-a-vis ne privea cu ochi mici
şi mîinile la spate. M-ai sărutat şi ai plecat,
cărai o geantă grea, cu cărţi,
eu mă gîndeam că o să-ţi fie greu
s-o duci atîta drum în spate, tu păşeai
uşor aplecat în faţă, călcai
apăsat, sigur pe tine şi pe drumul tău.
Apoi, ai lăsat sacoşa să alunece
pe trotuar, ai fugit înapoi, mi-ai luat
obrajii în palme şi m-ai sărutat
cu patimă pe gură. Tot oraşul a zîmbit
în soare, pînă şi prunul înflorit
de-aşa surpriz-a sughiţat, doar portarul
casei de vis-a-vis a întors
repede privirea şi a tuşit scurt,
în pumn, cu un zîmbet mic în colţul ochilor.
De-atunci, se-ntîmplă uneori să doară
dorul tău, nu totdeauna, doar în zilele cu soare,
cînd primăvara curăţă
cerul pînă la lacrimă
şi-adună norii în cutia cu nimicuri
pentru zile triste.
drum
Plop
Atît de frumos ninge şi-atît
de lin zboară fulgii pe la fereastră,
se-nvîrt, îşi aruncă ochii pe geam,
fac piruete, mă strigă,
mă cheamă la joacă.
Parcă ar fi citit gîndul de noapte
ce-mi şoptea în dimineaţa de plumb,
cînd plopul din colt îşi agita în cer
crengile negre să vrăjească norii,
să gonească lacrima ploii,
să cheme alb peste negru,
peste toate mizeriile lumii,
peste tot noroiul,
peste toată durerea,
că iarna asta neiarnă e numai bună
de murit pentru oamenii singuri,
pentru oamenii nimănui
ce-aşteaptă în van o mînă întinsă
să adune sîngele şi să cicatrizeze
rănile singurătăţii.
Am să las scris să mă îngroape
adînc într-o zi de iarnă ploioasă,
dimineaţa să mă ningă
pe creştet şi-n primăvară să răsar plop,
să întind crengile negre la cer.
Cu vîrful aş sprijini colţul lunii,
să nu răstoarne cerul pe pămînt.
Alerg
La început era mai bine,
doar un pumn ridicat şi-un deget arătător împingea avertismentul
cum împinge copilul de mină un vagonet de cărbune spre lumină.
Te avertizăm-strigau, te avertizăm, n-ai voie să calci linia continuă,
circulă pe dreapta, regulamentar, nu ai voie să ieşi din coloană,
nu depăşeşti coloana, păstrezi cadența paşilor cum impune şeful de grup,
altfel eşti pasibil de pedeapsă!
Azi nu mai au răbdare, a venit vremea ameninţărilor.
Trage pe dreapta, îmi strigă, n-ai voie pe mijloc, mă atletule rezistent,
oaie neagră ce eşti, te bag la bulău pînă te albeşti!
Eu merg înainte pe contrasens, alerg printre două linii continue,
între două benzi de autostradă, n-am de ales, pe margine sunt crocodili.
Nici acasă nu mă mai duc, în garsoniera de 4 pe 4 de la etajul trei
mă aşteaptă tropăind o turmă de elefanți.
Înaintea mea aleargă o mînă de tineri, agenții ne fluieră,
metalul rece li s-a lipit de degete, obrajii li se umflă ca nişte foale
cînd trag aer în piept. Ț-ai dracu de atleţi, ne strigă,
v-ați găsit voi să ne tulburați liniştea, intrați în rînd că vă altoim,
lasă că avem noi ac de cojoacele voastre!
Apăraţi de garduri de fier, crocodilii sunt în delir.
Aşa, dom’ agent, strigă cu gurile căscate şi-şi agită dinţii ca pe nişte săbii,
tu-le neamu’ de alergători,
s-au găsit ei cu moț să se înhame la locomotiva noastră,
să ne fure votul democratic.
Dă-le în cap, dom’ agent, în cap,
noi n-avem nevoie de atleţi, noi n-avem nevoie de morală,
noi n-avem nevoie de recorduri mondiale la atletism,
noi respirăm cuminți dincolo de gardul de sîrmă ghimpată,
mergem pe drumul trasat şi nici măcar de grad n-ar fi nevoie,
e suficient că-l ştim, l-am învățat pe dinafară.
Noi suntem mulți, cuvîntul nostru contează, rupe-le cocoaşa, domnule agent.
Alerg pe linia continuă,
am grijă să nu calc nici un pas alături şi încasez conştiincios toate loviturile,
la capătul drumului mă aşteaptă adevărul.
Are capul spart.
De sărbători
Şedea la colţul lanţului de comercianţi, pe un scăunel de lemn. Cineva îl adusese acolo şi-i asigurase locul, altfel s-ar fi aşezat pe scara rece de ciment a librăriei din colţ, sau direct pe caldarîm. La magazinele din jur, forfotă şi lumini aprinse a giorno. Măcelării, sibieni cu brînzeturi şi cîrnaţi de casă, gogoşerie, carrefour, covrigărie, salam, tobă, caltaboşi, pîine caldă, miros de frig şi de scovergi trecute prin zahăr vanilat, farmacii. Librăria era închisă, doar ajunsesem în ajunul anului nou. Lumea se foia grăbită prin parcare, alerga de la un magazin la altul pentru ultimele cumpărături, trecea prin piaţă, se întorcea cu sacoşe pline şi zorea către casă. Doar el şedea nemişcat şi înfrigurat pe taburetul de lemn. Nu cerşea, îşi striga neputinţa.
– Daţi-mi, vă rog, un bănuţ, să-mi iau şi eu ceva de mîncare, vă rog, ceva de mîncare, vă rog, domnule, bogdeaproste, mulţumesc taică, mulţumesc, vă rog doamnă, doar ceva de mîncare, sănătate să-ţi dea Dumnezeu, taică!
Am vrut să trec, nu-mi plac bătrînii puşi să cerşească la colţ de stradă şi nici ceva de mîncare nu aveam să-i pot da, fusesem la farmacie să-mi iau pastile pentru răceală. Dar plîngea şi era atîta disperare în glasul lui plîns, atîta îngheţ în bătrîna mînă întinsă, încît n-am rezistat.
Am făcut cîţiva paşi, m-am întors şi i-am pus în palmă o bancnotă. Am privit în jur, nu mi-am dat seama cine din mulţimea de oameni pe care o aveam în jur, îşi bate joc de bătrîneţea lui. Era înspăimîntat, ştia că nu poate pleca de acolo dacă nu face o anumită sumă, ştia că nici măcar o bucată uscată de pîine nu primeşte, dacă peştele nu e mulţumit. A luat banii şi mîna îi tremura cînd i-a băgat repede în buzunar. El mi-a urat de sănătate printre lacrimi, eu am înjurat printre dinţi toată neputinţa unei societăţi adormite. Jandarmii şi poliţia sunt ocupaţi să ne intimideze şi să ne interzică orice manifestare în piaţă.
Într-o primăvară
A venit moartea într-o primăvară.
Înflorise pădurea toată în verde
crud şi-albastru de viorele,
în alb de brebenei şi
parfum de toporaşi,
rîul înebunise de-atîta limpede cer
şi-atîta înfrunzit pămînt.
Îi sclipeau ochii
de castană coaptă reflectaţi
în albastrul curat al cerului,
îmi rîdea sufletul cu toate simţurile
treze, îl primea carnea cu toate
degetele vii, cu tot sîngele
aprins, pornit aprig pînă în buzele
fragă, cînta privighetoarea
ca o descreierată, îşi chema perechea
la cuib, plutea iubirea pretutindeni,
pe sub crengile amare de muguri
ce-abia deschideau ochii
să privească lumea flămînzi.
Minţeam că sunt fericită,
îmi adormeam iubirea
cu vocea lui. „Iubita mea,
îmi spunea, iubita mea
eşti frumoasă
ca primăvara asta nebună”.
Buzele îi miroseau amar a verbină,
a mosc, tutun şi femeie străină.
Oficial
Azi a venit oficial primăvara mea. Am plecat de-acasă hotărîtă să merg pe jos pînă în staţia de autobuz şi cînd am ieşit în Mareşal Prezan mi-am zis „dar de ce-aş lua-o la stînga, cînd pot s-o iau la dreapta, să traversez şi să merg pe lîngă gardul Herăstrăului?”
Zis şi făcut, că eu nu stau mult pe gînduri, sunt om de acţiune. Bine, femeie de acţiune, nu săriţi.
Apoi, dacă tot am traversat, de ce-aş fi luat-o pe lîngă parc şi nu direct prin parc, pe alei, că doar nu dau turcii tocmai azi să mă grăbesc la adăpost.
În parc, primăvară plină, copii cu role, cu placa, copii cu clasa în ora altfel, o învăţătoare cu capsa pusă şi-o floare mare, albă prinsă-n piept pe post de mărţişor care încerca să ţină în frîu o mînă de fete ce nu înţelegeau nici să le pici cu ceară de ce nu au voie să meargă pe toată aleea, că e goală şi trebuie să stea încolonate pe margine, departe de pista pentru biciclişti.
Am privit-o în ochi şi mi-a părut rău de ea, era aşa stresată, nefericită, pătrunsă de importanţa acelui drum pînă la Muzeul Satului şi de datoria de a face ziua un munte de plictiseală pentru cele 10 fete şi 5 băieţi pe care-i scosese la aer.
M-am depărtat şi-am tot auzit-o cum oprea iar şi iar grupul, cum urla şi gesticula de speria porumbeii dornici de înprietenire pe bază de bucăţi de covrig sfărîmate.
Am ridicat din umeri şi-am mers mai departe, doar nu era să-mi stric zenul pentru o exaltată ca ea.
În aer persista un miros de cîine ud, deşi nu era nici măcar un căţel pe alei, pe la terase au început amenajările şi curăţenia de primăvară, se înlăturau frunzele şi resturile de astă-toamnă, se repara pe ici pe colo, mai un ciocan, mai un cancioc de mortar, mai o bormaşină, lîngă o tarabă cu floricele se adunaseră deja primii beţivi cu berea-n mînă, doi îndrăgostiţi îşi şopteau cuvinte fierbinţi, li se aprinseseră ochii ca stelele-n noapte, din rana unui copac bătrîn curgeau bucăţi mari de lemn putrezit, colţul ierbii era de verdele cel mai verde şi printre copaci, pe covorul de frunze moarte o domnişoară cafenie mă trata cu coada.
M-am apropiat cît am putut, i-am tras o poză şi i-am şoptit ” Pîs-pîs, domnişoară, n-ai vrea totuşi să-mi arăţi şi mustăţile? Poate-mi dai şi-un autograf, că tot suntem aici doar noi două.” A ridicat capul, m-a privit indignată şi-a luat-o la picior printre tulpinile groase. N-am reuşit s-o mai prind decît o dată-n fugă, că s-a ascuns de ochii mei indiscreţi. Nu i-am plăcut, ce să-i faci? Eu nici nu credeam că sunt aşa urîtă. Oricum, i-am furat un zîmbet, mi l-am agăţat de coada ochiului şi-am plecat mai departe.
În poarta muzeului după o bancă îşi dormea somnul de veci culcată regulamentar pe spate, cu picioarele ţepene-n sus, o cioară, motiv de reflecţie, pentru că vezi, pînă şi ciorile mai mor de bătrîneţe sau de ce-or muri ele.
Dincolo de gard casele bătrîneşti îşi întindeau bîrnele la soare, din spatele pridvoarelor cuminţi pîndeau suflete de ţărani desculţi dezrădăcinate şi ele şi aduse-n mijlocul oraşului odată cu pereţii pomostiţi cu lut, balegă şi paie, în faţa mea două pensionare ieşite la plimbare tocau mărunt o cunoştinţă comună.
Am ieşit din parc şi-am aşteptat regulamentar la semafor să se facă culoarea verde, să pot trece. Lîngă mine aşteptau doi adolescenţi, un biciclist, două tinere ieşite la alergat şi-n beţiv care m-a privit direct, uimit şi-a rămas cu gura căscată în urma mea, de parcă cine ştie cu ce l-aş fi trăznit de nu s-a mai putut mişca.
Cînd spun eu că am lipici la toţi ciudaţi nu mă crede nimeni, doar Marina care s-a obişnuit cu mine în lungile noastre drumuri de seară către casă.
Dacă vă uitaţi bine, undeva între frunzele moarte vedeţi şi codiţa cafenie cu care n-a gratulat urecheata. V-am pus-o s-o fac de rîs, bineînţeles.
Desculț
Poate tu greşeşti,
poate eu greşesc,
poate greşim amândoi,
lumea spune multe,
spune tot ce vrea,
mie nu-mi pasă de ea,
îmi pasă de tine,
de mine, de noi.
O să mă aşez
pe scaun, aici,
după uşă și-o să tac,
până aflu,
până discern,
până sunt sigură
că pot intra
sau trebuie să plec.
Sunt desculță,
am lăsat pantofii afară,
pe preş, lângă urma
tălpilor tale goale.
Amintiri din altă viață
Făceam practică în atelierul electric al combinatului de celuloză și hârtie de la Tr. Severin. Habar n-am de ce acolo, din moment ce eram la un liceu cu profil energetic. Așa s-a nimerit în anul acela și îmi cinci ore din zi într-o încăpere înghesuită, întunecată și sordidă în care mirosea a lemn, a rindea, a lac și-a clei.
Mi-a prins bine. Am învățat să repar fiare de călcat, să schimb cablu și rezistențe, uneori chiar tălpi, să fac reșouri cu rezistențe pe care le bobinam singură înainte și să mânuiesc pistolul de traforaj.
Reșourile și traforajul erau extra-sarcini de serviciu, pentru ele mă închidea maistrul Lungu în biroul lui care era ceva mai mai mare ca o cutie de chibrituri. Decoram tăvi pentru cafea, măsuțe, farfurii de lemn dantelate pe care maistrul le vindea după aceea, dar nu asta era important, ci faptul că eu mă simțeam bine lucrând la ele.
Se apropia vacanța de iarnă și era o letargie de zile mari în combinat, nu doar noi, elevii eram fără chef, ci și muncitorii care se gândeau mai mult la pomana porcului, cârnați și jumări decât la serviciu.
Ultima zi de de practică și de școală din trimestrul acela s-a nimerit să fie într-o luni. De duminică dimineață se adunaseră niște nori cenușii, bătuse un vânticel subțire și tăios ce lăsa semne în obraz apoi iarna se gândise să-și intre cu totul în drepturi și-a început să cearnă. Ningea ca-n ziua de apoi, cu fulgi mari, adunați și deși, zăpada creștea văzând cu ochii, tot orașul dormita sub ea.
Luni dimineață străzile erau blocate, stratul de nea depășea un metru și noi a trebuit să înotăm prin ea câțiva km de la cămin până la combinatul care era undeva la marginea orașului. Am plecat devreme, pe la 5 dimineața, ca să ajungem la 6,30 când se închidea poarta și nu mai aveai voie sub nicio formă să mai intri în combinat.
Drumul a fost feeric prin ninsoarea aceea deasă, prin zăpada până la brâu, mai râzând, mai hârjonindu-ne, am ajuns încălzite și îmbujorate. În atelier letargie totală. Mai eram noi, maistrul și doi electricieni care trăgeau mâța de coadă. Stăteam toți adunați în jurul unei cărămizi aprinse pe care fierbea molcom un ibric cu apă, când ușa s-a dat de perete și-a intrat ca o furtună directorul general. Eu tocmai ce mă așezasem pe un scaun de pe care se ridicase unul din colegii mei.
Directorul era în toane proaste, îi mersese rău duminică noaptea, cred că nu reușise să puncteze nimic, așa că plecase prin secție să caute țapi ispășitori și-a pus ochii direct pe mine.
– Tu ce cauți aici?
– Sunt elevă, fac practică, am răspuns cât am putut de politicos și m-am ridicat iute de pe scaun.
– De la ce liceu ești?
– De la energetic.
– Ha, și tu ai impresia că statul are grijă de voi și vă plătește ca să trageți mâța de coadă pe aici? Combinatul ăsta nu are nevoie de elemente ca tine!
– Dar nu aveam nimic de lucru în acest moment, domnule director. Doar ce m-am așezat puțin pe scaun.
– Aaaa, ești și obraznică, după ce că nu faci nimic! Mă iei pe mine cu domnule, ne tragem de șireturi amândoi.
Mi-au dat lacrimile. Am tăcut, am roșit și mi-am ținut răsuflarea, să nu plâng de-a binelea.
– E o elevă foarte bună, tovarășe director, a intervenit maistrul. Doar se odihnea puțin.
– Așa, tovarășe maistru! Se odihnea la ora 8 dimineața, când ar fi trebuit să muncească și tu îi iei apărarea. Să-mi faci referat și s-o dai afară. Cum te cheamă, tovarășa elevă.
– Stroilă Lucia, am răspuns mecanic.
– În momentul ăsta pleci și nu mai ai ce căuta în combinat. O să las consemn la poartă să nu te mai lase să intri și-o să-l sun pe directorul tău să-ți scadă nota la purtare. Lasă că te aranjez eu, a adăugat și-a ieșit ca o furtună, așa cum intrase.
În urma lui am dat drumul lacrimilor și-am plâns de m-am umflat, mi-era rușine și mă gândeam cu groază cum o să explic eu directorului meu că eu, secretara de UTC, am fost dată afară dintr-un potențial loc de muncă într-un mod atât de rușinos. Nu reușeau să mă potolească cu nimic, așa că m-au luat pe sus și m-au dus la cabinetul medical. Acolo, o asistentă cultă-n cap mi-a făcut un calciu și mi-a recomandat să mă mărit, că n-o să mai plâng niciodată.
După ce m-am liniștit un pic maistrul a rugat o colegă să se întoarcă cu mine la cămin și ne-a condus până la poartă, unde, surpriză, înghețat și ud tot mă aștepta tata. Avea o sacoșă de vinil la picioare, cupola de zăpadă pe basca cu moț, venise să mă ia acasă, că ningea prea tare și se temuse să nu rămân singură, înzăpezită pe undeva. M-a văzut umflată de plâns și s-a speriat. Când a aflat ce s-a întâmplat, m-a pupat și m-a întrebat scurt.
– Și pentru asta plângi? Ia dă-l dracu! Hai să mergem acasă, că ne așteaptă mă-ta.
Am plecat cu el prin zăpadă, mi-a povestit de acasă, am râs de m-a durut burta. Am împachetat repede, am mers la gară unde-am așteptat trenul vreo jumătate de oră, apoi stat pe drum aproape toată ziua, trenul abia înainta prin nămeți, toată Oltenia era albă, pădurea de pe Stârmina tăcea cocoșată sub munți de nămeți, de pe hornuri se înălța amețit fumul, ici-colo fugeau înapoi imagini cu copii fericiți cu săniile lor, din când în când pătrundea pe geam fum de paie cu miros de pârlit. Am ajuns acasă noaptea, când mama mai avea puțin și o lua pe uliță după noi.
A urmat cea mai frumoasă vacanță a adolescenței mele care s-a prelungit cu două săptămâni, din cauză de căderi masive de zăpadă.
Următoarea tură de practică nu am mai făcut-o în CPL, așa că am pierdut ocazia să văd dacă portarul îmi mai dădea voie să intru sau nu.
Buzescu
Sâmbătă ne-am gândit să mergem până la țară. Pe drum, aglomerație ca la balamuc. La intrare în Alexandria, coadă de la sensul giratoriu.
– Eu nu stau la coada asta, a zis fiu-meu și a tras de volan la dreapta, către Roșiori.
N-am fost niciodată pe acolo, așa că am luat schimbarea de traseu ca pe o aventură. Nu vă închipuiți ce șosea de viteză au făcut teleormănenii în ultimii ani. Habar nu aveți!
Ne-am gândit noi, cum e normal, că la un moment dat din acea șosea o să reușim să intrăm înapoi pe drumul către Turnu Măgurele, doar că nu aveam idee când. Într-o intersecție vedem un panou mare cu săgeți. Înainte Timișoara, Caracal și Roșiori, la stânga Buzescu.
– Cred că trebuie să facem la stânga, am zis eu, deșteaptă. Adică, normal, ce căutam la Rosiori, sau Caracal?
Am virat la stânga, ne-am oprim puțin la marginea satului să-și facă băiatul o țigară și am luat-o cu încredere către șosea.
Măi, fraților și unde nu s-a întunecat șoseaua în fața noastră de ziceai că acuși-acuși pică noaptea! Mă uitam ca proasta, cu gura căscată, când în stânga, când în dreapta. în stânga palat, în dreapta palat.
Care mai de care mai mare, mai cu coloane, mai colorat, mai aurit.
Abia către ieșire, când ne-au ieșit în față două frumuseți cu bani în coade și fuste colorate, mi-am dat seama. Eram la Buzescu, nenică! La Buzescu, în inima miliardarilor cu mustață, burtă și lanțuri groase de aur.
– Mămică, și n-am apucat să fac și eu o poză, să am amintire c-am trecut prin cel mai bogat loc din România, am mai apucat să-i spun băiatului și-am ieșit în plin soare. Phiii, ce necaz mi-a fost! Parcă m-aș fi întors.
P.S. Bine, o poză tot am tras. Fix ultimul palat pe partea dreaptă, înainte de-a ieși la lumină.
Strada mea
Strada mea nu e cea pe care stau, e strada pe care-mi place să vin acasă. Strada sufletului meu. Au înflorit teii şi e atâta parfum că-ţi lăcrimează ochii. Şi mâna maicii domnului e în floare, dar acum spectacolul e al teiului.
I-am imortalizat, să rămână.
Lângă mine, în mijlocul străzii, doi tineri dansează quickstep.
La câteva case distanţă e o poartă ce rămâne mai tot timpul deschisă către o grădină plină de hortensii şi crini. Mă apropii uşor şi-o închid în fiecare seară. Pe uşa de la intrare un afiş în chiloţel avertizează locatarii „ÎNCHIDE-MĂ!”.
Un pisoi cu ochi albaştri şi coadă stufoasă cerşeşte atenţie. I se alătură repede doi fârtaţi. După ei vine stăpâna şi-şi cere scuze pentru obraznici. Trec pe sub felinare, printre maşinile rare, pe lângă case pe jumătate adormite şi-mi legumesc paşii, să mă întârzie puţin în rai.
Strada mea e un alt timp într-o altă lume, în mijlocul Bucureştiului.
Amăgiri 