Ce albă-i lumea, mamă
şi cât de mult îngheţ,
atâta alb mă doare.
Ce întuneric s-a făcut
în noi,
gheața coboară pe pleoape
şi-s grele, mamă,
şi-am obosit.
M-a nins pe creştet
ca pe vârf de brad
şi nici un vânt nu bate
s-o scuture
şi ard
sub albu-i îngheţat.
Ce albă-i lumea, mamă,
în jurul meu se-nvârt
oameni de zăpadă
iar paşii lor mă-mping grăbiţi.
mi-e frică, mamă,
privesc la mine cu ghete
cu vârful încruntat.
Ce alba-i lumea,
câţi paşi grăbiţi de oameni reci și goi
trec calzi prin ea,
doar paşii mei au îngheţat
şi-au plecat să colinde
pe la porți închise,
vezi mamă, câte mâini
înmănuşate nu vor
să se deschidă?
Mi-e frig, măicuţă,
mi-e somn şi-am obosit,
în mine creste o lumină,
și Dumnezeu cu mâna
m-a cuprins.
Ce albă-i lumea, mamă
şi-n mine cât de cald!
Lună: ianuarie 2017
Reguli
De vrei să baţi
la poarta sufletului
ai grijă,
să vii cu mâinile curate,
mai are încă în lemn
rănile piroanelor
cu care a fost răstignit.
Gândul să-l cureţi
de cenuşa celor
pentru care-ai ars
pân-ai ajuns
la mine,
să aduci în palmă
inima goală,
cu toate cicatricile ei,
o voi vindeca
cu rănile inimii mele.
Să păşeşti peste prag
pe vârfuri,
să nu-i striveşti petalele
cu pasul tău întreg,
La poarta sufletului meu
să ai inima curată
şi să păşeşti cu grijă,
pe vârfuri,
să nu întuneci
zâmbetul copilului
care se roagă-n el.
Tăceri
Pînă la tine
tăcerile mele erau liane
în mijlocul pădurii,
trăiau ascunse adînc,
ferite de razele crude
de soare.
Inima-mi bătea egal,
tic-tac, tic-tac,
închisă între gratiile
unei colivii albastre,
pînă la tine.
Oamenii roiau
în hohote în jurul meu,
vorbele lor erau
săgeți otrăvite
ce se înfigeau adînc,
pînă în sînge.
Eu nu m-am împlinit
în nimeni
atît de perfect rotund
ca în tine, de cînd,
mînă în mînă,
tăcerea mea și tăcerea ta
plimbă luna plină
prin vacarmul
marelui oras.
Aici
Sunt aici, lîngă tine,
mereu,
chiar de te prefaci
că nu mă cunoști,
ba nici măcar nu mă vezi și,
dacă ți-o iau înainte,
mă privești mirat,
de parcă nu ne-am
cunoaște de atîta amar
de vreme.
Sunt aici, în urma ta,
îmi potrivesc pașii
după pașii tăi,
respir în același ritm cu tine,
îmbrățișez cu brațele tale,
sărut cu buzele tale
aceeași femeie pe care
o iubești,
plîng uneori, cînd ploaia
îmi acoperă lacrima și
mă ascunde sub vălul ei,
trăiesc fiecare clipă
cu speranța că,
într-o zi oarecare,
mă vei vedea și-mi vei spune
în șoaptă
„îți mulțumesc,
umbra mea.”
Dilemă
Ce se întîmplă
pînă la urmă cu
oamenii neiubiți?
Înțeleg, trăiesc și ei
printre ceilalți,
ca și ceilalți,
uneori mai bine,
alteori mai rău,
își ascund tristețea în
spatele măștilor
sau o transformă în ură,
fiecare după posibilități,
numără zilele, anii ce trec,
își păstrează speranța
pentru un timp,
apoi îngroapă în
fiecare an cîte o bucată
din ea în cîte un colț
mucegăit de cimitir unde
și-au îngropat cîndva
și tinerețea.
Înțeleg că trăiesc sau
se chinuie să mimeze viața,
dar, cînd ochii se închid și
ultima fărîmă de speranță își
ia zborul spre nicăieri,
ce se întîmplă cu
oamenii neiubiți?
Există, oare, un rai al lor?
Amăgiri 