A intrat în casa noastră cam pe nepusă masă. Aveam pe vremea aceea două pisici, nu prea îmi dădea mîna să-l primesc și pe al treilea.
Dacă apariția lui s-ar fi produs cu doar două săptămîni mai devreme m-ar fi scăpat de beleaua de Suri, care în timp ce el se străduia să ajungă la noi, se chinuia să fugă în lume. Ei, mă cam laud eu că el nu se străduia deloc, habar nu avea că va veni cineva să-l ia de lîngă țîța mamei și s-l ducă aiurea-n lume pe post de cadou la oameni care nu-l voiau.
Pe scurt, un copil și-a dorit un pisoi de ziua lui. O bunică l-a găsit pe pisoi, mic, prăpădit și plin de purici. Era frumos, alb cu urechiușe negre și ochi albaștri. O mămică de copil ce-și dorea pisoi nu l-a vrut și-a trimis-o pe soacră-sa cu pisoiul înapoi. Bunica s-a necăjit și soacrei i-a fost greu să-l mai ducă de unde l-a luat așa că s-a gîndit să-i dea drumul pe stradă, să-l ia cine s-o găsi, sau să se gospodărească singur.
Providența i-a scos-o în cale pe fiică-mea, care pe vremea aia trecea prin faza de inimă de mamă ce adună tot ce mișcă în stradă. Așa mă pricopsisem și cu prima pisică. A venit cu el în pumni, fericită nevoie mare. „Uite mami, ce frumos este! Hai să-l păstrăm, mami, că e mic și moare afară. Te rog, mami, te rog! Uite ce ochișori are.” Mă-sa nu era nici ea prea cu capul pe umeri și normal că l-am păstrat.
I-am aflat povestea, am înjurat oamenii proști care-și bat joc de suflete nevinovate și l-am băgat în baie la deparazitare. Sincer, nu cred că era mai greu ca un pahar gol. O mînă de piele întinsă pe niște oscioare minuscule, o coadă ca o ață vărgată, două urechi cam mari și doi ochișori de mărgean, atît era. L-am spălat cu șampon antipurici și i-am dat ceva să mănînce. S-a dovedit a fi cel mai torcăreț și urlător pisoi. Torcea și mînca, torcea și urla, urla și mînca, urla și torcea, dormea și urla, toate la un loc. Patru zile și patru nopți.
După a patra noapte albă i-am zis fiică-mii că eu nu-l mai suport, să găsească pe cineva să-l dea. Îmi venea să-l strîng de gît. Ca la comandă, de parcă ar fi înțeles ce soartă îl aștepta, a tăcut. Brusc și definitiv. Din a cincea zi pînă pe la vreo 6 ani nu i-am auzit glasul. Deloc. Credeam că e mut, surd, ceva pe acolo, că altfel nu se explica.
De venit, a venit fără nume. Nimeni nu se obosise să-l boteze. Noi ne-am străduit, dar, orice nume alegeam nu era pe placul lui fiu-meu, care am uitat să vă spun, o botezase foarte inspirat și pe prima noastră pisică. Pe ea o chema Fă.
Am luat la rînd toate numele de pisoi știute, ne-am întrebat și prietenii și colegii de serviciu, am făcut liste, am căutat pe net, nimic nu s-a potrivit cu pretențiile uriașe ale băiatului meu, care în lipsa numelui striga după pisoi prin casă ”bă, puță, hai la mine!, sau ”bă, puță, fii cuminte, ia de mănîncă”. Cu bă puță-n sus, bă puță-n jos, s-a învățat pisoiul alintat și n-a vrut să mai răspundă la niciun alt nume. Și Puță i-a rămas numele pînă a avut neapărat nevoie de carnet de sănătate.
Doctorul a fost de părere că măcar oficial are și el dreptul la un nume decent și de atunci îl mai cheamă și Robi. De Robi îl doare sub coadă, el tot Puță se știe, deși între timp a mai suferit unele pierderi pe ici pe colo.
Amuzant este cînd trebuie să merg cu el la control că, așa lipicios și dulce cum este, toate asistentele l-ar mînca. Nu stau decît cu el în brațe și-l alintă și-l strigă ”Ce mai faci tu, Robi, frumosule, ia uite ce mare te-ai făcut. Vezi că ești prea gras, Robi, trebuie să te pună mami la regim.” El se uită disperat la mine și miaună ușurel, cu glas de soprană ce-și menajează corzile vocale. Mă întrebă ”Ce-au astea cu mine mami și cine-i Robi ăla de m-au înnebunit cu el?” Eu zîmbesc pe sub mustață. Mă gîndesc cum ar suna în gura lor ”ce faci tu Puță, frumosule?” Încă nu le-am dezvăluit adevăratul nume, îmi savurez secretul în taină, parcă vizitele la veterinar devin mai plăcute așa.