Uncategorized

de

Cu sufletul meu


M-am trezit într-o zi de luni. A fost o trezire bruscă, crudă, cu lumină puternică ce-mi rănea ochii.
Am privit în jur de parcă aş fi fost pe altă planetă. În jurul meu, oamenii îşi vedeau de treburile lor cotidiene. Natura îşi vedea de treburile ei milenare, soarele strălucea, copacii înfrunzeau, melcii îşi puneau căsuţele la adăpost pe scoarţa lor zgrunţuroasă, salcâmii înfloreau, albinele bâzâiau încărcate de polen, fluturi albi se alergau îndrăgostiţi prin iarbă, Dunărea strălucea, tulbure, în soarele dimineţii.
Puteam spune că era dimineaţa perfectă într-o lume pe care, până atunci, doar o visasem, fără s-o cunosc cu adevărat. Mai răzbătuseră până la mine câteva secvenţe, când şi când, flash-uri prinse cu colţul ochiului şi întipărite pe retină.
Dimineaţa aia era, totuşi, nou-nouţă, scoasă din cutie, abia desigilată. Strălucea de proaspătă. Doar eu eram veche şi străină în ea şi-o priveam cu neîncredere şi uimire, de parcă nu mai prinsesem dimineţi însorite în viaţa mea. Mi-era caldă peste oboseala veche.
Am păşit cu grijă pe străzi, m-am aşezat pe o bancă de lemn în parcul pe care paşii mei îl străbătuseră grăbiţi ani la rând, am privit copiii jucându-se urmăriţi de privirile vigilente ale bunicilor, am ascultat zumzetul oraşului, mi-am vărsat sacul cu lacrimi -l-am scuturat bine, până s-a desprins şi ultima-, am ascultat ultimele bârfe, necazuri, poveşti spuse cu voce scăzută, confidenţe, am cutreierat magazine, m-am prăbuşit pe un fotoliu de nuiele, sub o umbrelă, pe o terasă întinsă pe stradă, am băut o gură de apă şi-am respirat adânc.
Eram eu, cea veche, invizibilă, într-o lume cunoscută şi totuşi prea nouă.
Atunci am realizat că, indiferent ce-aş vrea să fac, pot face, fără să mă intereseze ce spun ceilalţi, ce gândesc, cum interpretează gesturile mele, pentru că viaţa mea e doar a mea. Abia atunci am simţit că-s liberă să simt şi să acţionez cum îmi dictează conştiinţa şi, paradoxal, m-am prăbuşit. Trebuia să reînvăţ să merg, uitasem paşii, tot sprijinindu-mi acţiunile de părerile altora.
Azi sunt altcineva. Poate că greşesc de multe ori, poate-s prea deschisă şi prea independentă, poate par exagerată unor ochi neavizaţi. Eu doar încerc să iau din viaţă bucurii mărunte şi să dau mai departe din ele.
Nu mai las pe nimeni să-mi influenţeze destinul. Am ridicat un gard despărţitor care opreşte la o oarecare distanţă pe oricine-ar încerca să pătrundă mai adânc în viaţa mea. Deocamdată trec printre oameni ca un fluture negru ce atinge cu aripa câte un umăr, în treacăt şi zboară mai departe.
Oamenii încă mă mai judecă, încă mai încearcă să-mi măsoare bătăile inimii, să-mi ghicească gândurile, să-mi catalogheze gesturile. Oamenii, cu existenţele lor mărunte şi limitate, nu ştiu că un fluture trăieşte în 24 de ore cât ei într-o viaţă şi moare fericit pentru că şi-a împlinit menirea.
Au trecut doi ani. Şi nu-mi pare rău.
de

Ademenire


Apropierea iernii se simţea în aerul rece ce făcea ochii şi nasul să lăcrimeze, obrajii să îngheţe şi mâinile să înţepenească pe mânerele umbrelelor. Era o vreme câinoasă, plină de furie, ca o prevestire sumbră. În autogara murdară, ticsită de oameni şi maşini, paşii se intersectau grăbiţi pe peronul umed. Microbuzele veneau şi plecau, se succedau, se împingeau unul pe celălalt, grăbite să scape cumva de stropii îngheţaţi. Oamenii cu gulerele ridicate mergeau repede, aplecaţi în faţă să ţină piept vântului furios, cu umbrelele pe ochi şi privirea în pământ, încercând să ignore frigul şi să evite bălţile ce se întindeau leneşe, din loc în loc, pe trotuar. În toată agitaţia asta udă, o femeie cu privirea rătăcită ignora ploaia şi vorbea de una singură, fără rost. Rătăcea pe peron lovindu-se haotic de călătorii grăbiţi, lăsându-se împinsă şi călcată pe picioare, de parcă ar fi fost beată. Pe faţa ei palidă ploaia rece amesteca picuri cu lacrimile şi-i dădea un aer ireal, de arătare din alt timp.
– Ai grijă, cucoană! Nu te uiţi pe unde mergi?
Mai avea puţin până să cadă. Se redresase cu greu după ce se ciocnise cu un călător ce alerga grăbit să prindă primul microbuz.
– Ce nebună, frate! În urma bărbatului grăbit a rămas glasul mânios şi o înjurătură groasă.
Vântul îi smulsese umbrela din pumnul îngheţat. O privise zburând cu spiţele frânte, ca o aripă uriaşă de corb muribund. Fără apărarea ei, ploaia îi cădea sâcâitor pe păr, pe frunte, pe şalul ce-i acoperea cu parcimonie creştetul. Ghetele i se umpluseră de apă şi la fiecare pas scoteau un zgomot surd. Nu-şi mai simţea picioarele ude, nici mâinile înţepenite pe care le lăsase să atârne leşinat pe lângă corp. Buzele căpătaseră o culoare vineţie, ochii îngropaţi în orbite o ardeau, părul ud i se lipise de frunte şi de obraz.
De când aştepta? Nici ea nu mai ştia… trecuse demult o oră de la ultima convorbire. Nu că nu ar mai fi sunat de câteva ori după aceea. Doar că nu-i mai răspusese nimeni, deloc. Seara cobora vertiginos, felinarele străzii căpătau putere, ploaia cădea sâcâitoare, îngheţată şi ea îşi simţea paltonul subţire ca o piatră de moară în spate. Atâta apă adunase că apăsa pe umerii firavi de parcă ar fi vrut să-i aplece până la linia asfaltului. Lumea venea şi pleca, doar ea rămânea aşteptând şi încerca să-şi încălzească picioarele măsurând peronul de la un capăt la celălalt.
“Rău e să fii prost şi să crezi în oameni fără cuvânt. De ce i-oi fi crezând? Mi-au promis. Trebuie să se ţină de cuvânt! Au promis! Au promis!!  Cum mă întorc eu acasă?”
Cu câteva luni în urmă, cât încă mai avea serviciu şi foamea nu bătea la uşa ei, ajutase un cuplu de colegi cu o sumă de bani. Nu erau mulţi, dar pentru ea erau importanţi. Bani albi pentru zile negre, îi strânsese cu sacrificii în luni multe de trudă, gândindu-se că o să-i aibă în zilele în care soarta nu avea să le mai surâdă. O femeie tânără şi singură, cu un copil mic de crescut, trebuie să fie prevăzătoare. Fusese suficient de prevăzătoare să îi adune şi în acelaşi timp suficient de naivă, să îi dea pe câteva vorbe-n vânt şi rugăminţi cu promisiuni mincinoase. Acum toate rezervele i se terminaseră, nu mai avea job de două luni, venea iarna, ea nu mai avea nici ce pune pe masă şi în apartamentul lor umezeala şi frigul se îmbinau în voie. Abia ieri reuşise să găsească o slujbă, ca vânzătoare la o tarabă, în piaţă. Va începe de luni şi va avea măcar bani de pâine. Până atunci, însă, timpul era lung şi se scurgea greu.
Zilele trecute descoperise că prin şifonier curgea apă. Toate hainele erau  umede şi miroseau greu, a mucegai. Le scosese şi le întinsese afară, pe balcon, apoi ştersese bine lemnul şifonierului, îl depărtase de perete şi-l lăsase gol, cu uşile la perete. În spatele lui peretele era albastru. Ciuperca mucegaiului se înmulţise şi legase peretele printr-o pâclă groasă de lemnul subţire al şifonierului. A trebuit să cureţe, să frece cu clor şi să lase fereastra larg deschisă. Acum stăteau înghesuiţi într-o singură cameră. Frigul pătrunzător nu-i lăsa să se odihnească noaptea. Tremurau mai mult decât dormeau. Copilul, cuminte, tăcea. Înţelegea prea mult pentru vârsta lui şi nu îndrăznea să ceară mai mult. Singura rază de speranţă rămâsese recuperarea acestui împrumut. De o săptămână îi tot suna şi-i ruga să-i aducă măcar o parte din datorie, cât să mai poată supravieţui câteva zile. Ei se scuzau şi tot amânau. Se săturase de pretextele lor şi ar fi renunţat la bani dacă nu ar fi avut atâta nevoie. Cu o seară înainte reuşise să-i convingă să-i aducă o parte din datorie. Îi aştepta de patru ore. Patru ore lungi petrecute în ploaie şi noaptea cobora hotărâtă pe pământ iar ei nu apăreau de niciunde.
De ce i-oi fi ajutat eu când ştiam bine că trebuie să lupt şi cu dinţii să-mi scot banii de la ei? Mintea mea puţină de muiere. Mi-a fost milă de ea, că plângea de i se înnodau lacrimile în barbă. De parcă pe mine mă ajută cineva! Cum mă duc eu acasă acum?”
Un fior de gheaţă o scuturase. Întunericul îşi aruncase mantia peste peronul îngheţat. Oraşul îşi aprinsese felinarele, maşinile alergau grăbite cu farurile aprinse şi ştergătoarele pornite, geamurile tramvaielor şi microbuzelor care treceau pe lângă ea erau aburite, semn că în interior era un pic mai cald ca afară. Călătorii se împiedicau în continuare de ea în drumul lor grăbit şi înjurau printre dinţi. Ea nu-şi mai simţea degetele, umerii, obrajii îngheţaţi. Până şi ultima speranţă începea să-i îngheţe. De la un timp privirea-i era atrasă doar de roţile grăbite pe asfaltul ud. N-ar fi fost nevoie decât de un singur pas. Un pas şi asfaltul nu ar mai fi fost atât de singur ud iar ea ar fi scăpat de toată durerea, de frig, de griji, de de gânduri, de foame. Totul s-ar fi terminat uşor şi repede. Se apropiase de bordură şi întinsese piciorul să facă primul pas spre neantul atât de ademenitor sub roţi. Un claxon ţipase strident iar ea, trezită, se scuturase ca după coşmar. Şi copilul?
“Mai stau puţin. Trebuie să vină! Au promis, vin cu siguranţă! Poate sunt în următoarea maşină. Uite, se văd nişte faruri apropiindu-se. Cum să plec tocmai acum?!”

de

Roaba lui Dumnezeu


  • Lasă Riie, stai liniştită că nu rămân ele lucrurile aşa. Mai abţine-te şi tu, că rezolvăm ca de obicei.
  • Ce să las, Lache? Nu vezi cum îşi bate sărăcia asta joc de noi? Nu zice nimic, stă mută! Nici când a trebuit să vorbească nu a deschis gura, de ce ar mai deschide-o acum? Ce, numele meu nu e bun? Nu putea să-i pună amândouă numele de la noi? Dacă era şi al meu tuşea? Ori eu sunt bună doar să-i fac fală, să aibă cu ce se mândri! Muunceeşte, proasta, ce să facă! Doar de muncă e bună, respectată de ce să fie! Vai de capul meu Doamne, cum de m-ai pricopsit cu aşa o sărăcie pe cap?!
  • Taci, fă, dracu’ din gură, n-auzi! Ascultă ăştia la tine de după gard! Lasă că vine Petrică acasă şi stăm noi de vorbă altfel. Nu trebuie să ne ştie toată lumea, să râdă şi cu curu’ de noi!
  • O să râdă şi cu curu’, Lache! O să râdă! Ce, crezi că oamenii sunt proşti, nu o să întrebe cum o cheamă? Crezi că nu o să mai fie nimeni care să afle? Cum mai scot eu capul în lume? Cine mai sunt eu în satul ăsta când o să se afle că am lăsat nişte sărăcii să-şi bată joc de mine? Eu nu am ce căuta cu ei la masă, să ştii! Să se descurce! Singuri au hotărât, singuri să stea în faţa lumii. Eu cu ei pe drum nu am ce căuta, să fie clar.
    Cuvintele cădeau ca pietrele în capul meu, iar eu tăceam în continuare privind pe geamul bucătăriei de vară la ploaia rece şi sâcâitoare de afară. Nici nu mai ştiu cât a ţinut vremea rea. Simţeam că putrezesc acolo, în satul acela de pe malul Dunării, la fel de singură şi tristă ca ploaia ce-mi intra insinuos pe sub piele, până în ultimul neuron. O tăcere de mormânt se aşternuse în mine şi aproape că uitasem rostul cuvintelor. Le scoteam uneori, silabă cu silabă şi le aruncam în eter, rar, privindu-le cu mirare cum se împrăştie singure, legându-se unele de altele fără sens, după o logică pe care eu nu o mai pricepeam. Toţi erau în vervă,nervoşi, îmi aruncau invective tăioase, eu doar aş fi închis ochii, prea obosită şi prea golită de viaţă şi de orice sentiment. Inima se adunase cu totul într-un colţişor ascuns se învelise în ultimul strop de viaţă şi-mi lăsase corpul gol, ca o cavernă în care orice gând păşea cu zgomot asurzitor. Închideam ochii, puneam palmele pe urechi şi le alungam ca pe gângănii, pe ele, gândurile ce nu-mi dădeau pace. Păstrasem doar unul ce se înfipsese adânc sub frunte, între ochi şi care-mi şoptea neîncetat „a mai trecut o zi- trebuie să supravieţuieşti”.
    …….
  • Năşicăăă! Eşti gata?
    Am tresărit şi-am sărit de pe scaun. Era târziu de venise deja fină-mea după mine.
  • Hai în casă, fină! Nu sunt, nu a venit naşu-tău  încă. Doar ce am vorbit cu el la telefon, cică vine cu vecinii cu maşina.
  • Mă năşică, se face prea târziu. Uite, deja a început să se întunece. Şi ploaia asta nu se mai termină, parcă mi-a intrat şi-n suflet. Nu ar fi bine să mergem pe întuneric la biserică.
  • Ce să fac, fină? Nu m-a lăsat să o aduc cu mine şi nici să mergem aşa, de unele singure nu am putea. Nu-ţi dai seama că s-ar supăra dacă am pleca fără el? Lasă că ajunge. Acum o oră a plecat din Severin, trebuie să apară, nu are cum să mai facă mult pe drum.
  • Măcar să nu rupă lumânarea aia… ar fi semn rău.
  • Mi-a promis că nu o rupe. De asta nici nu am împodobit-o acolo, ca să o poate pune dreaptă în spate. O împodobim şi plecăm imediat ce ajunge.
  • Off, mai trece timpul şi cu împodobitul. Naşa tot supărată e?
  • Ei, cum o ştii. Nu-ţi face griji, că îi trece ei.
    Timpul trece greu când aştepţi şi te grăbeşti. O oră se întinde lung, pe o jumătate de zi. Vezi cum trece lumina pe lângă tine, gonită de întuneric, umbrele se alungesc, se înconvoaie apoi dispar cu totul, înghiţite de suflarea din ce în ce mai adâncă a nopţii. Aşteptam numărând secundele, cu o tânără mămică, tot mai îngrijorată şi mai nerăbdătoare lângă mine, cu doi socrii ostili şi furioşi în bătătură şi doi copilaşi care nu mai înţelegeau nimic îmbrăcaţi gros, ca de plecare. Aşteptarea se prelungea nepermis de mult, ca o prevestire rea. Într-un final o maşină a oprit la poartă. Din ea mi-a coborât grăbit şi posomorât bărbatul. Parcă toate figurile erau în ton cu vremea ploioasă şi rece – întunecate şi încruntate, ca un coşmar.
  • Sărut mâna, mumă! şi-a salutat el doar mama.
  • Să trăiţi! Ajunseşi, Petrică, maică? Hai că te aşteaptă fină-ta de nu mai poate!
    Bărbatu-meu, încruntat, muşcându-şi buzele, ş-a scuturat de ploaie, şi-a dat noroiul jos de pe pantofi şi a întrat în casă.
  • Ce faci, Petrică? Ai adus lumânarea?
  • Am adus-o. Du-te şi tu şi ia-o din maşină, că eu am mâinile pline de sacoşe.
    M-am dus şi m-am întors, ţinând lumânarea ruptă în mâini. Tremuram.
  • Păi bine Năşicule, e ruptă.
  • Nu ţi-am zis măi, omule să ai grijă de ea? Cum mergem acum cu lumânarea ruptă la biserică?
  • Dacă s-a rupt, s-a rupt! Lasă că nu se frânge de tot, o să-i pui florile şi nu o să se mai cunoască! Ce atâta tărăboi? E o lumânare ca oricare alta., ne-a aruncat peste umăr întunecat şi grăbit.
    Cuvintele au devenit din nou de prisos. Tăcute, am aranjat şi noi cum am mai putut podoaba, frământând în minte propriile gânduri. Nimeni nu ne-a mai băgat în seamă. Oricum nu mai aveam de ales, trecuse demult de prânz şi preotul se săturase aşteptându-ne. Trebuia să ne grăbim. Ce-o da Dumnezeu de acum înainte. Ne-am îmbrăcat, ne-am încălţat şi am ieşit. Fina înainte, fără să mă privească, eu tăcută, cu capul plecat, în urma ei.
  • Hai Petrică, nu mergi? Mică, nu mergeţi niciunul?, i-am întrebat cu jumătate de gură pe bărbatu-meu şi pe soacră-mea.
  • Nu merg, mai am treabă cu muma şi cu tata! Du-te tu, mi-a răspuns nervos.
    Am plecat cu lumânarea în mână şi copiii agăţaţi de poale.
    În biserica rece, întunecată şi umedă, candelabrul arunca lumini palide şi umbre mişcătoare pe pereţi. În mijloc, pe masa împodobită ardea tremurând o lumânare şi aştepta cuminte cartea sfântă acoperită cu crucea de argint. Lângă masă aburea apa în cazan.
  • Întoarceţi-vă cu faţa la apus şi spuneţi după mine, mi-a zis preotul.
  • Te lepezi de satana?
  • Mă lepăd!
  • Te lepezi de satana?
  • Mă lepăd…
    Eu, cu pruncul  dolofan cu ochi strălucitori, în braţe, cu rou[ în colţul ochilor şi un nod mare în gât, mă lepădam de tot răul din viaţa mea. M-aş fi lepădat şi de viaţă, dacă pe margine, lipiţi cuminţi de scaune, nu ar fi aşteptat proprii mei copii. Lângă mine, mămica îşi privea îngrijorată odorul şi cumnata ei ţinea lumânarea de botez cu gândul aiurea. Preotul citea în continuare în biserica goală, pentru trei copilaşi, trei femei singure şi un fotograf.
  • Se botează roaba lui Dumnezeu Alina-Emilia în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin!1000023_372873196172656_1872322281_n
    Botezam.
de

Tristeţi primăvăratice


Ne plânge primăvara. A înflorit alb şi nu ne-am înclinat.
A suflat verde crud în tei şi nu ne-am oprit să-i admirăm. S-a îmbrăcat pe rând în flori de cais, de cireş, de piersic, în roşu de lalele şi alb de lăcrămioare iar noi, prea grăbiţi, nu i-am spus niciodată cât de frumoasă este. Şi-a adus berzele şi a pus privighetorile să ne cânte la geam în fiecare dimineaţă şi noi, prea obosiţi, nu le-am auzit.
Azi, când şi-a deschis florile gingaşe de liliac, noi suntem prea departe să le putem fura parfumul. Acum plânge cu cer plumburiu peste frunze de ochi verzi, cu furie şi neputinţă- poate, poate va reuşi cu lacrima să ne ajungă în adâncul sufletului, acolo unde ne-am închis bucuria şi iubirea.
Plouă şi nori furioşi stau îngrămădiţi peste creştetele noastre în timp ce noi suntem prea grăbiţi şi nu găsim o secundă să ridicăm ochii ca ploaia să ne spele obrajii cu stropi curaţi de rouă.
În căsuţa noastră soba aşteaptă focul să ne încălzească şi aşternuturile îngheaţă îmbrăţişându-se singure de dorul corpurilor fierbinţi. Unde ne grăbim, suflete? Hai să ne oprim o clipă, să ne tragem răsuflarea şi să ne iubim cald, cu patimă ub crengile de meri în floare şi petale catifelate să ne acopere pudic.

Opreşte-te o clipă, dragoste. Ne plânge primăvara.

de

Flori de un leu


  • Ia de la maica o floare! Liliac, mămică, uite ce parfumat e.

  • Cu cât le dai, mamaie?

  • Un leu buchetul, domniţă. Ia maică, să am şi eu de-o pâine.

Mică, sfrijită şi parcă pierdută în lumea ei, stă singură şi părăsită pe temelia de ciment a cofetăriei închise. O întâlnesc în fiecare seară, târziu, cu aceleaşi flori ofilite în mână. Strada aproape pustie o păzeşte cum poate, cu câinii fără stăpân întişi pe trotuar. E-o bătrână subţire, cu privirea piedută intr-o viaţă anterioară pe când o fi fost şi ea fericită.

Sta cu mâna întinsă, fără să îndrăznească să ceară, doar oferind în schimbul unui bănuţ un buchet cu câteva flori aruncate seara de florăreasa din colţ, lângă taraba căreia are refugiul. Oferă pierdută câte o garoafă pălită, busuioc,  un rest de tuberoză. Nu câştigă mare lucru. Câte un trecător milos îi mai lasă câte un leu, fără să se uite la buchetul întins.

Mai primeşte uneori şi de mâncare, dar nu se bucură decât de prăjiturile din cofetărie. Pe acelea le acceptă fiică-sa. Pentru restul ia bătaie, că pâinea nu se poate tranforma în bani.

-Mamaie, de ce nu stai mata acasă, în pat la ora asta? Nu vezi că-i miezul nopţii? O să ţi se facă rău de la căldură!

Mă priveşte cu ochii miraţi, întorcându-se cu greu către mine şi-mi răspunde şoptit.

-Nu-mi e cald, maică, am un asm care nu mă lasă să respir şi trebuie să stau îmbrăcată.

După efortul şoaptei se întoarce din nou în lumea ei, punând cu mâna tremurândă leul în buzunar. Plec cu inima îndoită, gândindu-mă că am şi eu o mamă bătrână şi bolnavă uitată pe undeva prin cine ştie ce colţ de sătuc şi poate că ei nu are cine-i da, la nevoie, un leu să-şi cumpere o pâine.

-Las-o, nu cerşeşte pentru ea, îmi taie gândul partenera de drum. O obligă fiică-sa şi gineri-său. Stau ca ulii la pândă şi cum adună bătrâna câţiva lei, vin şi-i smulg banii. I-am surprins eu şi de atunci mai degrabă intru şi-i cumpăr ceva de mâncare, nu-i mai dau bani.

Două bănci mai departe descoper şi fata. Buhăită, grasă şi murdară, cu picioarele întinse indecent pe trotuar, nepieptănată. Nu are cincizeci de ani, deşi, ochii îngropaţi sub faldurile pleoapelor lăsate te-ar face să-i dai mai mult. Din când în când duce ţigara la gură şi trage cu sete fumul în piept. Atunci îi vezi degetele cu unghii negre, murdare. Mâinile îi tremură. E încălţată cu papuci ieftini, de plastic, cu două numere mai mari, ce-i lasă la vedere tălpile prăfuite. Şade răstignită pe bancă ca pe o cruce a îmbuibării şi nu o scapă din ochi pe maică-sa. Bătrâna ţine mereu mâna întinsă, implorând milă, sau poate moartea care a uitat să vină s-o ia.

de

Bătrânul


Era o vară răcoroasă. Locuitorii din satul de la malul mării aşteptau turiştii ce întârziau să apară. Puţinii curajoşi care se aventuraseră, totuşi, până aici, tremurau înghesuiţi sub umbrare joase, acoperite cu papură şi pândeau orice rază de soare care îndrăznea să răzbată printre norii groşi.

În ultimul an plaja se tot îngustase şi acum, în zilele cu furtună, apa muşca furioasă din lutul falezei. O scară rudimentară de scânduri de brad urca pieptiş până la cea mai apropiată terasă care nici măcar nu-şi mai deschisese porţile în vara asta. Stătea acolo, cu faţa la mare, cu lacătul pus pe poartă şi mesele pustii sub pălării de trestie putrezită. Buruienile invadaseră pavajul şi barul îşi expunea acum, indecent, mânerul curbat al dozatorului de bere.

Cârciuma din mijlocul satului era veşnic plină de localnici ce beau pe rând în cinstea verii ce va veni cu siguranţă şi a turiştilor ce le vor călca pragul. În fiecare dimineaţă, în larg, navele de război americane îşi făceau exerciţiile de înviorare. În urma lor rămâneau pete întunecate de ulei ce invadaseră plaja şi se lipeau de tălpile temerarilor care se aventurau desculţi până în apă.

Tocmai acum se gândise să poposească în sat un cerşetor. Avea faţa plină de riduri adânci, privirea obosită, gura fără dinţi, adus de spate, cu barba albă, ţepoasă şi neîngrijită. Îşi făcuse un culcuş pe malul mării, într-un intrând ferit, săpat în faleză. Îşi aşternuse acolo un palton soios şi câteva boarfe şi cine se aventura noaptea pe plajă, putea să-i vadă capătul aprins al ţigării ce nu-i părăsea niciodată degetele.

Ziua venea până în faţa cârciumii, se aşeza pe trotuar şi aştepta. Nu cerea dar nici nu refuza o porţie de mâncare. Beţivii satului îl mai înjurau că le stă în drum şi se împiedicau de el când plecau seara către casă. El tăcea şi privea după ei clătinând uşor din cap. Uneori înjura încet printre dinţi, alteori cânta o melodie doar de el ştiută şi râdea de unul singur cu gura până la urechi. Apoi se încrunta brusc şi nu mai scotea un sunet ore în şir. Umbra bezmetic pe uliţele satului şi mulţumea politicos când primea de pomană. Bătea satul în lung şi-n lat şi, la câte o poartă părăginită, se oprea şi privea atent în curte. Stătea sprijinit într-un baston,  cu o traistă mică şi soioasă alături şi părea că aşteaptă ca de dincolo de poartă să apară cineva anume. Din când în când ofta. Copiii îl alergau pe uliţele pustii şi aruncau cu pietre în el. Nu se supăra. Pleca fruntea şi mergea mai departe.

Se crease o adevărată legendă în jurul lui.  Unii locuitori credeau că trebuie să fie unul din fii satului şi-şi căuta locul în care a crescut. Alţii presupuneau că există o relaţie între el şi cârciumar, că prea ieşea acesta şi-l cinstea cu câte o bucată de pâine şi un pahar de bere rece. Bătrânul se aşeza la locul lui, pe trotuar, bea berea cu înghiţituri lungi, se ştergea cu dosul palmei la gură, băga bucata de pâine în traistă şi pleca în colţişorul lui de plajă. Acolo îl aştepta un câine de pripas. Împărţeau amândoi bucata de pâine.

Unul din turişti l-a reclamat la primărie că e murdar şi împute plaja cu duhoarea sa, de parcă plaja ar fi fost atât de aglomerată, că nu mai rămâsese loc decât în preajma cerşetorului. Atunci au venit jandarmii să-l alunge. Unul din ei l-a lovit cu bastonul pentru că bătrânul nu voia să-şi părăsească adăpostul. Apoi l-a tras de mână din culcuş şi l-a târât aşa prin nisipul umed. Bătrânului i s-au roşit ochii şi-a rostit stins, printre dinţi:

– De ce te porţi aşa, mă, băiatule, că ţi-aş putea fi bunic. Ştii tu cine-s eu?  Eu am făcut războiul, mă, copile. Am luptat în munţi cu arma în mână, tăicuţule şi tu tragi de mine ca de-un câine mort, acum.

Jandarmul s-a oprit şi l-a privit cu atenţie, apoi a ridicat privirea către colegii lui. Nu ştia ce să facă şi cerea ajutor lor. Nimeni nu schiţa niciun gest, iar lui i se făcuse milă şi nu-i mai venea să facă pe durul. Scăpat din mâinile jandarmului, bătrânul a prins curaj şi-a continuat să povestească. Stătea culcat pe-o rână şi vorbea mai mult pentru el, decât pentru cei ce-l ascultau.

– Am suferit de foame, mă. Mâncam muşchi de pe copaci şi mitralierele trăgeau în noi ta-ta-ta-ta-ta, iar gloanţele muşcau pământul. Săreau bolovani şi bucăţi de metal în toate direcţiile.  Am luptat cu arma-n mână şi-n jurul meu mirosea a sânge şi-a moarte mirosea. Am împuşcat oameni şi i-am privit cum fluturau din mâini şi mureau în faţa mea. Poate aveau şi ei acasă copii, poate lăsaseră o mamă să-i aştepte, unii erau copii iar eu nu mă puteam gândi decât la viaţa mea. De frică trăgeam. Făceam pe noi de frică, taică. Îi vedeam pe-ai noştri cum cădeau seceraţi de gloanţe şi ne-am fi ascuns şi-n gaură de şarpe, în gaură de şarpe ne-am fi băgat, să scăpăm. Câte unul nu murea. Urla  şi ne implora să-l ajutăm, să nu-l lăsăm să moară singur pe câmp. Cu ce să-l ajuţi? Clănţăneau mitralierele, bombele cădeau una după alta şi ne împroşcau cu sânge şi cu bucăţi din camarazii noştri, ne fluierau gloanţele pe la urechi. “Maică, măiculiţa mea de m-ai făcut, unde să mă bag? Scapă-mă de iadul ăsta, Dumnezeule!” Bum, bum, cădeau bombele şi Dumnezeu nu avea cum să ne audă.  Am mâinile pline de sânge şi morţii vin în fiecare noapte să mă întrebe ce-am avut cu ei iar camarazii vin să mă întrebe de ce nu i-am salvat. N-au câte o mână sau n-au picioare şi sângele picură din rănile lor. De ce, mă, tată? De ce?

de

De-a fost iubire


De te-am iubit mai ştie azi doar marea
ce-a sărutat în acel martie-nsorit
degetele îmbătate de-atingeri
şi ochi de stele îndrăgostiţi.
O ştie vântul ce-adie cald peste crâng
cu frunză nouă şi privighetori.
O spune bradul ce-şi apleacă vârful
şi-aşteaptă paşii să ne poarte
printre lalele sângerii.
De m-ai iubit nici cerul n-o mai ştie.
I-ai aruncat în ochii-albaştri
cerneala neagră a despărţirii, când ai plecat
şi-ai stins cu apa ei sălcie
steaua de care agăţasem cu degete îndrăgostite
un vis în doi.
Azi alte mâini îmi prind, în palmele căuş,
Înfiorarea inimii sub sânul stâng
şi alte buze se apleacă
să-şi pună pecetea fierbinte
pe mâinile-ţi ce-odinioară mi-erau
atât de dragi.
De-a fost iubire, o ştiu acum doar vântul,
marea şi teii înfloriţi de pe poteci umbrite.
Dar, ce folos, când astăzi nu e nimeni
din drum să se oprească,
iar paşii noştri, înstrăinaţi,
au uitat calea până la răspuns?
Şi cui i-ar mai păsa, acum, ce-a fost atunci,
când visu-ngemănat a îngheţat
şi nu e nimeni să-i aprindă
un muc de lumânare, la căpătâi?

de

Cu tine


Ştii, o vorbă veche spune să nu dispreţuieşti niciodată plăpânda flacără a unei lumânări pentru că, aşa modestă şi neînsemnată cum este ea, luminează în întuneric. Iar eu ştiu ce-nseamnă să trăieşti în întuneric, îl pipăi ca o oarbă de o viaţă întreagă. Mi-s palmele însângerate de colţii lui hulpavi şi genunchii zdreliţi de atâtea stânci ascuţite pe care-a trebuit să urc, orbeşte.

M-am născut vultur şi-am crezut că pot întinde aripile să cuceresc crestele Carpaţilor. Undeva, pe drum, mi-am pierdut zborul şi de-atunci rătăcesc bezmetic prin lume căutând leacul care, pus pe rană, să-mi ajute aripile să crească la loc. Mă loveam de trunchiuri aspre de copaci, mă afundam în noroaie adânci, mă zbăteam în ape învolburate şi n-avem odihnă decât stânca rece şi umedă în roua dimineţii.

Nici nu mai ştiu de când n-am mai avut o zi de tihnă până să te întâlnesc. Şi nici cum m-ai oprit din alergarea-mi fără rost, nu ştiu. Habar nu am dacă chemarea-mi mută te-a adus, sau ai rătăcit la fel ca mine, sperând să mă-ntâlneşti. Căzusem şi-aş fi rămas acolo, cu faţa în ţărână şi genunchii înfrânţi, obosită de-atâta zbucium fără rost.

Te-ai aplecat şi-ai adăstat o clipă lângă mine  cât să-mi ştergi lacrima şi să-mi întinzi mâna, sprijin. Nu te-am crezut şi, totuşi,  ai rămas. Aduceai cu tine un colţ de stea lucitoare, o furaseşi din focul zeilor când i-ai iubit prea mult pe muritori şi ţi-ai dăruit ficatul vulturilor, pentru ei. Vezi tu, eu mă temeam, eram un vultur orb, fără aripi. Poate, cândva, strămoşii mei se înfruptaseră din tine, poate chiar eu gustasem hulpavă din sângele-ţi cald, în altă viaţă. Puteai să mă urăşti şi te-aş fi înţeles.

Tu ai ales să-mi rămâi sprijin luminat de-un colţ de stea pe-o piatră şi să întinzi spre mine o mână caldă. Mâna cu inima. Parcă vedeam lumina prima dată, uitasem cât de frumoasă-i lumea de când rătăceam fără sens, în întuneric. Ochii mei te priveau miraţi şi boabe mari de lacrimă adăpau ţărâna rând pe rând. Le-ai cules una câte una şi le-ai făcut mărgăritare. Îţi odihnesc acum sub coaste, în cutiuţa de cleştar din piept.

Cu răbdare le-ai strâns, de parcă aşteptasei o veşnicie să mă găseşti şi să-mi aduni lacrima oarbă din ţărâna drumului. Nu m-ai întrebat de unde vin şi unde rătăcesc. Doar ai rămas. Când mi-am făcut curaj, m-am ridicat şi m-ai aşezat de-a dreapta ta, pe piatra visului meu ucis pe care odihneai. Habar n-aveai că-mi îngropasem în ea toate speranţele. Doar o încălzeai firesc şi blând la flacăra fiinţei tale. Şi piatra a crăpat sub greutatea inimilor noastre. În ea am găsit ascunse aripile mele pereche. Iar rana sângerândă s-a închis.

Nu te întreb de unde vii şi când ai să pleci. Îţi spun că vreau să-mi rămâi. Îţi şoptesc blând că visul meu se întregeşte cu tine, îţi îmbrac tălpile obosite de drum în părul meu de smoală şi-aştept cuminte ca zbuciumul lor să se liniştească. Mi-am pus în palmele căuş, apa limpede a inimi cu bătaia ei rubinie. Adapă-te din ea şi potoleşte-ţi setea ce te arde. Îţi sunt izvor, îmi eşti liman. Cu tine viaţa mea se luminează. Ţi-am rămas răcoare dătătoare de viaţă, te rog să-mi rămâi bucurie.

 

de

Popas


Voi poposi în palma ta
un timp.
Preţ de o bătaie de inimă,
cît un oftat,
cît un sărut furat,
cît o atingere de înger
pe umăr.
Voi poposi în palma ta
un timp.
Cît o rază de soare.
Cît o aripă de înger în zbor.
Preț de o iubire.
Strînge pumnul cu grijă,
să nu-mi striveşti visul.

de

Nu mă lăsa


Nu mă lăsa să te aştept
cu uşa inimii deschisă
când ştii că n-ai puterea
să-i treci pragul
şi să te-aşezi
preţ de o respiraţie
adâncă.
Mă va ucide răceala balanţei
în care îi arunci
bătaia.
Să nu mă-nveţi să te iubesc
de ştii că nu ai să-mi rămâi
până la sfârşit,
altar.