Trecem prin viaţă fără să ne gândim la curgerea ei. Creştem, ne jucăm, învăţăm, citim, visăm, iubim şi le lăsăm pe toate să treacă fără să realizăm pe moment cât de mult au însemnat unele din aceste etape în dezvoltarea noastră. Pierdem clipe preţioase, pierdem iubiri, ani, vieţi.
Nimic din ce trebuie să spunem nu spunem la timp. Ni se pare normal ca ceilalţi să intuiască ceea ce simţim, sau pur şi simplu ne este greu să ne exprimăm sentimentele.
Alergăm, adunăm alte clipe, iubim din nou. Nu ne dăm seamă că la fiecare pierdere, cu fiecare plecare, o bucată din noi rămâne agăţată în timp, legată de ceea ce ne-a definit ca oameni.
In graba către nicăieri nu realizăm că rămânem tot mai goi şi mai singuri.
Abia târziu, când o zi cu soare aureşte la fel florile pieţelor, trecutul revine cu toate trăirile atât de intens, că umerii cad, picioarele tremură şi ne dorim să putem îngenunchea şi plânge. Anii nu se mai întorc, viaţa s-a scurs şi ne trezim târziu, când inevitabilul nu mai poate fi amânat.
Drumul vieţii nu are decât un sens şi acela ne duce înainte, spre un capăt de care suntem conştienţi şi de care ne temem pentru că dincolo de el nimeni nu poate spune ce este.
Uneori, cu un covor de frunze uscate, un crin delicat într-o grădină arsă, o apă curgătoare, sau cu o rază ce se joacă în fereastra unei case ce mi-a fost cândva adăpost, se trezesc în mine amintiri vechi.
Revăd oameni demult plecaţi şi mi se face atât de dor că mi se taie respiraţia. Îmi dau seama că orice aş ajunge în viaţă şi oricâte bunuri aş aduna, nimic nu va putea înlocui un suflet drag pierdut şi o căsuţă modestă în care am fost cu adevărat fericită.
Uncategorized
Pânza
Sub boabe mari de rouă tremură,
discret, o pânză de păianjen.
-Îl vezi?, mă-ntrebi.
-Îl văd, răspund.
-Aşteaptă prada.
O muscă, o albină,
un fluture cu aripi străvezii.
De-aş fi păianjenul,
tu cine-ai vrea să fi?
Privesc tremurul pânzei
şi roua cu degetul o strâng.
-De-ai fi păianjenul, aş fi
firul pe care l-ai ţesut s-ademeneşti.
Nu ştiu să zbor din floare-n floare.
Gela
-Au, fi-al dracu’ Doamnee, dă-te mă ţâgane jos de-acolo, n-auzi?! Hai, mânca-ţi-aş pulicica ta, că vine tac-tu acu’ şi te ia la omor. Oprelee, dă-te mă jos, se aude peste uliţi vocea leneşă şi uşor tabagică a Gelei, rudăriţa din colţ.
-Nu vreau, fă! Dă-mi bani de ţigări, îi răspunde din vârful dudului fiu-său, Oprel.
Oprel are doisprezece ani, pantalonii rupţi în cur şi fumează ca un turc. E tuciuriu, cu părul blond ca tac-su şi dat la rele de mic. Când e singur acasă se furişează după uluci şi priveşte pe sub fustele femeilor ce trec pe drum. Dacă se dau mai aproape de gard, le şopteşte abia auzit „Ce te-aş fute, fă”. „De parc-ai avea cu ce, stârpitură”, îi mai răspunde câte una mai slobodă la gură şi răspunsul îl face să-şi dea repede pantalonii jos, să-şi ia puţa în mână ca să demonstreze că are. Femeile i-au învăţat năravul şi ocolesc gardul cu uluci rare dincolo de care pândeşte puiul de rudar. Ia zilnic bătaie de la tac-su şi-i altoieşte la rândul lui pe fraţii mai mici, aşa, de răzbunare. Cerşeşte ţigări la trecători, se ascunde când e vorba de muncă şi urlă ca din gură de şarpe când aleargă tac-su cu securea de cioplit după el.
-Haide, mo, că ne bate tac-tu pe amândoi, nebunule, continuă Gela să-l roage cu frumosul şi-l priveşte chiorâş, cu mâna pusă streaşină la ochi.
Rudăriţa are capul acoperit cu basma decolorată de bumbac, prinsă strâns peste frunte cu şervet alb, o burtă revărsată în valuri pe sub cămaşa lungă, înflorată şi o fustă creaţă, pătată de mâncare pe poale, peste şoldurile generoase. Ar fuma şi ea o ţigară, dar Milică, bărbatu-său, s-a hotărât de două zile să nu mai lase un ban la vedere. I s-a pus pata ţiganului că munceşte ca prostul şi n-are bani de-o bere când îi arde buza.
-Dă-mi bani.
-De unde, mo, de unde să-ţi dau dacă n-am?, se plânge rudăriţa şi-şi pune mâinile-n cap. Al dracu’ tu cu zîlele tale de copil, mă omori, mo, mă bagi în groapă.
În mijlocul bătăturii fierbe nişte ştevie într-un ceaun plin de funingine pus pe pirostrii. Masa de pânz. Gela se apleacă şi împinge o mână de surcele sub ceaun, icneşte şi se ridică cu greu în picioare.
-Fa, Georgeto, ai grijă de ceaonul ăla până mă-ntorc, strigă la fetişcana subţire ce mânuieşte cu sârg un măturoi de nuiele şi ridică un balon de praf în jurul ei.
-Da tu şe faşi, fă? Un’ te duşi?, îi răspunde fata fără să se oprească din măturat. Nu vezi c-am treabă?
-Ia, până colea, răspunde evaziv Gela şi iese clătinat pe poartă. Se uită-n dreapta, se uită-n stânga, uliţa pustie. Oamenii-s plecaţi care-ncotro pe la treburile lor. Stă ce stă cu mâinile-n şolduri şi-o ia lipa-lipa cu tălpile goale prin glod, la dreapta. La prima poartă se opreşte, se ridică pe vârfuri, dă drugul la o parte şi intră în curte.
-Vioricooo, fa Viorico!, strigă prelung, cântat.
-Ce vrei, fa?, îi răspunde răstit femeia din casă. Doar ce intrase să se odihnească puţin în crucea zilei.
-Ieşi, fa, pân’afară, că am o vorbă cu tine.
De după perdeaua lungă, pusă apărătoare de muşte, se iţeşte capul descoperit al vecinei deranjate.
-Ieşii, na. Ce vrei? Ce dracu, Gelă, plecaşi de-acasă cu legătura aia la cap, eşti nebună?
-Fa rumânco, nu mai poci, mă doare capul de mor.
-Te doare pe dracu. Zii mai bine că-ţi e lene.
-Ba sete-mi e. Dă-mi şi mie un pahar de vin, se scutură Gela de boală cu speranţă în ochii injectaţi.
-Păi nu ziseşi că te doare capul? Cu vin nu-ţi trece.
-Dă-mi fa, mâncaţi-aş, că-ţi munşesc pentru el. Uite-ţi fac un cârpător.
-Da-l faci tu, fa, sau îl face bietul Milică?
-Da’, dă-l la dracu, rumânco, că s-a făcut al dracului Milică. Nu mai vrea să-mi dea un ban, fă!
-Păi cum să-ţi dea dacă-i bei pe toţi şi-i dai prostului de fiu-tău să-şi ia ţigări?, o întreabă Viorica în timp ce-i pune paharul cu vin în faţă. Hai, dă-l repede peste cap şi du-te că acu’ vine Viţu şi te ia la goană. Ştii că ăluia nu-i place să te vadă pe aici.
-Ai fa, rumânco, că nu fac nişiun rău, ce-i căşună aşa pe mine?, întreabă naiv rudăriţa, de parcă nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase şi dă repede paharul de vin peste cap. Plescăie fericită şi se aşează, comod, pe scaun.
-Ai Viorico, da o şeapă nu-mi dai şi mie? Să pun şi eu în fiertura aia de ştevie, să le dau să umfle burţile, fi-ar ai dracu’, că nu se mai satură. Tii, şe mă doare, fa, se vaită iar şi clatină abătută din capul legat cu şervet alb. Mă omoară ăştia, fa.
-Lasă că nu mori, ce-ai văzut tu drac mort?, o îmbărbătează femeie şi coboară în beci după o ceapă pentru rudăriţă. Îi aduce şi-o poală de cartofi. Na, fa, fă-le şi-o mâncare de cartofi, mai schimbă dracu’ şi tu ştevia aia.
Rudăriţa zâmbeşte în barbă şi lăcrimează din voce.
-Bogdeaproste, rumânco, că bun suflet de om eşti! Da un pahar de oloi nu-mi dai? Că nu mai am neam, fa şi ăla nu-mi lasă fă nici un leu, fi-i-ar norocu-al dracu să-i fie! Mă jur pe copiii mei, fa, să-l mănânşe viermii de rudar zgârşit!
-Taci dracu că munceşte bietul om de nu mai ştie ca să vă ţină pe voi.
-Iaaa, munşeşte, fa, munşeşte, da’ dacă nu ne alegem cu nimic? Ciopleşte toaată ziua pe o baniţă de porumb, rumânco. Rumânii e ai dracu’, se uită să ia pielea de pe rudar. Dacă ar putea să le facă ălbiile pe gratis, fute-mă-n norocul lor.
-Machea Gelă, nu-ţi e, fă, ruşine să vorbeşti aşa? Tu vii să cerşeşti la mine şi mă drăcui în faţă?, o ia Viorica, nervoasă, la întrebări.
-Taci, fa, rumânco, că nu de tine vorbeam, mâncaţi-aş, de rumânii ăştia ‘oţi. Mai dă un pahar, pupaţi-aş tălpile tale, să-mi vină snaga la loc.
Femeia îi mai toarnă un pahar de vin şi-o zoreşte.
-Hai, dă-l peste cap şi dă-i drumul, că n-am chef de scandal din cauza ta. Şi aşa mi-ai stricat odihna.
Rudăriţa ia o gură de vin şi-ncepe să plângă.
-Nu ştii tu, fa, Viorico, ce greu o duc. Toţi trag de mine, fa, lua-i-ar moartea să-i ia de puturoşi. Şi rudaru’ care s-a făcut al dracu’ şi nu-mi mai dă un ban. Îmi vine să mor, fa, zâc zău, vai de capul meu.
De peste drum se aude un ţipăt lung şi urlete.
-Mamo, fă mamă, unde dracu’ eşti? Căzu prostu din dud şi moare, fă, chirăie cât o ţine gura, Georgeta. Pe vocea a doua îi ţinea isonul Oprel cu-un urlet de durere.
-Ho, daţi-vă dracu’, că viu acu, arde-v-ar focu’, strigă şi rudăriţa de la masă, fără să se urnească de pe scaun. Dă-mi, fa, rumânco şi-o ţîgară că mă omoară ăştia, fa. Şi-un pahar de oloi.
O zi de vară
Pe sârmă
Am urmărit azi o porumbiţă. Era într-un grup de patru porumbei, sus pe o sârmă suspendată deasupra tuturor. Nu i-a plăcut compania şi a plecat de lângă grup, dar nu în zbor, cum m-aş fi aşteptat, ci mergând ca un acrobat pe sârmă. Strângea bine sârma cu degetele, punea pasul, strângea din nou sârma cu degetele celuilalt picior. Când se dezechilibra deschidea aripile şi fâlfâia scurt, cât să se echilibreze la loc. Ca atunci când te străduieşti să mergi pe-o linie trasată cu creta pe asfalt şi deschizi larg braţele, să nu cazi. N-am fotografiat-o, deşi aş fi vrut. Aparatul nu ar fi reuşit să surprindă nici concentrarea nici determinarea ei. Din când în când întorcea capul şi privea înapoi, parcă voia să măsoare distanţa faţă de cei lăsaţi în urmă. Când a considerat că şi-a acordat suficient spaţiu, s-a oprit. Ceilalţi au privit o secundă după ea, unul chiar a făcut doi paşi s-o urmeze, dar i s-a părut muncă grea, aşa că s-a întors la îndeletnicirile anterioare. Ea şi-a curăţat puţin penele, a prins o pală de vânt, şi-a întins aripile şi-a zburat. Îşi demonstrase esenţialul.
Cumva logic, mi-a adus aminte de melodia celor de la Vama.
Arşiţă
Arde. Nu-ţi dai seama imediat ce ieşi din casă, ci doar după câţiva paşi. Arde asfaltul şi tocul sandalei se înfundă adânc în asfaltul moale, arde în creştet soarele-ţi încinge părul până la punctul de aprindere de te şi miri când pui mâna că nu s-a aprins încă, arde geanta pe umăr şi pielea pe mâini, arde în plopi şi frunza uscată se stinge cu-n foşnet scurt pe alei. E arşită şi-n frunza lepădată ai senzaţia că arde-n mijloc de octombrie.
E vară plină şi totuşi…
Ardea nisipul. Lepădam papucii cu talpă grea încropiţi din sandalele de anul trecut cu bareta tăiată şi călcam cu grijă cu tălpile goale prin aurul lui. Nisipul miscător primea piciorul ca pe-o ofrandă şi-l învăluia cu dragoste fierbinte. Nu puteam ţine talpa mai mult de câteva secunde în el. O înlocuiam cu cealaltă, apoi o luam de la capăt, ca într-un joc pe cărbuni aprinşi. Toată suflarea satului se odihnea la umbră, prin case, pe sub nuci, prin grădini. Eu n-aveam odihnă şi nici soarele nu mă oprea mai mult de câteva minute în loc, la răcoare. Aveam mâncărimi în cur, aşa mă diagnostica Dădica. Aşteptam până adormea maica şi ieşeam tiptil afară unde trebuia întâi să mă opresc să mă frec la ochi năucită de lumina orbitoare.
Deschideam uşor portiţa -să nu scârţâie- sau ieşeam pe poarta mare din curtea animalelor, mă propteam cu coatele pe gardul grădinii şi priveam până hăt departe, pe duna de nisip pe care se ridicau în valuri casele din spatele cimitirului, peste crucile cimitirului ce dormeau la umbra copacilor, dădeam o raită până jos, la baltă, mai smulgeam o buruiană, mai scoteam apă din gropan şi mai aruncam pe câte un strat mai pălit, apoi mă declaram obosită şi suiam coasta înapoi, în drum. De acolo o luam la dreapta, nu intram înapoi în curte, doar nu eram nebună. La dreapta, către Jieţ. Mă bălăceam un pic, alergam câte un crăpcean sau un lin pe sub frunze, până în papură, căutam scoici şi melci pe sub mal, număram mormolocii de broască şi nu le dădeam niciodată de capăt, atât de mulţi erau. Îmi plăceau cei mari, cărora le crescuseră deja două picioare. Îi luam în palme şi-i priveam cum se zbat să sară înapoi în apă, cu cozile lor jucăuşe şi burţile umflate.
Îmi puneam papucii şi urcam coasta pieptiş până în mijlocul cimitirului, unde ştiam că odihneşte bunica mea. În jurul ei, cruci de lemn cu acoperiş vopsit albastru, sau cu vopseaua crăpate, unele smulse, căzute într-o rână cu lemnul putrezit. Crucea ei de piatră pe care citeam mai mult cu degetele literele scrijelite printre muşchi uscaţi odihnea la umbra unui dud rotat cu dude negre. Mă aşezam acolo şi priveam înapoi, peste grădini, la căsuţa noastră. Parcă special fusese aşezată aşa, să-şi mai arunce din când în când ochii către casă, să-şi vadă copiii cum creşteau şi umblau desculţi pe bătătură. Ei crescuseră, aveau la rândul lor copii, ba mai şi muriseră puţin între timp, tot ca ea, înainte de vreme.
Rămâsesem eu, cea în sângele căreia clocotea sângele fierbinte al neamului aspru şi aprig al lui Tudorache Zăvăleanu. Puneam degetele pe cruce şi citeam silabisit: “Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu Stroilă Lucia”. Cumva, numele meu scris pe-o cruce veche de piatră mă chema pe furiş în fiecare amiază fierbinte de vară. Lacrimile-mi jucau sub pleoape şi-o durere surdă urca încet din plămâni şi se oprea în gât. Nu plângeam, nu voiam ca acolo, sub pământ să plângă şi ea cu mine. Râdeam, îi spuneam ghicitori pe care le învăţam de la nea Florea, fratele mamei, care tot încerca să mă încuie cu ele şi-o întrebam “Mamaie, de ce te cheamă ca pe mine? Mama Ghiţa zice că semăn cu matale. Şi maica spune la fel. De ce n-ai poză să te văd şi eu?”
Nu-mi răspundea. De sub frunze se auzea câte un pas repede de şopârlă care mă speria şi mă făcea s-o iau la goană către casă fără să-mi iau la revedere. Soarele strălucea la fel de nepăsător, în apa Jieţului copiii ţipau, gâştele-şi strigau bobocii şi pe uliţele pustii începeau să se adune muierile la umbră, cu lucrul în mână. Începea sfatul de seară. Mă strecuram înapoi pe poarta mare fix la timp, să nu intre maica la bănuieli şi să mă întrebe “Pe unde-ţi plimbi, fa, curul pe căldura asta, fiţ-ar chelea-a dracu’ de boţană!”.
Ultimul tren
O vezi?
Acolo-n mijlocul câmpiei arse,
printre lujerii înalti în care
s-au copt semințe negre de scaieți.
Stă cu capul plecat,
așezată pe scândura băncuței vechi
pe care-așteptau călători prăfuiți
la început de veac.
O știu de-o viață, de când străbat câmpia
în graba mâncătoare de secunde a zilei.
Am vrut s-o strig, să-i spun că-n gara ei
nu mai oprește astăzi niciun tren.
Vântul mi-a furat vorbele
și le-a purtat pe aripi, departe.
N-au ajuns la ea și nici nu le-ar fi priceput.
Avea un câine vânăt, atunci, la început.
Ședea făcut covrig la picioarele ei
cu pantofi prăfuiți.
O apăra.
Acum are o moarte mică chircită alături,
pe marginea băncii.
În dreapta ei peronul s-a ascuns definitiv
sub buruieni,
în față șinele-au ruginit tăcute pe
traverse crăpate, de lemn.
Și ea s-a uscat încet,
de când așteaptă tăcut,
să treacă ultimul tren
pe care l-a pierdut.
O vezi?
Șade acolo cu genunchii la gură
și-așteaptă cuminte pe ultima bancă
de pe peronul din gara în care
nu mai oprește de un veac
și două luni, niciun tren.
Puţin prea mult
Soarele încălzise pământul toată săptămâna, ştia că lumea se pregăteşte de nuntă. Ianuarie abia începuse şi lumea umbla pe bătătură doar cu o vestă de lână aruncată în spate, mai mult ca să nu uite că doar ce-a trecut revelionul, nu de frig. Se apropia sâmbăta cu bucluc, neamurile îşi făceau drum tot mai des pe la noi să ajute la una la alta. Unii vopseau, alţii ascuţeau cuţite, muierile, la bucătărie frământau, uscau tăiţei, coceau prăjituri, cozonaci, pâine, scuturau, ascundeau lucruri, scoteau şi frecau oalele de pământ în care aveau să fiarbă sarmalele pe lângă pirostriile cu supă. Pe joi aşa, au venit şi-ai mei: mama cu tata şi cu frate-meu. Au adus cu ei o faţă de masă, un aşternut, o damigeană de vin, două gâşte şi un şir de ardei iute fără de care tata nu pleca niciodată la drum lung. Socrii mei i-au întâmpinat cu bucurie şi i-au pus imediat la treaba, că era multă.
La nuntă, ca la nuntă. Lume multă, agitaţie, treabă pe măsură, oamenii s-au mai pus şi la masă. Tata s-a spălat bine pe mâini şi-a trecut pe la sacoşă de şi-a luat o mână bună de ardei. Vreo zece ardei roşii, strălucitori, iuţi ca focul. Gheorghe, un malac blond şi blând ca pâinea caldă, omul în casă al socrilor mei, se uita cu jind cum tata muşcă cu poftă din ardeiul parfumat. Şi i-a lăsat gura apă.
-Dă-mi, mă, cuscrule şi mie un ardei. E iute?
-Nu e cine ştie ce, aşa puţin! Io îţi dau, dacă vrei, da’ să nu mă înjuri după aia! Şi-i întinde un ardei subţire ce abia aştepta muşcătura.
Gheorghe, de bună credinţă, l-a luat şi-a muşcat cu sete, jumătate. Măăă, săracul Gheorghe! Odată s-a roşit, ochii i-au ieşit din orbite, a deschis larg gura, să poată trage aer, că nu-i mai ajungea nimic în plămâni şi lacrimile au început să-i pice grăbite în farfurie.
-Îîîuuuu! Ce făcuşi, Viţule, fiţ-ar chelea a naiba să-ţi fie ţie, îl omorâşi, a strigat speriată mama, şi-a sărit să-i dea omului repede ulciorul cu apă rece, să-şi ostoiască focul. Ia, nea Gheorghe, ia repede o gură de apă şi-nghite. Şi respiră odată că mori. Olele, moare omul la masă mă, deschideţi uşa, faceţi-i vânt. Transpirase şi ea toată şi se agita ca o muscă fără cap, speriată şi superstiţioasă. Cum să moară omul tocmai la nunta fiică-sii?
-Mă, Gheorghe, fiţ-ar făcutu’ al dracu’ de om prost, ce făcuşi, mă?, a sărit revoltat şi socru-meu. Cin’ te pusă, mă dobitocule să iei ardei, tu eşti de mâncat iuţeală, ai? Ai, mă Gheorghe, toată ziua te vaiţi de stomac şi te găsiţi acu’ să faci pe viteazu, să-mi strici nunta copilului? Dă-te mă, dracu’ de prost, ieşi afară la aer odată şi să nu te prind că mori că te strâng de gât, auzi?
Gheorghe tot lăcrima şi se lăsase pe spate, pământiu la faţă, că roşul din obraji devenise întâi vânăt şi-apoi căpătase o tentă cenuşie. Ce să se mai mişte? Doar căsca gura larg şi dădea din mâini, de era gata-gata să-i apridem şi-o lumânare.
-Săriţi, mă, că moare omul aci, s-a trezit şi soacră-mea de lângă plită. A luat un pahar cu apă rece şi fleosc, i l-a deşertat direct în ochii sufocatului. Fi’alimănitului tu Gheorghe, că prost mai eşti, mă! Tu nu ne auzi că vorbim cum mănâncă cuscru, vezi bine că nimeni nu îndrăzneşte să se atingă de ardeii lui şi te găsişi tocmai tu să de dai mare? Bă, da cine poate fi mai prost ca tine?
S-a dus naiba toată liniştea mesei. Muierile se învârteau ameţite pe lângă masă, bărbaţii se scărpinau în creştet cu căciulile în mână şi comentau agitaţi întâmplarea, doar tata, zâmbea tacticos, în colţul gurii şi repeta cu prefăcută supărare:
-Na, el m-a întrebat, eu i-am răspus. I-am spus că e puţin iute, da’ eu ştiu cât de iute mănâncă el? Pentru mine e puţin, na – şi mai muşca încă o dată ostentativ din ardeiul căruia i se vedeau deja seminţele. Cu tot cu seminţe-l mânca şi nu i se clintea nici măcar un muşchi pe faţă. Iote, abia acu’ îl simt puţin iute. Ce să-i fac? Io i-am spus. Dacă ştia că nu poate, să nu fi cerut. A cerut, io i-am dat. Nu era să-l las să mă creadă vreun zgârcit care nu vrea să împartă cu el o bucătură. I-am dat. Ce vină am io? Nu ceruşi tu, mă Gheorghe? Nu ceruşi tu? Nu-ţi spusăi io că e iute? Tu de ce ceri dacă ştii că nu poţi mânca?
-Oleo, fir-aş al dracului, cuscre. Da’ cine crezu că e aşa iute de-ţi ia răsuflarea? Crezui şi io că e puţin, cum zâseşi matale şi mi se lăsă, că prea muşcai cu poftă din el. Muşcai şi io, ce să fac, reuşeşte Gheorghe să articuleze într-un final, printre lacrimi.
-Să-ţi fie învăţătură de minte, fiţ-ar capu’ al dracu’ de prost. Păi tu te pui cu cuscru, mă? Nu mă pui io şi te găsişi tu, îl certa în continuare socru-meu, înţepat, nervos mai mult pe spaima trasă decât pe bietul Gheorghe. Ia dracu şi mănâncă acolo, că se răci ciorba din cauza ta! Când să ne simţim şi noi bine, te găsişi tu să ne strici masa. Să nu te mai prind că mai pui gura, că te spui lu’ Lenuţa şi nu mai mănânci cald o lună, auzi?
-Nu-mi mai trebuie cât oi trăi, fir-aş al dracu’, s-a jurat Gheorghe cu lacrimi pe obraz. Cuscru ăsta nu e om, e drac, altfel n-ar putea mânca ardeii ăia.
S-a ţinut de cuvânt. Nu a mai pus niciodată ardei pe limbă, se speriase rău, săracul, în joia nunţii noastre, când a fost cât pe ce să dea mâna cu moartea de la un prăpădit de ardei cât un deget de copil.
O seară
Oraşul părea topit de secetă, pe străzile pustii iarba ţipa de sete. Teii-şi scuturau petala fără parfum ameţitor, toropiţi de căldură. În zare se iţeau dealurile pline de păduri, cartiere cochete se ghiceau printre copaci, pluteau în strălucirea fierbinte a soarelui ce apunea peste ziua încinsă de mai. Câini fără stăpân alergau cu limba scoasă, cautau cu disperare un strop de apă, pe uşile magazinelor stătau agăţate lacăte grele ce-ascundeau dincolo de gratii marfa puţină şi proastă. Paşii mi se intersectau rar cu paşii altor persoane pe trotuar.
Oamenii zâmbeau când treceau pe lângă mine, îşi duceau pe umeri o linişte pe care eu, de prea mult timp trăitoare într-un oraş agitat, o uitasem. Îi priveam mirată şi mă întrebam cum trece viaţa lor, acolo, la poalele munţilor unde parcul central nu-ţi oferea privirii decât o imensă întindere pârjolită de iarbă neîngrijită, cu bănci plasate pe marginea aleilor, în plin soare. Şi totuşi, ţânci cu genunchi fragili trăgeau după ei jucării colorate agăţate cu sfoară, puştani îşi plimbau rolele pe alei, adolescenţi se ţineau de mână.
La biserica din centru erau nunţi. O mireasă ieşea, alta intra să primească coroana grea a cununiei. „Mărit să fii mire ca Avraam, binecuvântat să fii ca Isaac, să te înmulţeşti ca Iacov, umblând în pace şi lucrând în dreptate poruncile lui Dumnezeu. Şi tu mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te veseleşti ca Rebeca, să te înmulţeşti ca Rahela, veselindu-te cu bărbatul tău şi păzind rânduielile Legii, că aşa a binevoit Dumnezeu”. Câte cupluri vor rezista presiunii timpului, rudelor, firii păcătoase a oamenilor?
Pe bulevard treceau maşini de lux împodobite cu voal şi funde imense. Terasele pline de beţivi ce priveau lumea cu ochi tulburi nu îmbiau la popas.
La capătul drumului mă aşteapta pensiunea la fel de prăfuită, cu pretenţii de multe stele ce m-au abandonat în holul de la recepţie şi-a rămas să mă însoţească în camera strâmtă doar o obscuritate de cel mult 2 margarete. Căldura gonea turiştii pe terasă, să mai respire puţin din răcoarea înserării coborâte de pe munte, în compania ţânţarilor.
La colţ, o benzinărie îngustă, cu două pompe şi un magazinaş prea strâmt, ţineau loc de poartă. Doi câini cu limba scoasă se odihneau la umbra peretelui înfierbântat. M-am dus să le arunc nişte oase şi resturi de la masă. Eventual să le pun un strop de apă. M-a întâmpinat, amabil, lucrătorul de la benzinărie. Avea faţa arsă de soare, brăzdată de riduri adânci şi o lumină caldă în ochi care-i înfrumuseţa zâmbetul.
-Bună seara! Vreţi să aruncaţi gunoiul? Daţi că vă ajut eu.
-Mulţumesc mult, voiam doar să dau nişte oase căţeilor.
-Aaaa, vă rog! Dar să ştiţi că sunt sătui, am grijă de ei, domniţă dragă. Îmi ţin companie în nopţile lungi în care sunt de tură. Sunt şi ei suflete curate, domniţă. Un câine e mai bun ca un om, ascultaţi la mine. Oamenii te trădează şi se folosesc de tine, câinii sunt credincioşi. Şi pentru un codru pe pâine goală te apără.
Am zâmbit vorbei molcome şi calde care îmi aduce aminte de timpuri uitate şi oameni dragi. Şi excesului de “domniţă dragă.”
-Aveţi dreptate. Din păcate nu toţi oamenii gândesc aşa.
-Da’ ce treabă am eu cum oamenii? Oameni-s răi, fără suflet. De unde sunteţi?
-Din Bucureşti.
-Ooo, am auzit şi eu de măcelul câinilor de acolo. Domniţă, eu nu aş fi făcut pe placul oamenilor ălora. Ce, ăia or fost oameni responsabili? Aveţi copii?
-Am, doi.
-Să vă trăiască! Eu am o fată. E studentă la Cluj, la medicină veterinară. Vrea să ajute toate animalele, atât de dragi îi sunt şi eu o ajut, să ştiţi. De ce să n-o ajut, că e copil bun, nu mi-o ieşit din cuvânt niciodată. Şi eu am susţinut-o totdeauna, chiar şi la şcoală când alţii luau note mari pe pile, iar ea se supăra.
-Ei, se întâmplă peste tot, copiii se învaţă cu nedreptăţile de mici.
-Eu nu am lăsat-o aşa. Dacă unul mi-o râs de ea, m-am dus şi m-am luat cu el de piept. Copilul trebuie respectat dacă e bun, domniţă, altfel cum să înveţe ce trebuie? Toţi profesorii mă cunoşteau ca pe calul breaz, la toate şedinţele am fost, una nu mi-o scăpat. Mi-am învăţat fata şi să se apere, dacă o atacă cineva. Am învăţat-o, domniţă, că doar pe ea o am. Să fie descurcăreaţă. Ia să v-o arăt. Nu-i aşa că e frumoasă? Nu că-i pruncul meu şi că mă laud.
Se lăuda. Avea şi cu ce, fata era frumoasă, ce-i drept. Iar el era dispus să-mi povestească despre viaţa lui de om simplu, normal, cu griji mărunte şi fericiri mari. Despre casa lui, viaţa lui, soţia lui, concedii, flori, păsări, grădină.
-Eu nu aş putea sta în Bucureştiul ăla al dumneavoastră, să nu vă supăraţi pe mine.
-De ce m-aş supăra? Sunt şi eu destul de sătulă de el.
-Răi oameni acolo, domniţă. Da’ aşa este e oraşul, trebă să lupte şi ei să supravieţuiască, ce să facă. Lume multă, se calcă pe picioare, de-aia e aşa!
-Aşa este, aglomeraţie mare.
-Am cunoscut odată un medic din Bucureşti. Eram la mare şi am stat împreună pe timpul concediului. Pe atunci lucram încă în Italia. V-am zis că am fost cinci ani să lucrez afară? Cinci ani am stat. Făceam bani frumoşi, domniţă, dar într-o dimineaţă m-am aşezat pe pat şi m-am gândit “mă, pentru cine mă chinui eu pe aici şi fetele mele singure pe acolo?”. Că le lăsasem singure, pe nevastă-mea şi pe fată. Iar fata începea liceul, avea nevoie de mine. M-am întors. Familia e pe primul plan, domniţă dragă, dacă nu înţelegi asta, degeaba trăieşti. Acolo câştigam mult, dar aici aveam sufletul. Nu-mi pare rău. Am făcut ce trebuia. Cu banii pe care i-am adus mi-am luat locul ăsta de casă, am ridicat pereţii şi suntem liniştiţi. Mai am de lucru, ohooo, da’ eu să fiu sănătos. Le fac pe toate.
-…
-Şi cum vă spuneam, am mers noi la mare în concediu şi ne-am găsit cu doctorul acela, cu familia. Încântat de noi, de vorba noastră, de felul nostru, că noi aşa suntem pe aici, domniţă, mai calmi. Nu şi nu, că să trecem pe la ei când avem drum în Bucureşti. Neapărat. Ne-au dat adresa, numărul de telefon, să ţinem legătura, în fine, tot tacâmul. Şi odată, ce mi-a venit mie să zic nevestei “hai să mergem pe la domnul doctor”, să nu ne creadă neserioşi, că noi suntem oameni de cuvânt, domniţă dragă. Şi ne-am dus. Am rătăcit noi ce-am rătăcit acolo, pe străduţele alea şi-am dat de bloc într-un final. Am sunat la telefon înainte, dar nu ne-a răspuns nimeni. Zic nevestei “lasă, cred că nu ne mai cunoaşte numărul, o să se bucure când ne-or vedea la uşă!”. Am ajuns, am lăsat maşina în faţa blocului, am sunat la uşă, nimeni. Nu ne-au primit, domniţă. Am zis asta e, mergem acasă. Când am coborât, ce să vezi. Se pare că parcasem pe locul unuia şi ăla, nervos, ne spărsese parbrizul. Praf l-a făcut! Mergi şi caută parbriz, că nu puteam să ne întoarcem aşa, e drum lung. Era aşa, înainte de Paşti. Toate magazinele închise. Am reuşit să ajung la un service şi ăla de acolo zice “domnle, da’ ai făcut-o pe treabă! N’am cum să te ajut până luni, mergi şi dumneata la cutare service.” M-am plimbat aşa cu nevasta şi copila în maşină prin tot Bucureştiul. Ba că nu au parbriz, ba că mă costa o avere. Mai aveam două milioane bani cash în buzunar şi trebuia să ajung şi înapoi acasă. Atâţia kilometri! Până la urmă am găsit pe unul pe lângă puşcăria aia, la Jilava, de m-a ajutat şi mi-a pus, provizoriu, un parbriz de la o rablă pe care o avea la poartă. Greu o fo’, domniţă. De atunci nici că am mai auzit de doctor sau de cineva din ai lui. M-am lecuit.
-Ăştia sunt oamenii, domnul meu. Nu e singurul, mulţi fac aşa.
-Da’ facă cum vor, e treaba lor. Eu nu mai cred în aşa oameni. Stau acasă la mine şi trăiesc bine. V-am arătat ce trandafiri am în grădină? Când nu am clienţi, stau aici, pe scăunel, intru pe internet şi mă informez. Ştiu ce pământ trebe la fiecare, ce îngrăşăminte, când se taie, cum se taie, tot ce a mai apărut nou. Îmi place să am. Am şi seră, să ştiţi. De toate am numai din curtea mea, eu nu mă duc să dau bani la piaţă. Îi aud pe vecinii mei că se plâng. Eu nu mă uit peste gardul lor. Să muncească. Dacă stai cu mâna întinsă să-ţi dea altul, nimic nu ai. Trebuie să pui osul la muncă. Eu mă duc acasă şi intru în grădină. Ud, plivesc, curăţ. Dimineaţa o iau de la capăt şi am curtea un rai. Ştiu că mulţi mă înjură, da’ n-am eu treaba lor. să injure, nu-i opresc. Eu îmi văd de casa mea şi de familia mea, de nevastă, de copil. Ele sunt comoara mea.
Am zâmbit. Nu aveam timp să răspund avalanşei de confesiuni şi fotografii, care mai de care mai frumoase, mai zâmbitoare şi mai înflorite, se înoptase.
-Să vă trăiască, sunteţi un om fericit cu o familie frumoasă, i-am răspus şi-am pleznit un ţânţar care se îngrăşase subit din umărul meu. De ceva timp doar ascultam şi mă plezneam discret, cu oarecare nerăbdare.
-Săru’mâna, domniţă dragă. Şi dumneavoastră să fiţi fericită aşa cum sunt eu. Da’păi v-am ţinut o grămadă, să mă iertaţi, aşa sunt eu, simt sufletul omului şi-mi place să povestesc. Nu vă supăraţi pe mine.
Cei doi câini se culcaseră la picioarele mele, unul de-a dreapta, celălalt de-a stânga şi mă priveau de acolo de jos, direct în ochi. Liniştiţi şi conştienţi de siguranţa vieţii lor. Îmi simţeam spatele rupându-se de la mijloc şi-aveam mâncărimi peste tot, dar nu-mi venea să mă dau dusă de lângă omul acela cu vorbă blândă şi viaţă împlinită care fusese dispus să împartă din prea plinul sufletului lui cu mine.
Uneori oamenii fac diferenţa. Indiferent unde te-ai afla şi indiferent cât de amar e gustul pe care viaţa ţi-l lasă, există totdeauna într-un colţ uitat de lume câte un om care te poate mângâia.
M-am îndreptat de spate şi mi-am luat la revedere.
-Mergeţi sănătoasă domniţă, dragă, mai treceţi pe la noi, mi-a urat cald în timp ce-mi strângea mâna. Eu m-am întors mai bogată în camera mea obscură, el s-a aşezat pe scaun în faţa uşii să-şi caute informaţii pe internet.
Desperecheat
Azi o să intru, o să mă aşez cuminte
pe fotoliu şi-o să tac.
Să nu te opreşti, sunt doar o boare,
nu te salut, nu-mi întind degetele să te ating
în treacăt, c-o mângâiere.
Am venit cu toamna, m-a ajuns din urmă
şi nici nu mi-am dat seama când a intrat
în suflet, fără să bată la uşă.
A vuit sus, pe creştetul plopilor
şi le-a lepădat frunzele pe alei,
ele au zburat un timp nedumerite
şi mi-au sucombat, galben, la picioare.
Luni, marţi, miercuri, joi, ianuarie, iunie,
duminică, ieri, toate au purtat un nume
pe care l-au scrijelit uscat pe peretele inimii.
Azi n-o să te sărut,
am un suflet şchiop, desperecheat,
ca un pantof uitat pe-o piatră rece de mormânt.
Amăgiri 