Poate tu greşeşti,
poate eu greşesc,
poate greşim amândoi,
lumea spune multe,
spune tot ce vrea,
mie nu-mi pasă de ea,
îmi pasă de tine,
de mine, de noi.
O să mă aşez
pe scaun, aici,
după uşă și-o să tac,
până aflu,
până discern,
până sunt sigură
că pot intra
sau trebuie să plec.
Sunt desculță,
am lăsat pantofii afară,
pe preş, lângă urma
tălpilor tale goale.
Concluzii după cutremur
Doar ce adormisem că m-am tot foit să-mi urmăresc emisiunea preferată pe Discovery – „Deadliest Catch”. Din cauza orei inaintate mi-a fost greu să adorm, așa că am aplicat metoda obișnuită, mi-am luat perna în brațe și m-am mutat în capătul celălalt de pat. Lângă mine Kara visa și Puță sforăia de două voci la picioare.
Am închis ochii, m-am lăsat pradă unor gânduri minunate și-am alunecat pe toboganul somnului.
Când am primit prima zgâlțâitură, am crezut că se mișcă Kara, apoi uruitul m-a făcut să mă gândesc că s-a întors fiu-meu acasă și trece cu mașina pe lângă geam, pe alee, apoi paharele, mobilele, farfuriile…
Hm, mi-am zis, dar ce puii mei turează și ăsta motorul ăla și nu mai intră în casă o dată, e tâmpit?
După gândul ăsta nervos am și sărit din pat odată cu Puță care s-a ghemuit speriat pe covor, în mijlocul camerei. Lustra se legăna să-și dea duhul, cormoranii din parc țipau cât îi ținea ciocul, patul mă plimba prin cameră și Kara dădea din lăbuțe în vis.
La tv se dezbătea subiectul nenumirii de ieri, Iohannis, Dragnea, Tăriceanu, madam abramburica, marea specialistă, toți boșorogii cu păreri. Nimic despre cutremur.
Am crezut că-s eu nebună, până am văzut discursul lui Dragnea secondat de Tăriceanu. Revolta lor era ca-n 2012, pe lângă subiect da’ cu scop precis și atunci m-am luminat! A fost un semn, unul pe care toți îl așteptam. Dumnezeu ne-a zis clar: „Nu mai votați idioți!”
Nu mă goni
Cînd va veni la tine vântul
să nu-l goneşti, deschide
larg fereastra şi lasă-l
să te mângâie cu degete uşoare,
aşa cum îți place să te mângîi,
închide ochii şi lasă-te
sărutat cu buze moi rotund,
pe buze, pe ochi, pe gât, pe piept,
aşa cum îţi place să te sărut.
Priveşte în zare, cerul te va privi
cu ochii mei, briza te va atinge
cu pielea mea.
De ploaia-ţi va bătea în geam
cu degete umede şi reci, nu o goni,
las-o să-ţi ude pleoapele
cu lacrimile plânse când îmi lipseşti
şi lipsa ta mă doare.
Nu mă goni când îți șoptesc
cu glasul fulgilor de nea,
ridică ochii și ia din cer
lumina pe care ochii mei
o vărsau în ochii tăi, din plin,
ca din cornul abundenței,
întinde mâna, șoapta
se va topi în palma ta,
numai bună de adăpat
doruri și dorinți
neîmplinite.
Te voi iubi
Te voi iubi cândva cu mâinile,
cu ochii, cu gura,
cu buze moi şoptindu-ţi
cuvinte obscene
în miez negru de noapte
după ce vom culege luna,
şi-o vom împărţi la câinii
ce vor lătra dragostea noastră
când trece plutind pe alei.
Am să te iubesc
cu toată lumina din ochi
şi-am să te cuprind
cu coapsele pân-am să-ţi sorb
şi ultima fărâmă de gând
ce se încăpăţânează să respire azi
fără mine.
Te voi elibera când ziua
va da drumul zorilor
iar câinii, sătui,
se vor retrage-n cuşti
cu colţii plini de sânge
din bucăţi mari de lună plină
ce-i va lumina din interior
şi-i va transforma în licurici
ce vor arde pe rând
pe altarul dragostei în care tu
te vei fi abandonat în mine
ca să rătăceşti apoi gol pe aleile
pe care dragostea noastră a ars
până la cenuşă
în noaptea în care am prins luna
şi-am împărţit-o,
bucată cu bucată, la câini.
Crăciun cu pace, tuturor!
Să fim roboți
Să ne scoatem inimile din piept
şi să le întindem pe sfoară la soare,
soarele să le usuce iască,
până nu mai rămâne în ele
nici un strop de viață.
Să le punem cheie,
să o învârtim bine,
să bată tic-tac, tic-tac, tic-tac,
să măsoare trecerea timpului egal,
fără emoţie, fără durere,
o secundă, două, trei, şaizeci.
Uite, o luăm de la capăt,
e gata minutul,
apoi ora, ziua, luna, viaţa.
Nu am avea nevoie decât
de câteva secunde în care
să întoarcem ceasul inimii
cu cheia și-am trăi egal,
secundă cu secundă, oră după oră
fără emoții, fără dureri, fără inimă.
Să fim roboţi,
roboții nu iubesc niciodată.
Iarnă fără iarnă
Geamurile sunt aburite, busuiocul din fereastră, uscat, se zbate sub suflarea furioasă a vântului, copacii îşi întind crengi negre către cer şi se leagănă trist, jelesc frunza pierdută, parcarea e pustie – vrăbiile gureşe n-o mai însufleţesc, în tomberon caută înfrigurat un cerşetor, la etajul patru stă un om singur.
La fereastră nu e nicio lumină. Un staniol mare o acoperă în întregime, să nu lase soarele să pătrundă în încăperea singurătăţii. E întuneric în casă ca-n mintea lui rătăcită.
Într-un acces de furie a zgâriat într-o zi cu unghiile pe geamul din mijloc până aluminiul a cedat.
Acum, privirea îi rătăceşte pe alei, dintr-un singur ochi ascuns în spatele unei fante de lumină cât zgârietura unei unghii. Nu-i place ce vede, îl enervează cenuşiul şi oamenii zgribuliţi îl enervează şi câinii scoşi la plimbare cu cozile-n vânt. Crengile copacilor ajunse la fereastră îl zgârie negre pe retină.
Uneori, de pe balcon zboară bucăţi de pantaloni, paltoane, izmene, cămăşi. În vară a zburat şi plapuma. Era roşie şi-a adăstat un timp pe o creangă, până o furtună mare a smuls-o şi-a aruncat-o în parcare. Îi place să le privească cum se întind şi se umflă, apoi plutesc scurt până în crengile arţarului de la colţ. Arţarul bătrân e împodobit cu haine negre şi cenuşii, singuraticului nu-i plac culorile terne, nici roşul furios, le dă de pomană crengilor înfiorate sub vânt.
Ieri cred că a avut chef să citească şi literele negre pe hârtia îngălbenită de vreme l-au enervat peste măsură. A deschis larg ferestrele balconului şi-a azvârlit în grădiniţă toate cărţile. Ele au fâlfâit puţin din pagini, şi-au aterizat cu ţipăt scurt, deschise, pe iarbă. După ele a zburat, în aşchii, biblioteca. Spectacolul, bizar şi trist l-a amuzat peste măsură.
Fiecare placaj rupt zbura scurt şi atingea pământul cu zgomot. Poc! Buf! Poc! Buf! Buf! Când a venit rândul şifonierului jocul s-a terminat. Şifonierul n-avea chef să zboare şi să sucombe zdrobindu-se surd de pământul umed. S-a prins cu toate colţurile de marginile ascuţite ale termopanului,şi s-a opus cât a putut.
Şi-a putut mai mult decât puterea omului care s-a chinuit, a înjurat, a icnit, s-a opintit şi-a obosit într-un final. Oboseala l-a calmat şi şifonierul a scăpat de data asta. Până la următoarea furie poate răsufla singur şi trist în încăperea în care doar câteva zdrenţe şi-un om cu mintea rătăcită mai locuiesc.
Fereastra stă închisă peste singurătatea şi tristeţea lor, doar ochiul mai spionează viaţa de dincolo de întuneric, prin rana de lumină a aluminiului din geam.
Pe aleea pustie vântul se plimbă printe ultimele frunze moarte şi-aruncă praf în ochii cât mărgica ai vrăbiilor zgribulite dintre crengile gardului viu. Răstignite impudic sub balcon, cărțile cu pagini obosite de zbor foșnesc. În depărtare țipă un claxon și patru roți încălțate regulamentar cu gume de iarnă, scrâșnesc când mușcă din asfalt la semafor, pe bulevard.
E ceva mai trist ca o dimineaţă vântoasă de iarnă fără iarnă?
Leru-i ler
Leru-i ler sub stele,
leru-i ler sub ger,
vin colindătorii
să vestească-n cer
o naștere sfîntă
în ieslea de lemn,
păstorii înghețați
încălzesc lîngă inimi
miei albi cu ochi negri,
magii veniți de departe
aduc tăvi de aur și smirnă,
boii suflă abur cald
în ieslea luminată
în noaptea-nsângerată
în care glasul morții
sparge liniștea adâncă
a iernii din cer.
Amețiți alergăm pe sub clopoței
ce vestesc cristalin
timpul de goană
după o bucată mai bună,
mai strălucitoare
sau mai aromată
dintr-un moș cu nas roșu
ce-a uitat de un timp
rostul lui pe pămînt.
Leru-i ler sub stele,
leru-i ler sub ger,
Vin colindătorii
pe la porți închise
să vestească-n cer,
nașterea pruncului sfînt
ce pentru noi s-a frînt,
spre iertarea păcatelor.
Între noi
Între noi lumea-i doar un suspin
de timp înghețat și pustiu.
Nu, noi nu existăm,
nici visele noastre nu-s,
nu-i decât râsul planetei,
gâlgâitor, isteric, ca râsul
unui prunc știrb pe care-l
gâdili cu nasul pe burtă.
Nici viață nu-i,
e doar un vis hipnotic,
iluzia deșart-a unui răsărit
care nici nu există,
e întotdeauna apusul
unei alte zile ce tocmai a trecut.
Între noi e pustiu,
nici cerul albastru nu-i decât
respirația mării sub povara
de granit a pasului tău pe nisip.
Nici țărm nu mai este,
e doar un mic pod de argint sub lună,
între cer și pământ,
între două respirații adânci,
intre viață și moarte,
între a fi și n-a fost niciodată,
între mine și tine.
Când mamele pleacă
Au fost lăsate pe pământ să dea viaţă. Pântecul lor ne e cel mai cald şi sigur adăpost, cu sânge din sângele lor ne modelează, ne cresc celulă cu celulă, ne nasc în durere şi cu sâni calzi şi plini ne leagă prin fire invizibile de lume. Ne sunt icoană câţiva ani, le suntem icoane vii o viaţă.
Creştem şi rupem punţile subţiri care ne apropie iar ele ne lasă să ne luăm zborul, chiar dacă zborul nostru le frânge lor aripile. Întinerim-îmbătrânesc, ne ridicăm-ele albesc, ne îndrăgostim, le uităm şi suferă ca de-o trădare. Nu vine dimineaţă fără ca ele să nu-şi trimită gândul către noi. Unul cald, curat, cu rugăciune de bine. Iar noi le lăsăm acolo, într-un colţ de suflet, prea ocupaţi să ne trăim propria viaţă. Nu ne oprim să ne întrebăm ce se va întâmpla când ea, rădăcina noastră nu va mai fi. Nu avem timp.
Timpul… parşiv cuvânt, cum nu ne dăm niciunul seama de efemerul din el până nu e prea târziu. Abia când ajungem la rândul nostru bătrâni începem să înţelegem, numai că între timp am pus între noi şi ele prea mulţi kilometri, prea multe zile, prea mulţi oameni. Suntem ocupaţi să ne împlinim vise. Să ne facem o casă mai mare, să schimbăm maşina, să vedem lumea, să clădim o carieră, să ne simţim împliniţi. Falsă împlinire.
Le căutăm din când în când şi ele se bucură și șterg cu lacrimi şiroind pe obraz toată durerea aşteptării. Au plâns atât, că vederea le-a slăbit dar nu ne reproşează nimic, ridică ochii şi mulţumesc cerului că le-a ascultat rugăciunile şi uite, acum copiii lor sunt lângă ele. Pentru o jumătate de oră, o oră, o zi sunt cu adevărat fericite. Ce contează că mâine plecăm şi le lăsăm la fel de singure acolo, în colţul lor prăfuit de lume, să ne aştepte până ne vom îndura să le călcăm iar pragul?
Ele așteaptă cuminți, se iau de mână cu singurătatea şi o învaţă să vorbească aşa cum ne-au învăţat pe noi cândva, apoi pe copiii noştri. Un timp continuă să facă tot felul de bunătăţi, sperând că printr-o minune, poarta se va deschide şi peste pragul ei vom călca veseli noi, cu toţi ai noştri după noi. Ne mai lucrează câte o şosetă, sau o vestă de lână, poate-o avea copilul nevoie, să nu răcească. Le pică lacrima pe-o poză din care le zâmbim fericiţi de pe cine ştie ce meleaguri exotice şi aprind candela închinându-se. „Ţine-mi-i Doamne sănătoşi!”
Cu timpul mâinile încep să le tremure şi să scape lucruri, încheieturile le dor, în piept parcă o gheară-şi face de cap. Se ascund de parcă s-ar simţi vinovate de neputinţa ce le-a găsit nepregătite, nu se plâng. „Au ei destule greutăţi şi griji, maică, de ce să le mai fac şi eu?” Tac, tăcerea le-a devenit tovarăşă. Le simţim suferinţa ascunsă când trecem grăbiţi să punctăm vizita periodică, dar refuzăm să conştientizăm că şi-au pierdut puterea, doar ne-au spus că sunt bine, sănătoase, nu?
Vine o zi când nu mai pot ascunde nimic. „Când s-a împuţinat aşa? Unde a ascuns bătrâna asta neputincioasă şi măruntă pe mama noastră zâmbitoare şi veşnic dispusă să ne ajute?” În ochii care ne privesc vinovaţi de parcă şi-ar cere scuze că ne fac probleme? Fior îngheţat ne trece pe şira spinării şi colindăm spitalele sperând ca unul din medici să fi găsit între timp un leac miraculos care să le redea puterea, lor, mamelor noastre. Niciunul nu face minuni şi ne enervăm, înjurăm, mergem la alţii, poate… Nu avem timp să stăm cu ele, trebuie să ne mişcăm repede, să stăm la cozi interminabile la consultaţii, la analize, la farmacii, să mergem la serviciu, să ne risipim.
Ele aşteaptă resemnate şi cuminţi să ne recăpătăm răbdarea şi suflul.
Prea cuminţi, cu mâinile în poală şi ochii în lacrimi- aşa le găseşte şi sfârşitul. Ar fi vrut să ne spună atâtea, au tot adunat de-a lungul anilor cuvinte pentru noi. În lungile zile de aşteptare şi-n nopţile şi mai lungi de nesomn le ştiau pe toate, le-au tot repetat în gând, până le-au învăţat pe de rost, acum le-ar rosti, dar nu mai au putere nici să-şi aducă aminte și ce rost ar mai avea, când nu a mai rămas timp nici de rămas bun? Tăcerea l-a înghiţit de tot şi îngerul bate la uşă şă le cheme sufletul la judecată.
Cu lacrimi ne rugăm de el să aibă milă de noi. „Sunt prea tinere, Doamne! Am avut prea puţin timp de stat cu ele, am fi putut să le spunem măcar cât le iubim! Mai lasă-ni-le un pic, un an, măcar!” Din preaînaltul cerului, Dumnezeu nu mai are răbdare. „Le-aţi avut lângă voi o viaţă. Aţi avut timp, aţi preferat să-l risipiţi pe lucruri lumeşti, mărunte, acum timpul vostru a expirat.”
Inevitabil vine ziua în care mamele îşi adună sufletul în basma şi pleacă pe drumul cel fără de întoarcere, liniştite şi tăcute, aşa cum au trăit. Ce n-am da să putem întoarce timpul, să redevenim copii şi să punem capul în poala lor, să plângem până ne liniştim, iar mâna lor bună să ne mângâie creştetul. Într-o secundă pierdem tot ce-am clădit o viaţă. Ce drag ne-a fost odată să plecăm, ce mult ne-am dori acum să ne întoarcem, nimic nu mai e însă cum a fost. Ograda e pustie, gardul mâncat de timp s-a micşorat, casa s-a aplecat uşor într-o rână şi sărută pământul tăcută, aşteptând să plece după sufletul mamei pe ultimul drum.
Vine totdeauna o ultimă zi. O zi în care mamele pleacă, zi de sfârşit fără nou început și-am vrea să fi putut opri timpul în loc, să apucăm să le putem spune cât de mult le iubim, să le mai spunem măcar o dată „sărut mâna, Mamă!”