Mă angajasem, cîştigam deja suficient cît să-mi duc traiul decent, devenisem majoră, ce mai aveam de făcut decît să mă mărit? M-a mîncat în cur ca pe maimuţă şi am negociat cu socru-meu contractul de viitoare sclavie.
Ăştia, bucuroşi că au pus mîna pe o idioată care să le ia băiatul de care nu credeau să mai scape vreodată, că trecuse demult de vîrsta la care era considerat flăcău bătrîn şi epuizaseră toate cererile la fetele de măritat prin zonă, niciuna nefiind dispusă să se lege la cap fără s-o doară, s-au şi grăbit să facă cununia şi nunta, ca nu cumva să mă deştept şi să le scap printre degete. Cununia civilă a fost în decembrie, urmînd ca nunta să fie în ianuarie, după sărbători, imediat ce s-ar fi dat drumul la nunţi şi botezuri.
Ca să-mi fac rochie de mireasă a fost o poezie. Materialele lipseau cu desăvîrşire din magazine iar la casa de modă din oraş nimeni nu voia să-mi facă o rochie într-un timp aşa scurt. Croitoreasa cumnată-mii a zis că ar fi bine ca de finet pentru scutece să fie doar căptuşeala, că tot e iarnă, rochia se face şi ea măcar din lînă, aşa că am colindat toate magazinele de profil din oraş, apoi din orăşelele din zonă, apoi din Timişoara, unde am şi găsit o mătase albă, mai plină, numai bună pentru o nuntă în ianuarie, la cort. Am luat 12 m, că aveam fantezii cu clos amplu, volane, mîneci raglan, tot tacîmul modei anilor ’80. Am dus-o fericită la croitoreasă, i-am spus ce pretenţii am, mi-a luat măsurile şi… a ieşit o struţo-cămilă care m-a lăsat fără cuvinte. A împuşcat femeia doi iepuri dintr-o lovitură, că a scos din materialul meu rochie de miresică pentru una din fetele cumnată-mii. Doar cumnată-mea a rămas supărată, că nu mi-am făcut rochia scurtă, să iasă din acelasi material miresică şi cealaltă fată a ei. Le voia copii fidele la scară mică a rochiei mele. O poezie, v-am spus.
Au trecut cu bine sărbătorile cu o căldură ireală pentru decembrie, apoi pentru început de ianuarie, în săptămîna pregătirilor a umblat lumea cu mînecă scurtă, mă gîndeam că totuşi vremea o să țină cu mine, să stau în rochie de mătase. În sîmbăta nunții, după ce soarele a strălucit toată ziua cît timp am împodobit cortul cu tot felul de floricele, hîrtie colorată, beteală, au venit lăutarii, au început să se adune nuntașii și să curgă valurile de țuică fiartă s-a pus întîi un vînticel subțire ce-a umplut cerul cu nori, apoi o ninsoare cu fulgi mari cît oul de porumbel de-mi venea să stau mai mult afară decît în cort printre nuntași. Făceam ce făceam, mai ieșeam puțin între fulgi, mă întorceam în cort mai învîrteam o sîrbă, ieșeam iar afară, pînă la ziuă cînd din coafura mea plină de sarmale cît pumnul și inele căzute pe umeri s-a ales praful. Credeți că am răcit cumva? Neeeea, ce, mi se ținea mie pe atunci din atît de puțin?
Peste noapte am dormit în ger în camera bună de pe beci unde își ținea soacră-mea lada de zestre și aduna în șifonieră, îmbălsămate bine cu naftalină, covoarele, macaturile și carpetele pe care le țesuse de-a lungul timpului. Sub o poza unei icoane de pe perețe se odihneau într-o vază de sticlă colorată o mînă de flori de sînziene și la capul patului, pe un șervet cusut în muște roșii și negre celebrul pește de sticlă. În cameră erau vreo trei grade mai puțin decît afară, dacă deschideam fereastra să mai intre ceva de afară, poate n-aș fi clănțănit atît, dar fereastra era blocată și era prea complicat la orele acelea mici să mai facem nazuri. Da, puteam dormi și la căldură, dacă mă culcam în cameră cu femeile de la bucătărie și cu lăutarii, cum mă programase cumnată-mea, dar n-am vrut, nu-mi plăcea compania sforăitoare a atîtor bărbați culcați de-a latul în patul de alături și nici n-am vrut să risc o prea timpurie criză de gelozie din partea proaspătului meu consort. Aveau să vină oricum destule în foarte scurt timp. Am dat așternutul de lînă la o parte de pe pat, am pus pe saltea o plapumă de mătase umplută cu vreo 6 kg de lînă pură, un cearșaf rece ca gheața, am stiviut deasupra noastră încă o plapumă grea, două macaturi, un covor și niște carpete țesute și ne-am ținut strîns în brațe pînă ne-am încălzit. Ne-am încălzit pe la ziuă, ba am prins și vreo două ore de somn pînă pe la 9 cînd larma de afară ne-a trezit și ne-a coborît din pat. Cum am scos nasul afară am început să dîrdîi ca piftia, de nu mai știam dacă am ceva mușchi pe mine sau doar gelatină transparentă, dar m-a încălzit cumnată-mea cu inima ei mare şi o ceartă de zile mari, nemulţumită că, din cauza mea, nu are timp să-şi urmeze programul pe care-l stabilise dar omisese să mi-l spună şi mie.
Mi-am tras dresul transparent de Sibiu de 20 de deni, căptuşeala de finet, rochia, mi-am luat pardesiul alb (de mireasă) şi am început ritualurile. Aveam nişte ghetuţe scurte cu talpă netedă ce alunecau în toate părţile pe zăpadă, dar afară era o feerie. Dimineaţa senină, zăpada strălucitoare, totul alb în jur, de vis, ce mai! Am fugit la adăpat, am mai jucat un pic, am fugit să luăm moșii de pe coastă, de la fratele soacră-mii, am încercat să prind o farfurie de mămăligă cu brînză să mă hrănesc cît de cît că pînă seara era ziua lungă, mi-a mîncat-o ginerele, că el tolomac cum era n-a fost în stare să apuce nimic de pe masă, am mai jucat o horă, am fugit să luăm naşii, am alergat după o cretină de purcea care a ales să ne plimbe jumătate de sat pînă am ajuns cu ploconul la naşi, nu am avut timp să simt frigul. Mi-a fost bine, ochii îmi străluceau, obrajii se îmbujoraseră natural, totul era perfect. N-am avut nevoie de niciun alt machiaj.
De la nași ne-am întors acasă, nașul l-a bărbierit pe ginere, soacră-mea l-a pupat și-a lăcrimat un pic, înduioșată, își pierdea sărăcuța odorul în favoarea unei străine, nașa mi-a pus voalul, mama a dat chiot, tot neamul stăncioilor s-a uitat la ea ca la a opta minune a lumii, bărbatul m-a ridicat de pe scaun atent, galant, nu m-a pălmuit așa cum l-au îndemnat mătușile să facă, m-a atins delicat c-o hîrtie de-o sută de lei. Las că a avut destul timp după aia să mă lovească, că ce spune mama e literă de lege și oricum, femeia nebătută e ca țarina nearată. Ne-am mobilizat și-am luat-o cu lăutarii după noi pe coastă în sus, către biserică, unde ne aștepta nerăbdător un popă trist și galben ca lămîia, de parcă se hrănea numai cu zeamă de varză.
În biserică ger de-nțepeneai, ca-ntr-o criptă adîncă plină cu sare. Plîngeau sfinții de pe pereți, nu alta. Toată lumea a rămas înfofolită, doar noi eram ca niște flori, eu în rochie albă de mătase, el în costum crem de ginere. N-am încălzit cum am putut de la lumînările pe care le țineau nașii și de la dîrdîit. Popa făcuse contract să nu cumva să scape un cuvînt din slujbă, îi era frică de socru-meu ca de ucidă-l toaca, că ăsta era prieten cu fostul popă care ar fi vrut să vină înapoi. Rostea rar și răspicat fiecare cuvînt, iar țîrcovnicul îi ținea isonul și cînta pe nas ca la prohod. Cel mai cîștigat din toată afacerea asta a fost nașul care n-a intrat în biserică, nu-i permitea funcția înaltă și poziția lui de comunist de bază în partid, el a rămas în mașină, la căldură. În locul lui s-a oferit să țină lumînarea băiatul lor și nu era bai că-mi era drag, aveam aceeași vîrstă. Popa cînta, eu tremuram, lumînările fumegau, mai aveam puțin şi făceam pe mine de frig. Îmi îngheţaseră picioarele, nasul, mîinile, îmi clănţăneau dinţii, dacă nu aş fi strîns bine din ei, aş fi acoperit cîntarea popii. După o oră şi jumătate în peşteră, am zis şi bogdeaproste că s-a terminat.
Nici nu mai puteam muta picioarele să merg către casă, eram pe jumătate congelată, numai bună de pus la păstrat. Am luat-o înapoi pe coastă-n jos. Nuntașii s-au mai încălzit cu cîte o gură de vin din găleată, au mai jucat, au mai dat chiot, eu mă mișcam ca teleghidată, mă dureau degetele de la picioare de parc-ar fi vrut să se desfacă bucăți. Am ajuns cu chiu cu vai în bătătură unde le aștepta soacră-mea cu alte ritualuri care să mă mai țină o vreme în ger.
Toată feeria dispăruse. Oamenii făcuseră pîrtie, zăpada se murdărise călcată în picioare, plîngea tristă sub stratul tot mai gros de noroi. Eu tremuram, mîţele alea mici nu se despărţeau de poalele mele, mă ţineau bine, să nu cumva să mă piardă. Cînd am scăpat în casă la căldură, am crezut că am ajuns în rai. Doar că nu-mi venea să mă dezlipesc de sobă şi nunta nu putea continua fără mireasă, sau trebuiau să mă scoată afară cu soba în brațe. Ar fi fost culmea să dărîme bieţii oameni bunătate de sobă ca să-mi facă mie plăcerea și-atunci soacră-mea s-a văzut nevoită să intervină cu mînă de fier. A scos din dulapul de haine o mîndreţe de pereche de izmene albe, noi, din acelea chinezeşti, vătuite, pe care le cumpărase pentru socru-meu şi le ţinea de bune.
-Ia şi-mbracă-te, mi-a poruncit.
– Cu izmene?, am făcut eu ochii mari, cît niște farfurii de supă. Să rîdă lumea de mine?
– Lasă că nu rîde, că nu le vede. Dacă nu vrei izmene, uite o pereche de ciorapi groşi, de la mine, și mi-a întins o pereche de ciorapi tricotați, gri cu jartelele din elastic lat aferente.
– Nici vorbă, am ripostat îngrozită.
– Ia-le cînd îţi spun, nu fii proastă. De scos afară tot te scot, de-ar fi să-ţi tai mîinile, că nu am muncit atît să mă întrebe lumea unde mi-e nora. Tu alegi dacă vrei să tremuri în continuare sau nu. Scurt și cuprinzător, că altceva n-a mai adăugat, doar mi-a scos și-o cămașă de corp, perechea izmenelor și-a ieșit în curte.
Am stat eu, m-am gîndit, am analizat cu seriozitate situația și pînă la urmă le-am îmbrăcat că nu aveam de ales. Am dezbrăcat paltonul, rochia, am dat jos şi dublura de finet şi-am îmbrăcat întîi cămaşa de corp, apoi restul hainelor, strat cu strat la o ceapă bine învelită. La sfîrșit am tras izmenele peste minunatul meu dres de Sibiu, că mi-a fost frig să-l mai dezbrac, simțeam cum mă bate vîntul peste genunchi. Altă viață! Genunchii mi s-au încălzit instantaneu, de m-am minunat și-am mulțumit în gînd soacrei că ea știa mai bine ca mine cît de mult pot face niște izmene de bărbat la timpul potrivit. Am ieşit, am jucat, am încălzit toată noaptea atmosfera în cort, de ziceau invitaţii că nu au văzut în viaţa lor o mireasă mai sprinţară ca mine, m-am simţit bine pînă cînd i s-a pus pata proaspătului meu consort că şeful lăutarilor mi-ar cam face ochi dulci, de-aia îmi tot face dedicaţii. Noroc că se cam apropia dimineaţa, lumea, obosită de la atîta ţuică fiartă, aproape dormea cu capul pe masă şi nimeni nu mi-a mai văzut dezamăgirea. Izmenele nu le-am dat jos decît dimineaţă, cînd a trebuit să mă îmbrac în altceva, că de la atîta jucat şi ţopăit în praf şi noroi, rochia albă devenise neagră. Vă daţi voi seama cum ar fi fost dacă aş fi făcut rochia aşa cum ar fi vrut cumnată-mea?