Ședeam umăr lîngă umăr
în fața unei coli,
scriam pe ea la patru mîini,
improvizam magnific
concertul vieții noastre
și-n sală
spectatorii uitau să mai respire,
așteptau încordați
gloriosul final.
Nimeni nu a aplaudat
cînd ultima literă
a fost scrisă
doar ochii si-au plecat
pleoapele grele
de lacrima sfîrșitului.
Mîinile-au scăpat, ostenite,
stiloul.
Ce-ar mai fi fost de spus
după atîta iubire risipită?
Frânturi de gând
Nu mă iubi
Nu mă iubi cu măsura
cu care le-ai iubit pe toate
înaintea mea
sădeşte-mă în piept,
udă-mă cu lacrimi –
îţi voi umbri ochii
răniţi de lumina zilei,
îţi voi lumina nopţile
părăsite de lună,
îți voi hrăni visele
cu nectar din cupe de argint.
lasă-mă să-ți cresc din piept
ca din pămîntul negru
în care strămoșii m-au ursit
să rămîn.
cu mîinile tale smulge-mă
din a treia coastă
cu ochii măsoară-mă
modelează-mă din apă și lut
ca să-ți rămîn
bătaie de inimă pînă la sfîrșit.
Vor trece anii
Vor trece anii ca un vis în zori
şi poate, într-o bună zi,
îţi va fi dor,
atât de dor c-ai vrea să-mi simţi
buzele moi
şi palma caldă pe obraz,
s-adormi în prag de dimineţi
învăluit în sărutări,
cum aţipeai, pierdut în nori,
cînd mă iubeai.
Să închizi ochii şi să laşi
să-ţi pice-n palmă
o lacrimă,
voi strecura-n căldura ei
sărutul, ca odinioară,
cînd îmi făceam din palma ta
un leagăn pentru sărutări.
De-o fi să-ţi fie cîndva dor,
atît de dor,
cheamă-mă, o să cobor
să-mi iau pe rînd cîte-un sărut
din amintiri şi voi pleca
cu visul tău şi cu amarul ce-ar putea
să-ţi tulbure pentru o clipă
lacrima.
Nenoroc
Mi-aş ascunde mintea de gînduri
cum îţi ascunzi ochii de lumină
în dosul ochelarilor negri
şi uite ce nenoroc,
pentru gînduri nu s-au inventat încă,
ochelari negri.
Mă aşez pe-o margine de suflet
ca pe-o margine de pat
şi le cînt cum le cînţi copiilor s-adoarmă,
cîntecul trezeşte vise hotărîte
să zboare, nu pricep că aripile
le sunt arse ca ale fluturilor de noapte
atraşi de flacăra plăpîndă
a lumînării. Întind mîna şi le alung
cum mături dintr-o mişcare
paharele de pe masă cînd cheful s-a spart
şi musafirii toţi au plecat,
visele se împrăştie speriate
şi-şi ard sistematic aripile
în flacăra ochilor.
Tînjesc după leagănul unei inimi
cum tînjeşte însetatul
după un strop de apă, în deşert.
Mi-aş ascunde mintea de gînduri
cum îţi ascunzi ochii de lumină
în dosul ochelarilor negri
şi uite ce nenoroc,
pentru gînduri nu s-au inventat încă,
ochelari negri.
Înflorire
Cînd oamenii pleacă,
casele plîng un timp,
se strîng în ele, se-nvăluie
în mantia uitării,
închid ochii ferestrelor,
se-acoperă cu praful drumului
şi tac.
Casele nu ştiu să-şi ia singure viaţa
de la capăt,
nu-s ca oamenii să se ridice
şi să meargă mai departe,
ele prind rădăcini adînci
şi-aşteaptă omul,
să le încălzească.
Doar uneori, primăvara devreme,
înfloresc,
e felul lor de-a spune
„de-o viaţă te aştept,
nu mă uita.”
Copacii
Cum cresc copacii, mă-ntreba,
curios ca orice copil
ce vrea să crească repede.
Ca oamenii, cresc, puiule.
Copacii cresc ca oamenii,
greu,
trebuie să-i ocroteşti,
să le spui poveşti,
să-i aperi de vînturi
şi ploi îngheţate.
Atunci cresc drepţi,
înalţi
se fac copaci întregi
cu rădăcini adînci
şi inimă bună.
Copacii au inimă?, întreba
şi ridica
spre mine ochii
de culoarea frunzei noi.
Au, negreşit.
Bate în fiecare
mugur ce se desface
primăvara.
Mami, dar copacii plîng?
Plîng, dragule.
Plîng cu lacrimile ploii
de dorul oamenilor buni.
Tu, eu
Tu poţi să vezi,
eu să visez,
tu poţi trăi,
eu să amîn,
tu poţi să fii,
eu pot să ard,
tu poţi să vii,
eu doar s-aştept,
tu poţi glumi,
eu doar iubi,
tu poţi să fugi,
eu cresc rădăcini,
tu pleci,
eu pot doar să rămîn
cu mîna întinsă
fără rost,
ca regele Lear.
De ce?
Nu știți de ce
cerul plînge uneori
atît de-amar
primăvara?
Îl dor cocorii risipiți în nori,
sau poate mugurul nou
pe creanga neagră de cireș?
Îl dor toporașii răniți de moarte,
uitați neglijent
de-o mînă îndrăgostită pe masa
unui restaurant,
îl doare pulsul de sevă proaspătă
vestind o nouă viață,
iubirile imposibile să-l doară oare,
sau despărțirile inevitabile?
Nu știți, de ce
tocmai primăvara
plînge cerul ca un pian
uitat pe-o scenă goală?
Echilibru
Viața-i o balanţă
cu talgere ruginite
într-un echilibru precar,
între cer și pămînt,
jumătate rai, jumătate iad.
Închid ochii şi-apuc
pe muţeşte, mă rog să rup
din ea o bucată de rai,
iadul mă îngrozește,
dar fărâma de-o rup
înclină balanţa
în partea ce grea
şi sunt obligată
să gust din amândouă egal,
de vreau să-mi păstrez
echilibrul precar.
Jumătate
Jumătate eu,
jumătate tu,
curgere eu,
nemişcare tu,
vîltoare eu,
linişte tu,
apă eu,
ţărm tu.
Sunt val
pe mare,
îmi eşti liman,
tu ţărm încercat
ce-mbrăţişează tăcut
sărutul zglobiu
al valului meu.
Amăgiri 