–Fă, Dodă, proastă te-a mai făcut mă-ta! Tu trăznită o să mori când o să mori, ascultă la mine!
–Da ce drac ai, mă, cu mine? Eşti nebun, ce-ţi veni să te iei de oameni aşa? Te-ntrebă cineva ceva, sau te găsişi să te bagi şi tu în seamă ca prostul?
–Proastă eşti tu. E ziua de Paşti şi tu stropeşti în vie? Nu ţi-e frică, fă, că te bate Dumnezeu? Pe tine te-a scăpat mă-ta în cap de mică.
–Du-te, mă, dracu’ în drumul tău. Ietete, te găsişi tu să te iei de mine, de curul tău nu te iei. Stropesc când vreau eu, nu când îmi spui tu. Ete-al dracu cu chelea după el, cine se găsi să-mi dea mie sfaturi.
–De n-o să te trăznească Dumnezeu, să nu-mi zici mie pe nume. De-aia nu mai vrea, fă, Dumnezeu cu lumea, din cauza unora ca tine, că nici în ziua de Paşti nu te stau dracii potolită. Făăăă, de-aia bate piatra şi se alege praful de toată munca ta.
–Lasă, mă, că lumea o scapi tu, nu mai are nevoie şi de mine. Auzi al dracu’! Mă, prostule, dacă bate piatra bate numai pe mine, ai? Numai pe mine bate? Bate peste toţi, mă, dă şi peste tine cum dă peste mine, nu se alege nor să dea doar pe casa mea. Şi pe tine te bate la fel şi tu nu stropeşti în vie în ziua de Paşti ca mine. Tu eşti credincios al dracu, de ce nu te ocoleşte piatra, ai?
–Din cauza ta, fă, nebuno! Din cauza ta că m-a pus ăl din baltă să-mi fac casă lângă tine, să mă calce necazul una-două. Dacă ştiam că eşti aşa, mă tămâiam şi nu mai veneam acilişa.
–Păi cară-te dracu’, cin’ te ţine? Auzi la el, parcă l-am chemat eu să-mi ţină de urât. Nevastă-ta ştie, mă, pe unde dracu umbli? Du-te dracu’ la casa ta.
–Ptiu! tâmpita lumii, aşa-mi trebuie dacă-mi bag în cârd cu tine. De-aia nu stă, fă, nimeni cu tine, de nebună ce eşti.
Mărin îşi face cruce şi se duce în plata lui. Cu cine să stai de vorbă? De când se mutase acolo, lângă poarta cimitirului, numai de-ale nefăcute vede la Doda. Pare că însuşi Aghiuţă locuieşte alături şi din când mai scoate capul să-şi râdă de lume prin gura ei spurcată.
Diavolul are ochi albaştri şi buze roşii. Dacă ţine gura închisă, nici nu te prinzi că are limba despicată. O crezi o sfântă cum stă, muiere fără bărbat în poarta cimitirului şi ţine singură o ditamai casa, cu căţel, cu purcel, cu o mamă bătrână şi un băiat în liceu. Îţi vine să zici „săraca, n-a avut nici un noroc pe lume”, dacă n-o cunoşti. El o mai ocărăşte, da’ parcă ai pe cine? Îi e rudă, mamele le-au fost surori dar nu-i vine să recunoască rudenia, de teamă ca blestemata fire a nebunei să nu se abată şi peste familia lui. Îl înţelege şi-i pare rău de bărbatul care a îndrăznit să se însoare cu aşa arătare şi-a mai şi stat cu ea şapte ani. De când a divorţat, nebuna a luat-o de tot pe arătură. Pe mă-sa o bate de cum se scoală, se ceartă cu vecinii, cu neamurile, cu cine-i iese-n cale. E fericită doar când are bani, când rămâne lefteră zici că toţi diavolii din fundul iadului i s-au adunat sub piele şi trebuie să-ţi faci cruce cu limba-n gură şi să dai cu agheasmă să nu ajungă şi pe la tine.
Dimineaţă văzuse că din gardul nou unele scânduri se cam apleacă într-o parte, cum se clatină un om beat ce are nevoie de sprijin şi se sprijină într-o rână de primul gard. Asta venise el să-i zică, dar când o vezi pe nebună îţi mai aduci aminte ce ai venit să-i spui? Îi e şi necaz acu’. Să fi apucat să-i ceară socoteală, să-i spună de la obraz „fă, tu eşti o hoaţă şi găinile tale sunt la fel, că de-aia sunt ale tale!” şi s-o fi pus să-i repare gardul, să nu mai zică că-i mănâncă găinile, parcă n-a fost în stare la viaţa lui să-şi ţină o pasăre în bătătură. Se-nvârte, bimbăne de unul singur şi nu-i vine să creadă cum l-a ameţit muierea de nu a mai ştie de capul lui şi ce să vorbească. Da’ nu se lasă, se întoarce să-i zică, altfel o să-i pleznească inima de necaz şi o să moară.
–Fă, ce mă-ta faci, te-ai apucat să-mi dărâmi şi gardul ăsta? De-aia l-am reparat eu, să-i desfaci tu blănile să dai iar drumul găinilor în grădina mea?
Dracul de femeie se opreşte cu pompa-n spinare şi-l săgetează cu privirea, de pare că vrea să-l hipnotizeze şi să-l prindă ca pe un gândac pe-o placă de poliestiren.
–Mă, tu ai băut apa de la câine! Cine, mă, eu? Să-mi sară ochii dacă m-am atins de vreo blană din gardul tău! Să moară mama dacă te mint!
–De ce te juri, nebuno, pe sufletul mă-tii, ce vină are ea că nu te duce capul? Nu, veni muica de la groapă să-mi smulgă mie blănile din cuie la gardul dintre noi doi. Nu avem decât noi acces la ele, Dodă, cine dracu să-l rupă dacă eu nu l-am rupt că nu aveam de ce şi tu zici să habar n-ai? Ia zi-mi acum, cine? Numai eu cu tine suntem aci.
–Da de unde dracu vrei să ştiu eu? Dă-te dracu’, că nici nu te-ai uitat bine când ai bătut cuiele şi pe astea le-ai lăsat aşa, flendurite. Înadins, să te iei cu mine-n gură.
–Fă, tu înnebuneşti omul de cap. Cum mă acuzi tu pe mine că am ajuns să-mi dărâm singur munca doar ca să mă iau de tine? Nu, că nu eşti normală! Stătuşi mult să te gândeşti la ce răspuns să-mi dai? Mult stătuşi să-ţi fete mintea aşa gogomănie?
Doda de întoarce cu spatele, dă din manivelă şi îndreaptă duza spre primul buştean.
–Du-te, mă, dracu de-aci. Căzuşi de tot pe capul meu azi şi nu mai scap de tine ca de râie. Vrei să-ţi repar eu gardul? Spune aşa şi ţi-l repar, dă-te dracu’, să vezi că eu sunt muiere ca lumea, nu ca tine.
–De parcă aş avea încredere să-l las pe mâna ta, să mi-l faci praf. Eu atât îţi spui: ţine-ţi găinile în bătătura ta că dacă le mai prind la mine le sucesc gâtul. Aşa cu gâtul sucit ţi le arunc peste gard şi să te văd mai ce faci.
Din dudul de peste gard o cioară mustăcioasă priveşte cu calm, când la unul, când la altul. Are un cuib sus, între crengi în care aşteaptă, răbdătoare, trei ouă proaspete. E timpul clocitului. Din când în când, coboară pe prima creangă şi se delectează cu cearta celor doi vecini. De-au putea s-o întrebi, n-ar şti să spună când a devenit cearta lor distracţia ei preferată, ei se ceartă de o viaţă, iar ea nu-şi mai ştie numărul anilor, a învăţat să numere doar până la zece. Să fi fost de două ori zece, să fi fost de trei ori? Hei, dar cui îi mai pasă? “Cra!”, rosteşte o singură dată, întinde aripile şi zboară în cuib să-şi ascundă ciocul mustăcios sub frunze. Plictisit de atâta monotonie în lumea umbrelor Aghiuţă, cocoţat pe gardul dintre două case surori, îşi învârte coada şi râde în hohote fericit că a găsit credinciosul cel mai devotat întrupat în muierea cu ochi albaştri şi buze roşii căreia nu-i tace gura. Ce nu ştiu muritorii prinşi în mrejele cozii lui e că tinereţea trece şi că în viaţă nimic nu rămâne neplătit.
Lună: august 2016
Rugăciune
Doamne,
Tu, cel care poţi tot,
ia şi din inima mea amintirea,
şi visul şi durerea,
nu mă lăsa să mă topesc
după o mângâiere
ce nicicând n-a fost a mea.
N-am cum să te ajut copilă,
tu ai ales să iubeşti
omul, nu Dumnezeul.
Doamne,
Tu, cel ce ştii tot,
ia cu puterea Ta rana aceasta vie
adusă în vis de ochi de păcat
ce ard până la lacrimă.
Ia Tu mintea aceasta
bolnavă de neodihnă
şi dă-mi liniştea somnului
ce-ajută paşii să calce-apăsat
pe drumul cel alb ce merge-nainte,
niciodată înapoi.
Nu pot, copila mea!
Tu ai ales să vrei, să ştii,
să poţi iubi şi-ai arvunit pe rând
şi inimă şi gând.
Doamne,
Tu, cel ce m-ai lăsat
să merg pe drumul meu plin
de spini ascuţiţi de gând,
de dor, de iubire şi păcat,
ia inima aceasta bucăţi
şi-mparte-o echitabil la câini.
Lasă-mi mie nesomnul nopţilor
de gheaţă în care ceaţa ce mă-nvăluie
nu mai doare.
Retorică
De ce ar mai conta acum
cine-a greşit şi cine a rănit,
cine a dat şi cine a primit,
cine-a iubit şi cine a murit
în gând cu ultimul cuvânt
rămas de-a pururi nerostit?
Şi cui i-ar mai păsa acum
cât sânge-a curs, ce ochi au plâns
şi care inim-a tăcut îngenunchind
însângerat sub lovitura nemiloasă
a ultimului dor pierdut?
Pe cine-ar mai mişca acum
cât te-am iubit, cât m-ai lovit,
cât te-am iertat, cât m-ai minţit,
câtă tristete au adunat
ochii ce-au plâns, de-atunci, neîncetat?
Ce pană mai notează-n cer
tot ce-am fi vrut şi n-am putut,
tot ce-am fi spus şi am tăcut,
tot ce-am simţit şi-am omorât?
Cine-a greşit, cine-a rănit,
cine a dat, cine-a primit,
cine-a iubit şi cine a murit
în gând cu ultimul cuvânt
rămas de-a pururi nerostit?
De-o fi
Am băut din cupa vieţii până la capăt.
Uneori dulce nectar,
alteori fiere amară,
din când în când urlet şi rană până la os.
Când s-a golit am umplut-o cu sânge proaspăt,
aveam din belşug din răni
ce nu s-au închis niciodat.
Am purtat-o în sân pretutindeni,
chiar şi atunci când,
ademenită de răcoarea izvorului,
am îngenuncheat,
am făcut palmele căuş
şi m-am adăpat din joaca lui
ca din buzele tale.
S-o cauţi şi s-o păstrezi cu grijă,
de-o fi să-mi obosească pasul şi-o trebui
să-mi culc tâmpla sub rădăcini.
O zi ca oricare
În fiecare dimineaţa îmi spăl cu apă rece
urmele nopţii de pe obraz.
Îmi iau rochia cea bună,
pun o umbră de parfum,
îmi pun lumina jucăuşă în ochi, cu grijă,
să nu-mi rănesc retina cu razele ei ascuţite,
încalţ sandalele cu flori şi-mi iau
din cuierul de după uşă
zâmbetul de dimineaţă.
Îl agăţ bine de colţul gurii şi
închid uşa după mine.
Pe drum zâmbetul se agaţă de
fiecare cărucior cu copil şi
copilul întinde mâna să-l prindă.
De lumina ochilor se agaţă căţeii străzii
care vin fericiţi să-mi sărute obrazul.
În fiecare seară ochii se odihnesc de oboseala zilei,
îi doare lumina sub care-au jucat lacrimi.
Gândurile se învârt ameţite, se ceartă până
întind palma peste frunte şi le gonesc
dintr-o mişcare.
Ajung acasă, îmi desprind zâmbetul obosit
şi-l agăţ la locul lui, după uşă,
descalţ sandalele cu flori,
spăl lumina din ochi
şi-mi strâng obrazul obosit în palme.
Mă aşez în pat pe întuneric, să pot privi,
în sfârşit, în mine, la mine.
Mi-adun gândurile,
le aşez cuminte sub pleoape şi tac.
Visele le las pe altădată,
le-am pedepsit,
vin tot mai încruntate la
întâlnirea noastră nocturnă.
Doar tăcerea mi-a rămas fidelă până la capăt.
Azi
Sunt copac bătrân bătut de ploi.
Crengile-mi au dor de lăstari
ce-au uitat să-nmugurească.
Petală plânsă
Îmi plouă.
În jurul meu se-adună bălţi întinse, cenuşii.
E trist.
E lacrimă ce doare, e oboseală veche
peste bătaie de inimă furată,
cât o clipire de pleoapă,
cât o aripă de colibri în zbor.
Mi-e frig.
Mi-ascund privirea şi
mi se face dor de ploaie pe mare,
de dulce şi sărat amestecate
peste adânc amar,
de petală albă, plânsă,
de brazi sub petec de cer,
de munte sub ceaţă.
Dor de-o inimă-n palmă.
Vreau să înţeleg.
Când inima bate în palmă,
mintea de ce nu adoarme?
Pe capul tău
-Măi năzdrăvanilor, treceţi odată la culcare, bate din picior bătrâna, cu prefăcută mânie.
-Nu vrem! răspunde încrezută fetiţa cât un nod cu mâinile aşezate bătăios în şolduri.
-Hai păpușa mamei, vine mă-ta acum şi luăm toți bătaie.
-Nu eşti maica mea. Şi dacă ne spui, te dau afară.
-Unde să mai dai afară? Unde să mă duc?
-Nu mă interesează. Acasă la tine, să nu te mai văd.
-Bine, dacă tu aşa vrei, uite plec, dar să ştii că tu eşti vinovată dacă mă mănâncă câinii acuma noaptea.
-Nu mă interesează.
Baba, nici una nici două, se ridică și iese pe uşă, iese şi pe poartă. Rămân copiii singuri, într-o tăcere apăsătoare. Cel mic, abia învăţat să meargă de-a buşilea stă să plângă. Fetiţa, răsuflă greu și încearcă să-l potolească.
-Lasă Titi, bine c-a plecat. Auzi, să facem noi ce vrea baba asta, nu-i e rusine, d’acului ea de babă urâtă. Mai bine ca a plecat, să se ducă acas’ la ea, să n-o mai văd. Ţie ţi-e frică?
Cel mic dă încet din cap, curajos, dar bărbia îi tremură şi ochii îi joacă în lacrimi când privește întunericul de afară prin geamul uşii, aşteptându-se să apară de acolo cine ştie ce monstru care să-i mănânce.
-Taci, că mie nu-mi e frică. Ce dacă e noapte? Nu vine peste noi, e uşa închisă. Auzi, da tu crezi că o s-o mănânce câinii pe babă? Da’ las’ c-aşa-i trebuie. Ce caută acasă la noi? Nu poate să stea acolo la casa ei? Nu plânge, că nu o mănâncă, știu eu, câinii nu mănâncă oameni, mănâncă doar pisici.
Băiatul plânge acum de-a binelea, cu suspine înfundate şi lacrimile înnodate în barbă. Parcă şi zgâtia de fată s-a muiat, dacă fioroșii ăia de câini mănâncă şi femei bătrâne? Se plimbă nehotărâtă şi îngândurată de la un capăt la altul al camerei. O urăște pe baba asta, îi e silă de ea şi parcă nu ar vrea s-o mai vadă niciodată, dar nici s-o mănânce câinii nu vrea. O s-o găsească mâine oamenii pe drum făcută bucăţi, plină de sânge şi toți vor fi supărați pe ea că a dat-o afară din casă, n-o să creadă nimeni că baba e de vină și nici nu poate spune că Titi a gonit-o, el nici nu știe să vorbească. Uh, dacă moare baba, ea ce face?
-Lasă Titi că mă duc eu după ea. Stai cuminte acolo, că acum vin.
Titi urlă şi mai tare, speriat de perspectiva singurătății în camera luminată slab doar de o lampă cu gaz cu sticla afumată. Fata vorbeşte mai mult cu ea, îşi face curaj să iasă în noaptea de afară, să caute baba izgonită. Deschide uşa uşor, scoate capul, îl trage înapoi, îl scoate iar, scoate și un picior, vede că nu pățește nimic şi iese pe scară. Strigă: – „Baaabooo!” – nici un răspuns. Păşeşte şovăit pe prima treaptă, apoi coboară încă una și privește peste umăr în curte. E o noapte senină, cu lună plină, curtea şi uliţa sunt luminate ca ziua. În depărtare se aude o ceartă de câini. S-au încăierat printre uluci și acum latră toți ca apucați de streche. Ulița-i pustie, nici urmă de babă. „Să vezi că pe baba asta chiar au mâncat-o câinii!” îşi spune în gând fata şi bărbia îi tremură. O strigă de mai multe ori, abia şoptit: ”Baaaaaaboooo!” Nici un răspuns. Toată supărarea se topește și lasă loc unei spaime mai mare ca ea. „Ce fac acum?”, se întreabă necăjită și se întoarce cu umerii căzuţi la fratele ce mai are puțin și leșină de atâta urlat. Când intră pe uşă, ochii lui mari şi căprui o privesc cu o rază de speranţă.
-Nu am găsit-o, rostește repede, mai mult pentru a se încuraja singură, decât pentru copilul care nu înțelege decât că baba nu mai este de găsit. Stai liniştit, să nu mai plângi, sigur a ajuns acasă la ea. Câinii urlă depaartee, adaugă și icnește când urcă cu greu în patul înalt.Vorbește și plânge, toată tăria și hotărârea i se topiseră afară, la lumina lunii, în lătratul câinilor. Doi copii necăjiţi şi singuri plâng acum unul în braţele celuilalt, de mila unei babe dispărute în miez de noapte.
De după colt, inima babei se înmoaie de atâta durere. Deschide uşa şi intră cu pas ușor în casă.
-Of, babo, bine că ai venit! sare fata s-o întâmpine. Titi credea că te-au mâncat câinii.
-Nu m-au mâncat, maică, mi-a fost teamă când i-am văzut că-mi ies în cale şi m-am întors din drum.
-Bine ai făcut. Lasă, culcă-te la noi în noaptea asta, te duci mâine acasă. Stai aici că te duce tata acasă. Pe el nu-l mănâncă nimeni.
-Bine, dacă zici tu, rămân. Dar trebuie să vă culcaţi, că se supără mă-ta.
Împăcaţi, cu lacrimile uscate pe obraji şi nasurile şterse, copiii adorm. Baba îi privește cu drag și se întinde pe două scaune la picioarele lor. Oftează adânc și rămâne să le vegheze somnul. Fata râde cu poftă, semn că în somn nici o urmă de supărare nu are ce căuta, băiatul își suge degetul cu ochii închiși. Afară cântă cocoșii de miezul nopții și-o cucuvea își strigă numele în dudul de la poartă. ”Pe capul tău să fie, pocitanie! Să-mi lași copiii în pace.”
Legile de luni
Legea lui Slous:
Dacă îndeplineşti o sarcină prea bine, vei rămâne cu ea pe cap.
Legea lui Franko privind locul de muncă:
Dacă-ţi place ceea ce faci, probabil că faci ceea ce nu trebuie.
Prima capcană a geniului:
Nici un şef nu va păstra un subaltern, care are dreptate tot timpul..
Legea lui Raphel referitoare la afaceri:
Cu cât angajaţii au mai puţin de lucru, cu atât vor lucra mai încet.
Maxima biroului:
Telefonul nu sună niciodată, când nu ai nimic de făcut..
Legea lui Otto:
Întotdeauna faci ceva lipsit de importanţă când şeful trece pe la biroul tău..
Legea lui Chapman:
Dacă nu poţi să-ţi termini treaba în primele 24 de ore, lucrează noaptea…
Regula lui Harry:
Când nu ştii ce să faci, mergi grăbit şi ia-ţi o mină îngrijorată.
Concluzia coridorului:
Poţi să te duci oriunde, dacă ai o mină serioasă şi duci cu tine un dosar.
Curgere
Trecem prin viaţă fără să ne gândim la curgerea ei. Creştem, ne jucăm, învăţăm, citim, visăm, iubim şi le lăsăm pe toate să treacă fără să realizăm pe moment cât de mult au însemnat unele din aceste etape în dezvoltarea noastră. Pierdem clipe preţioase, pierdem iubiri, ani, vieţi.
Nimic din ce trebuie să spunem nu spunem la timp. Ni se pare normal ca ceilalţi să intuiască ceea ce simţim, sau pur şi simplu ne este greu să ne exprimăm sentimentele.
Alergăm, adunăm alte clipe, iubim din nou. Nu ne dăm seamă că la fiecare pierdere, cu fiecare plecare, o bucată din noi rămâne agăţată în timp, legată de ceea ce ne-a definit ca oameni.
In graba către nicăieri nu realizăm că rămânem tot mai goi şi mai singuri.
Abia târziu, când o zi cu soare aureşte la fel florile pieţelor, trecutul revine cu toate trăirile atât de intens, că umerii cad, picioarele tremură şi ne dorim să putem îngenunchea şi plânge. Anii nu se mai întorc, viaţa s-a scurs şi ne trezim târziu, când inevitabilul nu mai poate fi amânat.
Drumul vieţii nu are decât un sens şi acela ne duce înainte, spre un capăt de care suntem conştienţi şi de care ne temem pentru că dincolo de el nimeni nu poate spune ce este.
Uneori, cu un covor de frunze uscate, un crin delicat într-o grădină arsă, o apă curgătoare, sau cu o rază ce se joacă în fereastra unei case ce mi-a fost cândva adăpost, se trezesc în mine amintiri vechi.
Revăd oameni demult plecaţi şi mi se face atât de dor că mi se taie respiraţia. Îmi dau seama că orice aş ajunge în viaţă şi oricâte bunuri aş aduna, nimic nu va putea înlocui un suflet drag pierdut şi o căsuţă modestă în care am fost cu adevărat fericită.
Amăgiri 