vară

de

Dor de mine


“Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naşte-mă o dată. Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu. Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.” Marin Sorescu
Mi-e dor de mine, uneori. De fata cu ochi mari ce oglindeau şi cerul şi marea şi pământul. Ochii mei au obosit între timp, de lacrimi, de viaţă, de câte au văzut.
Mi-e dor de tot ce-am vrut să fac şi n-am făcut, de tot ce-aş fi putut deveni şi n-am devenit. Am parcurs drum lung până la cea de acum. Şi nu mă regăsesc.
Mi-e dor să râd cu poftă. Am uitat râsul undeva, la o răscruce. Mi s-a părut că atârnă prea greu pe umerii din ce în ce mai slăbiţi. În ultimul timp abia mai zâmbesc strâmb.
Mi-e dor să zbor. Nu am mai zburat demult tare, de când omul în mâinile căruia mi-am pus viaţa mi-a frânt aripile amândouă. S-au vindecat greu, dar a rămas teama de înălţimi.
Mi-e dor să simt nisipul fierbinte sub tălpi în amiezi fierbinţi de vară, ca atunci când eram copil şi ieşeam desculţă în uliţa pustie, doar ca să-mi strecor degetele în grăunţele aurii de nisip mişcător.
Mi-e dor să-mi moi tălpile în apa limpede şi caldă de la ţărm de mare. Să o privesc până la contopire şi să o las să mă poarte în lumea ei, acolo unde nu orice muritor ajunge. Mi-e dor de şoapta ei în prag de seară şi râsul cu soare în zori de dimineaţă.
Mi-e dor de fata simplă pe care am lăsat-o în urmă. Am dezbrăcat haina ei într-o zi caniculară, credeam că astfel voi fi mai uşoară şi voi înainta mai repede pe drumul ales. M-am rătăcit şi nu găsesc drumul înapoi. Mi-e teamă că a murit de tristeţe, aşteptându-mă cu ochii în zare şi buzele fripte de sete.
Mi-e dor de mine. Nu aţi văzut pe undeva o fată simplă, timidă, subţire ca un fir de trestie nouă, cu zâmbet luminos şi marea în ochi? Aş da orice s-o regăsesc. Mi-aş cumpăra o radieră şi aş şterge cu ea tot drumul parcus până aici. Promit să nu o mai las în urmă. O voi purta cu mine tot restul drumului. Doar să-mi arătaţi în ce direcţie s-o iau. Că eu am rătăcit drumul.
de

Dimineaţa de pe urmă


Când soarele s-a ridicat pe cer în ziua aceea caldă de vară, nimic nu prevestea că dimineaţa va aduce cu ea nori negri deasupra satului. Rândunele săgetau cerul ca și până atunci, guguștiucii cântau, în dudul de lângă poartă o ciocănitoare bătea toaca – cioc-cioc, cioc-cioc, cioc-cioc- căuta viermișori sub coaja putredă, portiţa de la drum stătea deschisă într-o rână, agăţată într-o singură balama ca şi ieri, Măria alerga desculţă pe bătătură între păsările ce cereau grăunţe şi bucătăria unde bolborosea mămăliga iar Mihai, abia ridicat din pat, cu părul vâlvoi plin de puf de gâscă şi pantalonii rufoşi căzuţi în vine, se freca cu pumnii strânşi la ochi.

– Babooooo! Mi s-a rupt culeaua, fi-ar a dlacu ea să fie, a strigat mâţâit la Măria, care numai de el nu avea chef. Avea cinci ani şi tot „l” rostea. “Băi prostule, îi zicea unchiu-său  Ion de câte ori intra pe poartă şi-l auzea că-i zice “sălu’mâna”, băi, te însori mâine-poimâine şi nu mai înveţi să vorbeşti de-o să râdă muierea de tine.” şi hohotea gros în timp ce copilul îl lovea nervos cu pumnii lui mici în picior.

Cureaua era o bucată de curmei răsucit pe care Măria i-o lega strâns peste mijloc, să-i ţină pantalonii prea mari de care se împiedica şi drăcuia de câte ori se aduna de pe jos. Băieţii mai mari îşi băteau joc de el chiar dacă erau la fel de bine îmbrăcaţi.

– Ce făcuşi, mumă? Vino-ncoa, să te leg cu altceva. Ce te sculaşi aşa, cu noaptea în cap, că nici mămăliga n-o terminai, l-a luat la rost Măria, nemulţumită că trebuia să piardă timp şi pe lângă copilul ăsta, când pe ea ardea cămaşa să termine mai repede să plece la câmp. Moşul pufnea pe bătătură de la ora 4,  grăbit să ajungă la loc pe răcoare, cât mai era un pic de rouă.

-Hîîîm,  vreau să merg cu voi! Să nu mă lăsaţi acasă, a bâzâit puştiul şi şi-a împrăştiat mucii pe obraz după ce i-a freacat bine cu mâneca aspră a cămăşii, prea mare şi ea.

–Vai de tine, muică. Hai că te lom, nu te mai smiorăi aci, degeaba, că nu eşti fătălău. Şterge bine nasul ăla şi dă cu apă pe ochi că acu te spurcă pupăza şi o să fugă toate fetele de tine, l-a apostrofat bătrâna blând, în timp ce tăia altă bucată de curmei să-i lege pantalonii în talie. Ţâncul şi-a tras iar cu mâneca pe la nas şi a răsuflat uşurat. Scăpase, nu-l mai prindea zgripţuroaica de mamă vitregă să-l bage în cuptor să-l coacă aşa cum l-a ameninţat ieri. S-a grăbit să dea cu apă pe ochi, s-a împiedicat de pantaloni şi-a căzut în nas. De durere, a început iar să urle.

-Baboo, leagă-mi fa, pantalonii ăştia, ai dracu ei, s-a rugat din nou de Măria care a venit repede, l-a ridicat de-o aripă şi i-a tras o palmă la fund, să aibă de ce urla.

-Of, că-mi mănânci sufletul, hai să ţi-i leg că nu eşti bun de nimic, l-a smucit până l-a obligat să stea drept, în picioare. Un fir mic de sânge se prelingea din nasul copilului şi bătrâna, înmuiată, l-a luat de mână.

-Vino încoa să te curăţ, mă, amărâtule, că-ţi spărseşi nasul, vai de tine. Nu poţi, mă,  să mergi şi tu ca oamenii, încet?

Cioc-cioc-cioc, s-a auzit iar pupăza din dud. Copilul a ridicat ochii şi i-a zărit coada.

-Uite babo, pupăza. Mă duc să văd dacă a scos pui.

-Ba stai dracu, că n-am chef să te adun de pe jos şi de sub dud. Şezi colea, potolit, că acum vine moşu-tău, mâncăm şi plecăm, nu avem timp de prostii. L-a ridicat şi l-a trântit pe scaun exact când Miţa, zgripţuroaica intra pe uşă. Copilul a uitat să respire, de teamă. Tânăra l-a săgetat scurt cu privirea şi s-a întors să aşeze o oală cu apă pe plită. Măria se aşezase pe scăunelul scund,  fixase ceaunul cu două scânduri pe care le apăsa cu tălpile goale şi mesteca de zor în mămăligă. N-a ridicat privirea să-şi privească nora şi nici aceasta nu s-a sinchisit s-o salute, şi-a aşezat oala, a mai pus lemne pe foc, s-a întors mândră pe călcâie şi-a ieşit afară. În urma ei copilul a respirat adânc şi Măria a înjurat printre dinţi de s-a răcorit. “Dracu’ să te ia să te ducă în fundul Iadului, viperă, că muiere frumoasă şi rea de muscă îi trebuia băiatului meu,în rest avea de toate.” Nu s-a oprit deloc din învârtit mestecăul în ceaun şi abia dacă s-a auzit singură când a vorbit. Moş Ilie înjura o purcea pe bătătură cu ochii după nora ce luase un ulcior în mână şi călca leneş şi mândru, cu capul sus, coadele negre pe spate şi sânii înfoiaţi pe sub cămaşa subţire de in. Mergea la izvor după apă proaspătă.

-Mărie, hai fă, odată, mai termini masa aia să plecăm, sau nu?, a zorit-o, întunecat, pe babă.

-Acuş, gata, răstorn mămăliga, s-a grăbit Măria să răspundă că-l simţea nervos şi se temea de palma lui grea. A aruncat repede o mână de făină în cratiţa cu fasole, a amestecat repede de-a îngroşat-o şi-a tras cratiţa deoparte, să se răcorească s-o ia la ei, a scos într-o strachină o bucată de brânză, a spart repede o ceapă proaspătă, cu frunze încă verzi, în altă strachină a turnat lapte gros din ulcila pitulată după horn unde-l pusese la prins şi-a aşezat totul pe masa rotundă, cu trei picioare. A pus pe masă şi trei linguri de lemn şi se pregătea să-l strige pe moşul ei la masă când dinspre capul satului s-a ridicat un vaiet prelung şi un bocet ce-a pătruns prin aerul dimineţii, a străpuns uliţa şi-a adunat oamenii pe la porţi. Baba a rămas cu mâna în aer şi toate simţurile treze, la pândă. Moş Ilie a ieşit din grajd cu furca în mână şi-a privit peste curte, în drum, să vadă de unde vine urletul şi pe coama casei a prins a cânta o cucuvea.

-Dadă Mărie, vai de capul vostru, dadă, s-a auzit clar vocea Ioanei, sora mai mare a lui Ilie. Hai repede, că-l omorâră pe  Niculae! Mă, neică Ilie, ce faceţi mă? Hai, mă, că zace săracul pe brazdă în grădina de la marginea satului, nu-l mai cunoşti, neică.

Ioana venea pe mijlocul uliţei din vale, dinspre grădini şi dădea din mâini ca şi cum ar fi vrut să se apere de muşte. Din zece în zece paşi se oprea, se pleznea cu palmele pe genunchi şi urla: “Săriţi lume, că-l omorî cremenalul, săriţi!”

Măria a dus mâna la gură şi s-a lăsat moale pe scăunelul de pe care amestecase mămăliga, moş Ilie a scăpat furca din mână şi timpul a încetinit, s-a prelins pe lângă ei  şi-a lăsat în urmă o dâră lipicioasă, ca de melc. Cuvintele s-au lovit de pereţi, de garduri şi-au răsunat fără înţeles în urechile bătrânilor, în cuibar o găină a codcodăcit fericită că s-a uşurat de ou, cocoşul i-a răspuns mândru cu un cucuriguu prelung şi tăcerea s-a spart cu zgomot în mii de cioburi. În pragul portiţei strâmbe, cu ulciorul plin în mână, nora a privit pe rând la femeia ce urca coasta cu pasul grăbit, la socrul rămas încremenit în faţa grajdului şi la copilul care, încurajat de urletul Ioanei a ţipat la ea „L-ai omorât pe tăticu, tu l-ai omorât!” iar gândul i s-a înfipt ca un cuţit în creştet. „Al dracu’ Ioane, cu capul tău, tot o făcuşi până la urmă! Că mă fac eu de-acu’, Ioane, prostule? Cum mai trăiesc eu aci, unde mă duc eu să nu mă omoare ăştia?”

de

Aştept


Sunt lacrimă pe obrazul trist

al toamnei.

M-am desprins greu,

când ceru-şi plecase pleoapele

peste albastrul senin al ochilor,

înrourându-i.

M-am prelins şi-am mângâiat blând

puful cald şi moale al unei gutui,

am vrut să-i fur aroma.

E crud-amară, încă nu vrea

să părăsească vara.

Am atins  în treacăt bruma

unui bob de strugure,

am aburit ochii unei crizanteme

şi-am adăstat preţ de o sărutare

în palma unei frunze bătrâne,

obosită de-atâta tremurat

în dogoarea verii.

Aştept o adiere blândă

să mă zvânte.

de

Dor


Mi-e dor de prima zi de vacanţă, când soarele încălzea nisipul până ne ardea tălpile şi cireşii ne zâmbeau de sub toate crengile cu luciu de cireşe coapte şi macii ne îmbiau dintre spice de un verde pal de grâu. Mi-e dor să mă pot trezi odihnită şi plină de viaţă dimineaţa devreme, cât roua încă nu s-a ridicat de pe firele de iarbă, să alerg desculţă după bobocii de gâscă către apa Jieţului şi să-mi înmoi tălpile în apa lui curată întru botez de dimineaţă. Să mă spăl pe ochi cu apă rece şi proaspătă din fântână, ca nu cumva să risc ca odată ridicat soarele pe cer să mă spurce, Doamne fereşte, pupăza.

Mi-e dor să-mi aruc ochii roată peste grădini, să văd cum căldura ridică în abur lin roua dimineţii, să punem masa la umbra boltei de viţă vie, cu brânză de capră, pâine coaptă în ţest pe frunze verzi de nuc şi roşii proaspăt culese din grădină, să ne adunăm cu toţi pe lângă masă, veseli şi fericiţi, fără griji şi nervi, cu ochii plini de frumuseţea zilei de vară.

Mi-e dor de poveştile tatei şi de râsul molipsitor al mamei, de cântatul cocoşilor pe gard şi laudele găinilor pe cuibar, după ce-au făcut ou, de zumzetul albinelor prin florile grădiniţei. Mi-e dor de verde crud, de lucernă proaspăt cosită, de grădină fremătând de viaţă, de boboci de raţă alergând veseli să mănânce lintiţa proaspăt adunată cu minciogul de pe baltă, de pui orbi de pisică căutaţi şi adunaţi din cotloane greu de imaginat pe unde îi ascundea mama lor grijulie, de căţei graşi cu picioare scurte şi codiţă veselă, de iezi jucăuşi căţărându-ni-se în spate, de zbor săgetat de rândunică aşteptată de pui, cu ciocuri larg deschise, în cuiburi zidite deasupra uşii din verandă sau sub streaşina grajdului, de Dunărea pe malul căreia sălciile îşi apleacă creanga până sărută apa.

De flori de tei mi-e dor, de claca gureşă la tecuit de făsui, de mere verzi de sân’Petru, de pere tari, de caise cu puf auriu,  de cărţile copilăriei, de uliţa cu râset de copii şi picioare neobosite ce aleargă după minge sau după cărăbuşi cu aripi verzi în prag de seară, de porumb cu dinţi de lapte fiert în oale pântecoase, sau copt în spuza focului aprins în mijlocul drumului să alunge tânţarii şi să însoţească poveştile şi jocurile copilăriei, de cântatul greierilor la lumina lunii şi strălucirea milioanelor de stele în negura cerului.

Mi-e dor să râdem isteric speriaţi de câte un liliac orbit de lumina crudă a flăcărilor, de teamă să nu ni se încurce în păr. Auzisem noi că nu-l mai poţi scoate de acolo decât cu foarfeca  şi ne vedeam veşnic pleata ciuntită strâmb în funcţie de gheruţele ascuţite încurcate în el.

Mi-e dor de vacanţă, de mine, de o viaţă tihnită demult apusă, de bunicii mei care nu mai sunt, de o lume ce-a dispărut odată cu copiii din noi, de vigoarea şi curăţenia copilăriei fără nici o grijă. Totul e viu în minte şi mă îmbie să mă întorc mereu în locuri ce mi-au fost atât de dragi. Nu mai sunt nici copiii uliţei, nici focurile în răscruci, nici tihna de odinioară, mai e doar bolta de vie la umbra căreia încă mai punem masa, rândunici negre cu coada-n furculiţă şi-un gard bătrân, putrezit de vreme, aplecat sfios spre pământ. Farmecul a rămas ferecat undeva în amintire.

 

de

Fiica verii


Sunt fiica verii. A nopţilor înstelate cu parfum de crini şi cântec de greier, a zilelor însorite cu nisip fierbinte auriu ce arde tălpile goale când îl calci şi înalţă ca pe un trofeu abur cald de rouă dimineaţa.

Verile copilăriei mi-au fost împărţite între apa limpede a Jieţului, cârdul de boboci pufoşi păziţi de gânsacul sâsâitor şi grijuliu, bancurile de puiet de peşte din care culegeam cu minciogul, ligheanul de rufe spălate cu picioarele murate în apă şi fusta udă prinsă în brâu, ţipetele copiilor la scăldat, sub pod, acolo unde apa făcea un cot şi se domolea şi unde cei mai răsăriţi dintre noi se avântau în ea făcând salturi nebuneşti direct de pe pod, grădinile de flori şi legume veşnic însetate, al căror verde îl păstrez încă intact în ochi.

Trecea ziua cu arşiţă şi seara se anunţa cu umbre fierbinţi iar eu ajunsă pe nesimţite în adolescenţă aşteptam pe băncuţa de la poartă să apară stelele să le număr şi să le întreb de unde vin toate dorurile nelămurite ce creşteau pe nesimţite în mine. Nu am aflat decât târziu răspunsul şi nicidecum nu mi l-au dat ele şi nici lumina ierală a lunii care călăuzea cu strălucirea ei rece paşii trecătorilor nocturni şi ai sufletelor rătăcite. Atunci era doar magia şi glasurile brotăceilor verzi întrecându-se pe baltă. Din când în când câte un câine speriat lătra şi câinii uliţei se înghesuiau să-i răspundă la fel, să nu cumva să se simtă stingher. Simţeai păsările dormind în copaci şi briza uşoară cum trecea cu un mic oftat peste frunzele toropite de căldură.

Verile tinereţii m-au găsit departe, cu zile obositoare şi aceleaşi nopţi idilice. Undeva, într-o margine de sat, pe malul unei bălţi plină de stufăriş şi acoperită de un rai de nuferi albi, învăţam să supravieţuiesc din mers. Greu a fost şi cred că Dumnezeu îmi trimitea înserările astea frumoase cu miros de fân proaspăt cosit, baltă cu peşte şi nuferi albi, să pot deschide ochii şi a doua zi. Au trecut peste anii mei arşite grele, ce-au pârjolit pământul şi  furtuni cu fulgere ce-au săgetat cerul şi-au aprins pomii, ape revărsate ce-au luat în drumul lor furios copacii, lăsându-le rădăcinile uscate la vedere, grindină mare îngheţată peste inima mea ce nu-şi mai găsea niciunde soarele. Apoi iar arşiţă şi pârjol ce-ardea şi dobora frunzele copacilor încă din august.  Aşteptam răcoarea toamnei şi ploile ei liniştite şi lungi ca pe o binecuvântare.

Acum aş vrea o vară ca o briză răcoroasă, ceva între primăvară târzie şi toamnă timpurie, fără excese solare, cu nori ce-aduc răcoarea binemeritată pământului, cu salcâmi înfloriţi în iulie şi rândunele ce scot al doilea rând de pui. O vară coaptă şi liniştită ca sufletul meu adult. Am trecut împreună prin multe arşiţe şi ploi, ninsori şi viscole, ca să ajungem acum, în vara vieţii ca merele dulci de Sânt’ Ilie date în pârg. Nu duc dorul soarelui, nici al nisipului fierbinte, duc doar dorul copilăriei crude şi al adolescenţei în floare, când toată lumea era un semn de întrebare şi nici un răspuns nu se contura încă la orizont.