Pe-o margine de zare


20151017_093955Te-am întâlnit la un capăt de lume. Şedeam cu genunchii îmbrăţişaţi pe-o stâncă de granit, priveam golul fără să văd nemărginirea şi aşteptam, resemnată, un sfârşit.
Te-ai aşezat alături şi-ai tăcut. Tăcerea ta s-a-mprăştiat în liniştea zării şi m-a învăluit. Era caldă, mirosea a primăvară, a plâns de copil şi-a crini iar inima mi-a tresărit a amintire, te cunoştea. Veneai din altă viaţă, aşa cum promisesei cândva când mă lăsaseşi singură la marginea lumii, să aştept nemărginirea.
Un vultur şi-a-ntis aripile-n zbor, s-a lăsat purtat uşor pe-o pală de vânt, ne-a privit cu ochi oţeliţi şi s-a învârtit mult deasupra noastră. De acolo, de sus, nu-i mai păream doi oameni recind Priviţi de sus, doi oameni tăcuţi deveniseră unul, uniţi în liniştea gândului lor. Albastrul cerului s-a pătat cu aripile lui pereche.
Tu te-ai ridicat uşor, te-ai scuturat, ţi-ai întins braţele şi-ai tras pe umeri un colţ de cer senin. Înfăşurat în el, m-ai îmbrăţişat cu mâinile, cu pieptul cu ochii şi gura. Am închis ochii şi-am gustat căldura cu gust de cireaşă amară a buzelor tale. Cu gândul am gustat şi te-am iubit aşa, cu totul, cum mă ţineai învăluită-n colţul tău senin de cer.
De atunci, ochii mei, larg închişi, au început să vadă. În jur sunt văi adânci şi-i vârf de brad, fluturi cu aripi colorate, râs de copii, tropote de cai cu coama-n vânt şi curcubeu. E pace şi-n pacea cu care m-ai învăluit mi-e bine.
Stau pe-o margine de zare şi-mi vine să deschid aripile să zbor deasupra lumii până acolo, în oaza ta de linişte. Să mă adap din apa vie a gurii tale, să-mi trag seva din clocotul cald al palmelor aspre ce-mi mângâie obrazul şi-l înseninează.
Mi-ai dat aripi şi vise calde mi-ai dat. Le adun cuminte în braţe, le încălzesc la sân pe fiecare şi te aştept să împărţim fericirea la doi.

Slăbiciunea -2


  • Păi ce faci, mumă? N-ai luat pastilele astea, pentru ce ţi le-am adus? Am dat banii pe ele degeaba?, o întreba, revoltată, fata.
  • Ia, am uitat să mai iau… Mai aduceţi-mi şi voi aminte, mumă, că io-s bătrână şi mai uit.
  • Cum să-ţi aduc aminte? Să te sun în fiecare dimineaţă când mă trezesc să-ţi spun să iei pastilele? Le ai lângă mata, aici, pune-le lângă pat să nu le uiţi.
  • Iote, le pun, nu mă mai certa. O să le iau!

Lua două-trei, apoi iar uita. Le arunca fiică-sa, pe rând şi-i aduceau altele care aveau aceeaşi soartă.

Hârca de bătrâneţe ce coborâse atât de brusc pe umerii Măriei îşi râdea de toţi aşa cum voia. Se distra, bătea din palme şi râdea pocnindu-se cu palmele pe genunchi, ca un şmecheraş. Măria nu-şi mai dădea seama cât de rău ajunsese, Mărin devenise ursuz, nervos, veşnic nemulţumit, tinerii nu ştiau între ce obligaţii să se mai împartă.

Asta până când moartea a trecut în zbor peste casa lor. Era grăbită, fugea cu poalele-i negre în vânt, să preia sufletul unui copil abia născut. Nu apucase mititelul nici să ia două guri sănătoase din aerul acestei vieţi, să-şi fi umplut plămânii. A plecat aşa, însetat de viaţa ce nu l-a vrut. La întoarcere o aştepta în poarta de tablă ruginită Bătrâneţea Măriei.

  • Bună ziua, Moarte, a salutat, politicoasă.
  • Bună ziua, bună ziua! Da ce stai, fa, în poartă? Te-ai plictisit deja, vrei să pleci?
  • Te aşteptam pe tine, Moarte. Fată, sinceră să fiu, nu prea mă mai amuz ca la început. Prea au devenit ăştia resemnaţi cu toţii. Ce-ai zice să verifici lista aia, nu poţi face loc pentru încă un suflet? Plătesc bine, ştii şi tu că nu-ţi rămân niciodată datoare.

  • Hai că o să mă uit şi-ţi fac şi hatârul ăsta, dacă pot. Acum rămâi cu bine, că am o livrare urgentă de făcut.

  • A zburat grăbită moartea, şi-a frecat mâinile bătrâneţea. Ştia ea ce ştia, că moartea se ţinea tot timpul de cuvânt. Dacă-i promisese, atunci se va întoarce, cu siguranţă.

    • Va urma-

     

    Cu sufletul meu


    M-am trezit într-o zi de luni. A fost o trezire bruscă, crudă, cu lumină puternică ce-mi rănea ochii.
    Am privit în jur de parcă aş fi fost pe altă planetă. În jurul meu, oamenii îşi vedeau de treburile lor cotidiene. Natura îşi vedea de treburile ei milenare, soarele strălucea, copacii înfrunzeau, melcii îşi puneau căsuţele la adăpost pe scoarţa lor zgrunţuroasă, salcâmii înfloreau, albinele bâzâiau încărcate de polen, fluturi albi se alergau îndrăgostiţi prin iarbă, Dunărea strălucea, tulbure, în soarele dimineţii.
    Puteam spune că era dimineaţa perfectă într-o lume pe care, până atunci, doar o visasem, fără s-o cunosc cu adevărat. Mai răzbătuseră până la mine câteva secvenţe, când şi când, flash-uri prinse cu colţul ochiului şi întipărite pe retină.
    Dimineaţa aia era, totuşi, nou-nouţă, scoasă din cutie, abia desigilată. Strălucea de proaspătă. Doar eu eram veche şi străină în ea şi-o priveam cu neîncredere şi uimire, de parcă nu mai prinsesem dimineţi însorite în viaţa mea. Mi-era caldă peste oboseala veche.
    Am păşit cu grijă pe străzi, m-am aşezat pe o bancă de lemn în parcul pe care paşii mei îl străbătuseră grăbiţi ani la rând, am privit copiii jucându-se urmăriţi de privirile vigilente ale bunicilor, am ascultat zumzetul oraşului, mi-am vărsat sacul cu lacrimi -l-am scuturat bine, până s-a desprins şi ultima-, am ascultat ultimele bârfe, necazuri, poveşti spuse cu voce scăzută, confidenţe, am cutreierat magazine, m-am prăbuşit pe un fotoliu de nuiele, sub o umbrelă, pe o terasă întinsă pe stradă, am băut o gură de apă şi-am respirat adânc.
    Eram eu, cea veche, invizibilă, într-o lume cunoscută şi totuşi prea nouă.
    Atunci am realizat că, indiferent ce-aş vrea să fac, pot face, fără să mă intereseze ce spun ceilalţi, ce gândesc, cum interpretează gesturile mele, pentru că viaţa mea e doar a mea. Abia atunci am simţit că-s liberă să simt şi să acţionez cum îmi dictează conştiinţa şi, paradoxal, m-am prăbuşit. Trebuia să reînvăţ să merg, uitasem paşii, tot sprijinindu-mi acţiunile de părerile altora.
    Azi sunt altcineva. Poate că greşesc de multe ori, poate-s prea deschisă şi prea independentă, poate par exagerată unor ochi neavizaţi. Eu doar încerc să iau din viaţă bucurii mărunte şi să dau mai departe din ele.
    Nu mai las pe nimeni să-mi influenţeze destinul. Am ridicat un gard despărţitor care opreşte la o oarecare distanţă pe oricine-ar încerca să pătrundă mai adânc în viaţa mea. Deocamdată trec printre oameni ca un fluture negru ce atinge cu aripa câte un umăr, în treacăt şi zboară mai departe.
    Oamenii încă mă mai judecă, încă mai încearcă să-mi măsoare bătăile inimii, să-mi ghicească gândurile, să-mi catalogheze gesturile. Oamenii, cu existenţele lor mărunte şi limitate, nu ştiu că un fluture trăieşte în 24 de ore cât ei într-o viaţă şi moare fericit pentru că şi-a împlinit menirea.
    Au trecut doi ani. Şi nu-mi pare rău.

    Reguli


    De vrei să baţi
    la poarta sufletului meu,
    ai grijă,
    să vii cu mâinile curate.
    Mai are încă în lemn
    rănile piroanelor
    cu care a fost răstignit.

    De vrei să baţi
    la poarta sufletului meu,
    să te descalţi la uşă
    şi să păşeşti peste prag
    pe vârfuri,
    să nu-i striveşti cu pasul plin
    petalele de cristal.

    De vrei să baţi
    la poarta sufletului meu,
    gându-ţi să aibă
    puritatea primei zăpezi,
    să-l cureţi de cenuşa
    celor pentru care-ai ars
    pân-ai ajuns la mine.

    De vrei să baţi
    la poarta sufletului meu,
    să aduci pe palmele-ntinse
    inima goală, pulsând de viaţă
    cu toate cicatricile ei.
    O voi vindeca
    cu rănile inimii mele.

    De vrei să baţi
    la poarta sufletului meu,
    să ai inima curată
    şi să păşeşti cu grijă,
    pe vârfuri,
    să nu întuneci zâmbetul copilului
    care se roagă-n el.