Să nu


Tu să nu-mi mori
înainte de-a asculta
cu degetele
cîntecul sîngelui sub
sînul infiorat,
nu înainte de-a te iubi
cu lumina verde a ochilor,
nu înainte de-a mă adăpa
din albastrul cerului
închis în ochii tăi,
nu înainte de-a gusta
din nectarul viu
al tăcerii în doi.

Tu, eu


Tu nu ești al meu,
al meu e fulgul alb de nea
ce șoptește povești
demult uitate
cu prinți și prințese fermecate,
al meu e cîmpul înghețat
în care poveștile
dorm sub plapuma
ciobului din ochi,
al meu e visul
ce-o să se destrame
în zori,
ca fulgul
în palma caldă de copil.
Eu nu-s a ta,
a ta e iarba verde-albăstruie
din zorii
dimineților înrourate.
Tu nu ești al meu,
eu n-am decît un vis
destrămat
din fluturi albi ce ning șoptit
peste inima mea.
Tu nu ești al meu,
tu nu ești,
tu nu,
tu,
eu.

Fără speranță


Îngândurată şi tăcută aprinde lumina în fiecare salon şi trezeşte copiii, care adormiţi şi speriaţi de perspectiva unei noi injecţii încep să plângă. E greu să îngrijeşti copii, suferinţa lor te doare, trebuie să ai inima puternică, să nu–i priveşti în ochii mari care te imploră să nu-i mai înțepi.
– Hopa sus să facem injecţia, puiule! Hai, că mai e una şi gata, pleci acasă!
– Nuuuu, maaaamiiii, nuuuuu, plînge micuțul pe jumătate adormit. Injecţia doare.
– Hai că suflu eu şi nu mai doare, vezi? Uite, mama Ana ştie să se mişte uşurel, să nu-l doară pe pui… Aşa, dragule. Ia uite ce-a adus mama pentru tine c-ai fost cuminte. Gata, de acum nu mai plângi, nu-i aşa? Uite, plânge şi mami dacă plângi tu. Vrei s-o faci să sufere şi ea? Eşti băieţel mare de-acum, îi şoptește ca pe un secret, uşor, la ureche micului pacient şi reuşește să-l liniştească. Pentru fiecare injecţie are pregătită o acadea, pentru fiecare pastilă amară o linguriţă de dulceaţă, o vorbă bună, un zâmbet, o jucărioară care să le distragă atenţia. De aceea o şi iubesc copiii şi-o strigă „mama Ana”. Avea şi ea doi copii, de amândoi se bucurase ca de o minune dumnezeiască. Primul fusese băiatul, mândria neamului, poate de aceea şi crescuse mai răsfăţat, fata venise mult mai târziu, când îşi pierduse speranţa că ar mai putea avea vreodată copii. Nu e mămică mai fericită ca ea, lângă ei uită şi de şicanele socrilor şi de escapadele nocturne ale soţului, totul pălește în faţa mogâldeţei cu ochi negri şi gene lungi ce-i inseninează zilele. E o fetiţă cuminte, nu plânge, nu se îmbolnăvește, nu se murdărește, nu face prostiile pe care le fac de obicei copiii. Studiază vioara, profesorul spune că e cea mai talentată elevă pe care a avut-o. Poate dă Dumnezeu şi ajunge mare, cine ştie? I-ar plăcea să ştie că are o fată care e artistă renumită pe marile scene ale lumii, totul ar căpăta un sens, chiar dacă ea nu…Dar nu, nu trebuie să gândească negativ. Va fi bine, nu poate avea ghinionul ăsta tocmai ea, după atâta suferinţă.
E dimineaţa devreme. O dimineaţă rece, înrourată şi încă adormită. În teii cu crengi ce bat noaptea în ferestrele spitalului să sperie duhurile rele ce vin să tulbure somnul copiilor, nici o pasăre nu s-a trezit, dorm toate cu ciocul sub aripă, așteaptă geana zorilor. Ana trece pe holul luminat rece de neoane albe prinse pe tavanul verde cu o cutie de lemn plină de pliculeţe de medicamente împărţite pe fiecare pacient în parte şi deschide următoarea uşă. Părul negru, cârlionţat, domolit cu agrafe la ceafă îi lasă gol gâtul alb şi pieptul generos şi-i face ochii mari, căprui să strălucească. Se termină garda, e ultimul tratament pe această tură. Nu a reuşit să închidă ochii deşi a avut o noapte liniştită, fără nicio urgenţă. Gândurile nu-i dau pace de două săptămâni, de când a descoperit semnul acela sub sînul stîng, nu ştie cum de-i scăpase atâta timp neobservat, nu ştie când a uitat să se mai îngrijească şi de ea şi acum soarta îi joacă cel mai urât renghi. Trebuie să lupte, nici nu se poate să fie mai rău de atât, altfel…
Ieri a făcut o puncţie, acum aşteaptă rezultatul ei. După reactia medicului ştie deja ce are, cunoaşte şi ea simptomele bolii, de asta o și ia cu frig de cîte ori închide ochii, dar e bună și insomnia, te ajută să iei decizii, cea de azinoapte a ajutat-o să-și dea seama că nu vrea să spună deocamdată nimic, n-ar ști cum să îmbrace vestea să-i fie mai ușor și ei, să le fie bine și lor. E timp de aşteptare.
*
– Ştii, Ana, nu are rost să te mint, lucrurile nu stau deloc bine. Va trebui să facem operaţie, să nu riscăm să se întindă mai mult de atât, o întâmpină întunecat profesorul, de cum păşeşte în cabinet. O să fiu sincer cu tine, şansele de supravieţuire sunt mici, dar nu inexistente. Se poate, totul e să vrei să lupţi, să mă ajuţi.
Încăperea înaltă se învârteşte deasupra, se simte ca-ntr-un carusel scăpat de sub control care o acoperă cu animalele de ipsos viu colorat şi riscă s-o sufoce, chiar dacă diagnosticul nu o ia chiar pe nepregătite, îl intuia.

  • Te simţi bine? Nuţi, adu-i te rog un pahar cu apă şi-un calmant, cere medicul asistentei care iese cu capul plecat și se întoarce fără zgomot cu un pahar de plastic alb plin, Ana îl apucă, mîna îi tremură și varsă puțin în poală, apoi îl pune neatins pe măsuța din față. Medicul o privește serios fără să zică nimic.
  • Nu vreau calmant, rostește Ana și se miră singură de vocea ei ce se sparge sec în aerul înghețat. Îmi trece. Vă rog să mă iertaţi, trebuie să ies, mă apasă pereţii, se ridică brusc şi-şi strange cu putere geanta la piept.
  • Sigur, o îndeamnă medicul, dar să ştii că am nevoie de un răspuns urgent, Anişoara. Nu mai avem timp de pierdut.
  • Bine, o să revin, acum nu pot, mă înţelegeţi.
    În curtea spitalului se opreşte pe o bancă să-şi tragă răsuflarea. Trebuie să înceapă tratamentul imediat, trebuie să-i spună lui Tudor, să stea de vorbă cu copiii, să… și dacă nimic nu va decurge bine? Dacă zilele ei au ajuns la final? Nu o să-şi vadă băiatul absolvind liceul, nu o să-şi însoţească fata la primul bal, nu va avea ocazia s-o vadă pe scenă, nu-şi va cunoaşte nepoţii. O vor uita, oare? Atât a fost să fie, doar o scurtă trecere din care nu a înţeles mare lucru? Îşi aude sângele cum aleargă învolburat prin vene, e semn că trăieşte încă. Sîngele ei care-i hrănește azi și viața și moartea. Cum va fi, oare, când nu se va mai auzi nimic? Nu, nu trebuie să se gândească la asta. Va trebui să lupte, pentru ea, pentru copii, pentru Tudor…
  • E deja la a patra serie de citostatice. Părul îi cade smocuri, smocuri, încă de la a doua serie, din femeia plină de nuri de acum câteva săptămâni mai e o mână de oase pe care atârnă grea pielea brusc îmbătrînită. Nu poate mânca, o dor oasele, încheieturile, tot corpul împuţinat. De mai bine de o lună zilele se perindă una după cealaltă printre gratiile ferestrei, se strecoară încet, cu primii zori, seara pleacă discret cu primul val de întuneric. Nopțile îi aduc o rază rece de lună și-o stea care plîlpîie slab prin crengile goale ale unui plop de sub fereastră. Pîlpîie ca viața ei care se chinuie să prindă o nouă dimineață. Mai are două serii și nu știe dacă mai rezistă. Sub pernă a ascuns o oglindă rotundă, prinsă într-un cadru de plastic roșu, îi e teamă să se mai privească în ea. La început o consulta în fiecare dimineață iar ea, fidelă îi arăta smocul de păr desprins, cearcănele adînci, licărul de speranță din ochi, pansamentul alb pătat ici-colo cu sînge roșu-aprins. Apoi cearcănele s-au adîncit, sprîncenele au dispărut, pleoapele au chelit, cicatricea… Dumnezeule, cicatricea aceea ca un șarpe roșu, gras, ce-i înghițise sînul! Bagă mîna sub pernă, o simte și se privește în ea cu ochii închiși, n-o mai scoate, ce rost ar mai avea? E fix așa cum se simte, bătrînă, urîtă, un mort viu. Cea mai grea îi e singurătatea, lungile ore în care nimeni nu-i deschide ușa, Tudor s-a mutat în altă cameră încă de când a început să-i pice părul și trec zile lungi în care nu dă niciun semn, fata nu vine, să nu se molipsească, băiatului îi era ruşine cu ea. De cînd e la spital n-au venit deloc în vizită și ea se bucură că nu o văd așa, legumă cu ochii duşi în fundul capului şi cu oasele craniului ce dau să iasă prin piele, măcar își vor aduce aminte cum era, nu cum este. Simte că nu mai e mult.
    Ușa salonului se deschide și doctorul se apropie cu-n zîmbet larg de patul ei. Îl privește în ochi, ei sunt serioși, o doare zîmbetul fals.
  • Anișoara, azi se termină perfuzia și poți pleca acasă, îți fac externarea. Ne vedem după trei săptămîni. Poți să-l chemi pe soțul tău să vină să te ia.
  • Nu vreau, domnule doctor. Pot rămîne aici?
  • De ce mă, curajoaso? Nu vrei să mergi acasă, să-ți strîngi la piept copiii? Îți va face bine, aerul ăsta de spital mai rău te îmbolnăvește.
  • De cînd sunt aici, domnule doctor? O lună, două? Am venit tînără, acum vedeți și dumneavoastră cum arăt. Se poate să rămîn aici? Nu vă mai încurc mult, promit.
  • Femeie, nu ne încurci. Acasă, în familie, îți va fi mai bine.
  • Eu nu am familie, domnule doctor. În afară de sora mea ați văzut pe altcineva să vină la mine? Vă rog eu frumos, nu vreau să mă vadă copiii așa.
  • Tu știi mai bine, șoptește omul cu glasul pierit. Măcar cheam-o pe sora ta să stea cu tine cîteva zile, pînă te mai pui puțin pe picioare.
  • Azi e puțin mai bine. S-a dat jos din pat, a făcut un duș ajutată de sora sa, a schimbat pijamaua, a băut cîteva guri de ceai, și-a pus puțin ruj roșu pe buze. E ziua cea mare, simte. Cînd va închide ochii nu va mai simți nicio durere, doar o lumină caldă, învăluitoare. Privește drept în ochii negri ai surorii ei și zîmbește cald.
  • Mioara, tu să ai grijă de copiii mei. Ştiu că par răi şi nerecunoscători, dar nu e aşa, sunt copii, nu ştiu ce-i viaţa. Să te gândeşti că o parte din mine va trăi mai departe prin ei. Să nu-i laşi să mă uite, te rog și nu uita să-mi aprinzi o lumânare când o veni timpul.
  • Să nu te mai aud vorbind așa, se revoltă femeia și-și întoarce privirea să nu i se citească în ea disperarea. Ana o prinde de mînă și închide ochii. O lumină caldă o învăluie și orice durere dispare. Zîmbește și zîmbetul ei are gust de ruj roșu ca sîngele.

Frig


Ce albă-i lumea, mamă
şi cât de mult îngheţ,
atâta alb mă doare.
Ce întuneric s-a făcut
în noi,
gheața coboară pe pleoape
şi-s grele, mamă,
şi-am obosit.
M-a nins pe creştet
ca pe vârf de brad
şi nici un vânt nu bate
s-o scuture
şi ard
sub albu-i îngheţat.
Ce albă-i lumea, mamă,
în jurul meu se-nvârt
oameni de zăpadă
iar paşii lor mă-mping grăbiţi.
mi-e frică, mamă,
privesc la mine cu ghete
cu vârful încruntat.
Ce alba-i lumea,
câţi paşi grăbiţi de oameni reci și goi
trec calzi prin ea,
doar paşii mei au îngheţat
şi-au plecat să colinde
pe la porți închise,
vezi mamă, câte mâini
înmănuşate nu vor
să se deschidă?
Mi-e frig, măicuţă,
mi-e somn şi-am obosit,
în mine creste o lumină,
și Dumnezeu cu mâna
m-a cuprins.
Ce albă-i lumea, mamă
şi-n mine cât de cald!

Reguli


De vrei să baţi
la poarta sufletului
ai grijă,
să vii cu mâinile curate,
mai are încă în lemn
rănile piroanelor
cu care a fost răstignit.
Gândul să-l cureţi
de cenuşa celor
pentru care-ai ars
pân-ai ajuns
la mine,
să aduci în palmă
inima goală,
cu toate cicatricile ei,
o voi vindeca
cu rănile inimii mele.
Să păşeşti peste prag
pe vârfuri,
să nu-i striveşti petalele
cu pasul tău întreg,
La poarta sufletului meu
să ai inima curată
şi să păşeşti cu grijă,
pe vârfuri,
să nu întuneci
zâmbetul copilului
care se roagă-n el.

Tăceri


Pînă la tine
tăcerile mele erau liane
în mijlocul pădurii,
trăiau ascunse adînc,
ferite de razele crude
de soare.
Inima-mi bătea egal,
tic-tac, tic-tac,
închisă între gratiile
unei colivii albastre,
pînă la tine.
Oamenii roiau
în hohote în jurul meu,
vorbele lor erau
săgeți otrăvite
ce se înfigeau adînc,
pînă în sînge.
Eu nu m-am împlinit
în nimeni
atît de perfect rotund
ca în tine, de cînd,
mînă în mînă,
tăcerea mea și tăcerea ta
plimbă luna plină
prin vacarmul
marelui oras.

Aici


Sunt aici, lîngă tine,
mereu,
chiar de te prefaci
că nu mă cunoști,
ba nici măcar nu mă vezi și,
dacă ți-o iau înainte,
mă privești mirat,
de parcă nu ne-am
cunoaște de atîta amar
de vreme.
Sunt aici, în urma ta,
îmi potrivesc pașii
după pașii tăi,
respir în același ritm cu tine,
îmbrățișez cu brațele tale,
sărut cu buzele tale
aceeași femeie pe care
o iubești,
plîng uneori, cînd ploaia
îmi acoperă lacrima și
mă ascunde sub vălul ei,
trăiesc fiecare clipă
cu speranța că,
într-o zi oarecare,
mă vei vedea și-mi vei spune
în șoaptă
„îți mulțumesc,
umbra mea.”

Dilemă


Ce se întîmplă
pînă la urmă cu
oamenii neiubiți?
Înțeleg, trăiesc și ei
printre ceilalți,
ca și ceilalți,
uneori mai bine,
alteori mai rău,
își ascund tristețea în
spatele măștilor
sau o transformă în ură,
fiecare după posibilități,
numără zilele, anii ce trec,
își păstrează speranța
pentru un timp,
apoi îngroapă în
fiecare an cîte o bucată
din ea în cîte un colț
mucegăit de cimitir unde
și-au îngropat cîndva
și tinerețea.
Înțeleg că trăiesc sau
se chinuie să mimeze viața,
dar, cînd ochii se închid și
ultima fărîmă de speranță își
ia zborul spre nicăieri,
ce se întîmplă cu
oamenii neiubiți?
Există, oare, un rai al lor?

În cumpănă


Mi-a fost frică de 2016, cred că și spus-o de cîteva ori la sfîrșitul unui 2015 care m-a marcat pe viață.
În 2015 aveam impresia că am trecut prin cel mai greu an din viața mea. Nici nu credeam c-o să mai văd lumina, dar către final nu l-a răbdat inima să mă lase așa, pierdută în întuneric, ci mi-a adus un Om care mi-a întins o mînă și-a zis „Hai sus, că poți! Ecce homo!” și-am putut, m-am prins de mîna lui și-am văzut lumina.
De 2016 tot frică mi-a fost. Am avut așa, un presentiment că va fi un an greu de trecut, greu de tot. Așa a fost.
Am pierdut oameni dragi, am plîns, am ajuns pe fundul prăpastiei și-am crezut că nu voi reuși să mai ies de acolo. Dar am avut un Om cu mîna întinsă și cu o putere incredibilă care nu mi-a dat drumul nici măcar o secundă. Și-am trecut așa prin tot.
Azi privesc în urmă și-mi vine să răsuflu ușurată. Cumplit an, ca o maimuță nebună cu fundul roșu.
În viața mea au intrat oameni nebuni și oameni buni. Puțini buni, mulți nebuni, norocul meu că așa cum mi i-a adus 2016, mi i-a și măturat pe nebuni, exact în momentul în care simțeam că nu mai pot. Mi-i i-a păstrat pe cei buni.
M-a făcut mai înțeleaptă, am învățat să văd lucrurile în altă lumină, să apreciez tot ce-i bun, să plîng după ce-i pierdut și n-aș fi vrut să pierd, dar să las în urmă și să merg mai departe. Mi-a redat, într-un fel, zîmbetul, după ce m-a dat cu capul de toți pereții. Maimuță, cum spuneam, ce vreți.
Multe realizări nu pot spune c-au fost, dimpotrivă, mai mult pierderi, dar cred că m-am maturizat atît de mult că nu-mi mai pasă. Mă bucur pentru ce am și averea mea se numără în suflete, nu în bani. Avantaj eu.
La începutul anului am citit un articol care m-a făcut curioasă și-am vrut, după mulți, mulți ani, să cunosc un om, să văd dacă ceea ce-am citit este adevărat. În primăvară am avut ocazia asta și-i mulțumesc lui 2016 că mi-a dat-o. Sunt mai bogată cu o fericire de atunci pentru că omul e așa și chiar ceva mai mult decît îmi închipuiam.
În schimb m-a blocat între hîrtii, facturi, cifre, declarații și bătăi de cap. Mulțumesc din inimă partidului, politicienilor, guvernelor de rahat și tuturor conțopiștilor triști care n-au avut altă treabă decît să gîndească căcaturi precum declarația 394. Triștilor, să fie la voi acolo, să mîncați dimineața pe pîine. Nu vă plîng, aveți frigiderele pline și pentru lumea cealaltă, sunt convinsă. Nu mai aveți nevoie să vă dea ai voștri de pomană colaci și colivă, aveți carne, frate! Multă și de calitate.
Am obosit anul ăsta, dar un lucru bun e și-n oboseala asta, că am început să-mi pierd pe drum insomniile. Și coșmarurile sunt mai puține. Asta tot grație Omului care s-a apucat de-a făcut puțină curățenie prin ele și mi le-a mai trimis la plimbare.
Mi-a dat altceva de lucru între timp.
Am învățat în anul ăsta că distanțele sunt relative cînd doi oameni se simt unul pe celălalt și că nici măcar nu-i nevoie să fii față în față cu cineva, sau să vă fi cunoscut vreodată ca să fiți pe aceeași lungime de undă. Cred că ăsta e cel mai mare cîștig.
Am rîs cu-n ochi, am plîns cu celălalt. Plîng încă pentru mamele și pentru copiii lor pierduți prin Mediterana, pentru copiii din Alep și pentru părinții rămași cu brațele goale, pentru armele ce nu mai tac și focul ce se tot apropie și-ncepe să ne ardă. O să ne ardă rău, c-așa-i cînd omenirea nu-și învață lecțiile istoriei.
A fost. Mai e mîine și gata, vine 2017.
Nu-l aștept cu lista, ca altădată. Îmi doresc să fiu sănătoasă și să-mi păstrez înțelepciunea, să primesc ceea ce-mi va aduce exact așa cum vine, să pot schimba în bine ceea ce-i de schimbat, să pot lăsa să treacă ceea ce e de trecut, să pot simți ceea ce e de simțit, să mă împac cu pierderile atunci cînd e de pierdut, să mă bucur de cîștig atunci cînd e de cîștigat, să iubesc tot ce-i de iubit, să-i las să plece pe cei ce vor să plece, să fiu iubită de cei care mă vor în viața lor.
Să rămîn eu, așa cum sunt, să mă trezesc în fiecare dimineață și să mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta și pentru că văd lumina și pentru că simt căldura și frigul, că marea mă iubește așa cum o iubesc, că e suficient să închid ochii să simt îmbrățișarea muntelui și a oamenilor dragi, că-n casa mea încă miroase a pîine caldă și-a cozonac din cînd în cînd, că aud cîntecul păsărilor și țipătul pescărușilor, că-mi rîd ochii cînd văd copii fericiți, că toate animalele vor să mă îmbrățișeze și să-mi simtă mîngîierea. Să fiu OM.
Iar pentru cei care nu mă plac și le sunt grele trăirile mele să pot deschide ușa și s-o trîntesc repede după ei, să nu-mi intre prea mult frig în casă. Fără regrete.
Vouă vă doresc ca visele frumoase să vi se împlinească. Să aveți parte de tot ce aveți nevoie, să zîmbiți mai mult, să iubiți mai mult, să înțelegeți mai mult, să fiți iubiți că fără dragoste nimic nu este.

Gusturi noi


De la un timp găsesc gusturi noi, tot mai plăcute.
În seara asta mi-am dat seama că și checul cu nucă e minunat cu vin roșu, de buturugă și mi-am adus aminte…
M-am cununat în ianuarie, pe 11. S-a nimerit ca în sîmbăta nunții să ningă ca-n povești și eu, la cei 18 ani și-un pic ai mei să stau mai mult afară decît în cort, la adăpost. Dimineața frigul mi s-a părut pătrunzător și aveam o grămadă de drumuri de făcut.
Adevărat e și că aveam rochie de mătase care concura cu zăpada destul de generos așternută peste plai. Am rezistat eroic la adăpat, pe drumul la moși după purcea, la nași după altă purcea, ulițe desfundate, zăpadă care intra în ghetuțele mele albe, pînă la gleznă. Cînd am ajuns la biserică eram deja pe jumătate țeapănă.
În biserică bocnă, mai frig decît afară, căldură doar de la răsuflarea curioșilor și flacăra lumînărilor, adică aproape deloc. Eu în rochie de mătase, da? Fără palton, că doar o dată eram mireasă, ce mama mă-sii.
Îmi jucau dinții zaruri în gură și preotul, bine înfofolit, cînta pe nas prelung, să înțeleagă tot prostul că el e conștiincios și face toată slujba cununiei de la cap la coadă, pentru o pereche atît de frumoasă ca noi.
Din albă și frumoasă devenisem vînătă și-mi înghețase zîmbetul pe buze, doar dinții mai aveau viață proprie.
Mă uitam la nașa și-o invidiam pentru paltonul ei gros și pentru blana de vulpe de la gît, mă uitam la mama și-mi doream să am cojocuța ei din blană de oaie, ce mai, numai la slujbă nu eram atentă.
A venit și timpul să gust din trupul și sîngele Domnului. Frate, pe lîngă frig mi-era și-o foame de-mi venea să înghit mîna preotului cu totul!
A înmuiat el preotul pișcotul în cupa de vin și m-a ademenit cu el. Eu, cu ochii sclipitori (de frig, febră și foame, nu de alta), am dat să deschid gura mare să mușc sănătos. Deschide dacă poți!
Aveam fălcile înțepenite, așa că abia am reușit să depărtez puțin dinții, să mușc delicat dintr-o margine.
În dreapta mea, cumnată-mea mă privea curioasă, cu un zîmbet pînă la urechi, fericită că frate-su luase una care măcar mănîncă puțin, n-avea să-i facă pagubă.
Nici ea n-avea habar că numai și numai frigul ce-mi intrase și-n oase m-a făcut atît de delicată, ca un fir de trandafir înghețat.