Îngândurată şi tăcută aprinde lumina în fiecare salon şi trezeşte copiii, care adormiţi şi speriaţi de perspectiva unei noi injecţii încep să plângă. E greu să îngrijeşti copii, suferinţa lor te doare, trebuie să ai inima puternică, să nu–i priveşti în ochii mari care te imploră să nu-i mai înțepi.
– Hopa sus să facem injecţia, puiule! Hai, că mai e una şi gata, pleci acasă!
– Nuuuu, maaaamiiii, nuuuuu, plînge micuțul pe jumătate adormit. Injecţia doare.
– Hai că suflu eu şi nu mai doare, vezi? Uite, mama Ana ştie să se mişte uşurel, să nu-l doară pe pui… Aşa, dragule. Ia uite ce-a adus mama pentru tine c-ai fost cuminte. Gata, de acum nu mai plângi, nu-i aşa? Uite, plânge şi mami dacă plângi tu. Vrei s-o faci să sufere şi ea? Eşti băieţel mare de-acum, îi şoptește ca pe un secret, uşor, la ureche micului pacient şi reuşește să-l liniştească. Pentru fiecare injecţie are pregătită o acadea, pentru fiecare pastilă amară o linguriţă de dulceaţă, o vorbă bună, un zâmbet, o jucărioară care să le distragă atenţia. De aceea o şi iubesc copiii şi-o strigă „mama Ana”. Avea şi ea doi copii, de amândoi se bucurase ca de o minune dumnezeiască. Primul fusese băiatul, mândria neamului, poate de aceea şi crescuse mai răsfăţat, fata venise mult mai târziu, când îşi pierduse speranţa că ar mai putea avea vreodată copii. Nu e mămică mai fericită ca ea, lângă ei uită şi de şicanele socrilor şi de escapadele nocturne ale soţului, totul pălește în faţa mogâldeţei cu ochi negri şi gene lungi ce-i inseninează zilele. E o fetiţă cuminte, nu plânge, nu se îmbolnăvește, nu se murdărește, nu face prostiile pe care le fac de obicei copiii. Studiază vioara, profesorul spune că e cea mai talentată elevă pe care a avut-o. Poate dă Dumnezeu şi ajunge mare, cine ştie? I-ar plăcea să ştie că are o fată care e artistă renumită pe marile scene ale lumii, totul ar căpăta un sens, chiar dacă ea nu…Dar nu, nu trebuie să gândească negativ. Va fi bine, nu poate avea ghinionul ăsta tocmai ea, după atâta suferinţă.
E dimineaţa devreme. O dimineaţă rece, înrourată şi încă adormită. În teii cu crengi ce bat noaptea în ferestrele spitalului să sperie duhurile rele ce vin să tulbure somnul copiilor, nici o pasăre nu s-a trezit, dorm toate cu ciocul sub aripă, așteaptă geana zorilor. Ana trece pe holul luminat rece de neoane albe prinse pe tavanul verde cu o cutie de lemn plină de pliculeţe de medicamente împărţite pe fiecare pacient în parte şi deschide următoarea uşă. Părul negru, cârlionţat, domolit cu agrafe la ceafă îi lasă gol gâtul alb şi pieptul generos şi-i face ochii mari, căprui să strălucească. Se termină garda, e ultimul tratament pe această tură. Nu a reuşit să închidă ochii deşi a avut o noapte liniştită, fără nicio urgenţă. Gândurile nu-i dau pace de două săptămâni, de când a descoperit semnul acela sub sînul stîng, nu ştie cum de-i scăpase atâta timp neobservat, nu ştie când a uitat să se mai îngrijească şi de ea şi acum soarta îi joacă cel mai urât renghi. Trebuie să lupte, nici nu se poate să fie mai rău de atât, altfel…
Ieri a făcut o puncţie, acum aşteaptă rezultatul ei. După reactia medicului ştie deja ce are, cunoaşte şi ea simptomele bolii, de asta o și ia cu frig de cîte ori închide ochii, dar e bună și insomnia, te ajută să iei decizii, cea de azinoapte a ajutat-o să-și dea seama că nu vrea să spună deocamdată nimic, n-ar ști cum să îmbrace vestea să-i fie mai ușor și ei, să le fie bine și lor. E timp de aşteptare.
*
– Ştii, Ana, nu are rost să te mint, lucrurile nu stau deloc bine. Va trebui să facem operaţie, să nu riscăm să se întindă mai mult de atât, o întâmpină întunecat profesorul, de cum păşeşte în cabinet. O să fiu sincer cu tine, şansele de supravieţuire sunt mici, dar nu inexistente. Se poate, totul e să vrei să lupţi, să mă ajuţi.
Încăperea înaltă se învârteşte deasupra, se simte ca-ntr-un carusel scăpat de sub control care o acoperă cu animalele de ipsos viu colorat şi riscă s-o sufoce, chiar dacă diagnosticul nu o ia chiar pe nepregătite, îl intuia.

• Te simţi bine? Nuţi, adu-i te rog un pahar cu apă şi-un calmant, cere medicul asistentei care iese cu capul plecat și se întoarce fără zgomot cu un pahar de plastic alb plin, Ana îl apucă, mîna îi tremură și varsă puțin în poală, apoi îl pune neatins pe măsuța din față. Medicul o privește serios fără să zică nimic.
• Nu vreau calmant, rostește Ana și se miră singură de vocea ei ce se sparge sec în aerul înghețat. Îmi trece. Vă rog să mă iertaţi, trebuie să ies, mă apasă pereţii, se ridică brusc şi-şi strange cu putere geanta la piept.
• Sigur, o îndeamnă medicul, dar să ştii că am nevoie de un răspuns urgent, Anişoara. Nu mai avem timp de pierdut.
• Bine, o să revin, acum nu pot, mă înţelegeţi.
  În curtea spitalului se opreşte pe o bancă să-şi tragă răsuflarea. Trebuie să înceapă tratamentul imediat, trebuie să-i spună lui Tudor, să stea de vorbă cu copiii, să… și dacă nimic nu va decurge bine? Dacă zilele ei au ajuns la final? Nu o să-şi vadă băiatul absolvind liceul, nu o să-şi însoţească fata la primul bal, nu va avea ocazia s-o vadă pe scenă, nu-şi va cunoaşte nepoţii. O vor uita, oare? Atât a fost să fie, doar o scurtă trecere din care nu a înţeles mare lucru? Îşi aude sângele cum aleargă învolburat prin vene, e semn că trăieşte încă. Sîngele ei care-i hrănește azi și viața și moartea. Cum va fi, oare, când nu se va mai auzi nimic? Nu, nu trebuie să se gândească la asta. Va trebui să lupte, pentru ea, pentru copii, pentru Tudor…
• E deja la a patra serie de citostatice. Părul îi cade smocuri, smocuri, încă de la a doua serie, din femeia plină de nuri de acum câteva săptămâni mai e o mână de oase pe care atârnă grea pielea brusc îmbătrînită. Nu poate mânca, o dor oasele, încheieturile, tot corpul împuţinat. De mai bine de o lună zilele se perindă una după cealaltă printre gratiile ferestrei, se strecoară încet, cu primii zori, seara pleacă discret cu primul val de întuneric. Nopțile îi aduc o rază rece de lună și-o stea care plîlpîie slab prin crengile goale ale unui plop de sub fereastră. Pîlpîie ca viața ei care se chinuie să prindă o nouă dimineață. Mai are două serii și nu știe dacă mai rezistă. Sub pernă a ascuns o oglindă rotundă, prinsă într-un cadru de plastic roșu, îi e teamă să se mai privească în ea. La început o consulta în fiecare dimineață iar ea, fidelă îi arăta smocul de păr desprins, cearcănele adînci, licărul de speranță din ochi, pansamentul alb pătat ici-colo cu sînge roșu-aprins. Apoi cearcănele s-au adîncit, sprîncenele au dispărut, pleoapele au chelit, cicatricea… Dumnezeule, cicatricea aceea ca un șarpe roșu, gras, ce-i înghițise sînul! Bagă mîna sub pernă, o simte și se privește în ea cu ochii închiși, n-o mai scoate, ce rost ar mai avea? E fix așa cum se simte, bătrînă, urîtă, un mort viu. Cea mai grea îi e singurătatea, lungile ore în care nimeni nu-i deschide ușa, Tudor s-a mutat în altă cameră încă de când a început să-i pice părul și trec zile lungi în care nu dă niciun semn, fata nu vine, să nu se molipsească, băiatului îi era ruşine cu ea. De cînd e la spital n-au venit deloc în vizită și ea se bucură că nu o văd așa, legumă cu ochii duşi în fundul capului şi cu oasele craniului ce dau să iasă prin piele, măcar își vor aduce aminte cum era, nu cum este. Simte că nu mai e mult.
  Ușa salonului se deschide și doctorul se apropie cu-n zîmbet larg de patul ei. Îl privește în ochi, ei sunt serioși, o doare zîmbetul fals.
• Anișoara, azi se termină perfuzia și poți pleca acasă, îți fac externarea. Ne vedem după trei săptămîni. Poți să-l chemi pe soțul tău să vină să te ia.
• Nu vreau, domnule doctor. Pot rămîne aici?
• De ce mă, curajoaso? Nu vrei să mergi acasă, să-ți strîngi la piept copiii? Îți va face bine, aerul ăsta de spital mai rău te îmbolnăvește.
• De cînd sunt aici, domnule doctor? O lună, două? Am venit tînără, acum vedeți și dumneavoastră cum arăt. Se poate să rămîn aici? Nu vă mai încurc mult, promit.
• Femeie, nu ne încurci. Acasă, în familie, îți va fi mai bine.
• Eu nu am familie, domnule doctor. În afară de sora mea ați văzut pe altcineva să vină la mine? Vă rog eu frumos, nu vreau să mă vadă copiii așa.
• Tu știi mai bine, șoptește omul cu glasul pierit. Măcar cheam-o pe sora ta să stea cu tine cîteva zile, pînă te mai pui puțin pe picioare.
• Azi e puțin mai bine. S-a dat jos din pat, a făcut un duș ajutată de sora sa, a schimbat pijamaua, a băut cîteva guri de ceai, și-a pus puțin ruj roșu pe buze. E ziua cea mare, simte. Cînd va închide ochii nu va mai simți nicio durere, doar o lumină caldă, învăluitoare. Privește drept în ochii negri ai surorii ei și zîmbește cald.
• Mioara, tu să ai grijă de copiii mei. Ştiu că par răi şi nerecunoscători, dar nu e aşa, sunt copii, nu ştiu ce-i viaţa. Să te gândeşti că o parte din mine va trăi mai departe prin ei. Să nu-i laşi să mă uite, te rog și nu uita să-mi aprinzi o lumânare când o veni timpul.
• Să nu te mai aud vorbind așa, se revoltă femeia și-și întoarce privirea să nu i se citească în ea disperarea. Ana o prinde de mînă și închide ochii. O lumină caldă o învăluie și orice durere dispare. Zîmbește și zîmbetul ei are gust de ruj roșu ca sîngele.