E abia cinci după amiaza și-i atît de întuneric că-ți bagi degetele în ochi ca-n cea mai adîncă noapte. Frigul umed intră pe la toate cusăturile hainei și mă face să regret blana lăsată dimineață pe cuier, era soare, se preconiza o zi frumoasă, acum plouă cu gheață și mă duc la priveghi cu mîinile adînc afundate în buzunare. În geantă am ascuns 4 lumînări mici, de parafină, cumpărate de la taraba din piață cu 10 lei kilogramul, oricum, mortul nu-i prea pretențios și nici măcar prețios.
Merg de parcă m-aș întoarce și cînd ajung la poarta cimitirului mă opresc o clipă să-mi trag sufletul. N-am luat nici măcar o floare. Oare, să iau o jerbă de la magazinul de pompe funebre din poartă, a cărui vînzătoare cu fuste multe mă îmbie din ochi? Da’ mai bine lasă că mă duc și așa, o să-i dau Faneliei bani să facă o jerbă pentru mîine, la înmormîntare. Trebuia să venim toate trei, am ajuns doar eu, fetele întîrzie, sper să nu mă lase singură în noaptea asta de smoală. Mă mai învîrt pe-afară un timp.
Porțile larg deschise ale cimitirului mă îmbie să intru și mă trece un fior pe șira spinării cînd văd aleea luminată străjuită de cruci cuminți de pe care zîmbesc strîmb tot felul de fețe necunoscute ce-și dorm sub piatră somnul de veci. Cînd eram adolescentă îmi plăcea să colind cimitirul și să încropesc povești despre posesorii ochilor de faianță, era un exercițiu benefic. Morbid, dar benefic.
„Aici odihnește inginer Popescu Nelu, decedat la etatea de 86 de ani… familia îndurerată nu te va uita în veci”. Mă întreb cît ar mai fi fost dispusă familia îndurerată să-l suporte pe bătrînul urduros ce privește trist de dincolo de rama încrustrată-n piatră. Domnul inginer nu părea prea convins să-și continuie viața care l-a purtat pînă la venerabila vîrstă, pare mai degrabă nerăbdător să-și ducă titlul în brațe pe lumea cealaltă. Mă intrigă înșiruirea asta de titluri, parcă mortul titrat n-ar fi fost tot o mînă de oase în putrefacție ca ultimul cerșetor. Aici odihnește doctor inginer Mosorescu. Ăsta are nume predestinat, sigur a fost priceput in tras sfori.
Nimeni nu scrie pe cruce: Aici odihnește Gheorghe mincinosul, sau Mița curva cartierului, asta nu, după moarte toți devin buni, perfecți, regretați. Poate niciunde ipocrizia nu sare atît de repede în ochi ca de pe crucea rece de la căpătîiul unui mort.
Am citit la un moment dat că pe undeva, într-un sat uitat de lume și de Dumnezeu, fericită că a scăpat de bătaie, o femeie s-a îmbătat la priveghi și s-a întors la cimitir să joace pe mormîntul proaspătului răposat. Am înțeles-o, chiar dacă în comentarii cei mai mulți o înjurau cu spor. Să muriți voi, mă, era oribilă, proastă, nesimțită? Femeia era sinceră, în simplitatea sentimentelor ei amplificate de aburii alcoolului se bucura c-a scăpat de năpastă, nu-și plîngea călăul cu lacrimi de crocodil, de ochii lumii, nu a dat ocazia să le fie milă de ea și s-o disprețuiască în același timp, nu i-a lăsat să se simtă superiori și generoși, să dea puțină milă de la ei, că doar nu dădeau pe bani.
Se apropie, în sfîrșit, Fanelia și cu ea vine Lara, soția defunctului de azi și Mirela, sora ei.
– Hai, femeie, că am înghețat aici, credeam că nu mai vii, o iau tare de cum o văd, ea mă privește ca și cum s-ar uita prin mine, cu-n zîmbet misterios. Nu o mai întreb de unde-i vine zîmbetul, bănuiesc și motivul și răspunsul.
– Condoleanțe, Lara, îmi pare rău, mă întorc către văduvă și iau o mină tristă, forțată. Lara zîmbește și-mi face cu ochiul.
– Lasă tu condoleanțele pentru alții. Ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat.
Înghit în sec. Acum o lună mi-a venit la ușă cu vînătăi pe tot corpul și cu capul spart, tremura, o bătuse pînă făcuse pe ea, voia s-o omoare, avea un munte de ură adunată în el. Cînd a reușit să scape din mîinile lui, a fugit în stradă plină de sînge, în haine de casă cum se găsea. Nu știu ce prezență de spirit i-a îndreptat pașii spre ușa mea. I-am oblijit rănile și i-am tăiat inelul ce amenința să o lase fără deget. Tremuram mai tare ca ea de frică și de nervi. Eu l-aș fi omorît cu mîinile goale de-aș fi putut, ea s-a întors la el. Aveau avere, familie și-o căsnicie de 30 de ani în spate. O privesc cum se apropie zîmbind, înaltă, blondă, elegantă, frumos machiată, o văd cum dă capul pe spate și rîde cu poftă.
– Fetiță, uite ce plouă, se vede că Aurică nu te-ar fi lăsat, îi zic și ea rîde din nou. De alături soră-sa o privește cu duioasă înțelegere.
– Nu te pune la mintea ei, e drogată. I-am dat deja 3 pastile de diazepam.
– Ești nebună, vrei s-o omori?
– Las-o că nu moare. Proastă cum e ar fi plîns de s-ar fi umflat după nemernicul ăsta, mai bine să nu se consume, mă liniștește și mă ia de braț să mă ajute să urc treptele către capelă. Mă dor genunchii de frig. Ușa capelei se deschide și din interior răzbește lumina moale a lumînărilor. În stînga, Aurică stă țeapăn ca un ginere în costum nou, întins pe patul mortuar. În mijlocul capelei așteaptă binecuvîntarea pentru ultimul drum o băbuță sfrijită cu basma înnodată sub barbă, cu pielea galbenă ca o lămîie coaptă și în dreapta un moșulică îmbrăcat în palton gros, cu căciulă de miel pe cap. De pe lîngă ei ne privesc triste florile de hîrtie cerată înfipte în coroane pe care atîrnă panglici negre cu sincere condoleanțe, în veci nu te vom uita, banalități, minciuni, durere. Frigul e mai pătrunzător înăuntru ca afară în ploaie, morții sunt serioși, țepeni în postura lor rece, de parcă ar ști că aia nu mai e vreme de trăit.
– Ia uite ce noroc pe Aurică, are companie, zice Fanelia. Să nu se simtă singur. Lara mă strînge de mînă, îi strălucesc ochii albaștri fără umbră de nor și abia se abține să nu izbucnească în rîs. Își face de lucru cu lumînările aprinse la căpătîiul lui, de unde ne taie cu privirea sora defunctului. Rostesc fără convingere un ”Dumnezeu să-l ierte”, ea se strîmbă, bolborosește ceva și se așează mai bine pe scaun. Lara se apleacă peste sicriu să așeze cîteva flori căzute pe fața de ceară a celui ce i-a fost soț.
– Scoală, Aurele, uite, veniră fetele pe la tine, primește-le cum trebuie, rostește cu un zîmbet răutăcios. Hai că acum e momentul, știi cum le mai înjurai și ce le-ai fi făcut cînd vorbeam de ele. Cumnată-sa o privește cu ochii cît cepele și se învinețește vizibil la față. Fanelia se apleacă spre ea și-i șoptește îngrijorată,
– Aoleu, vă este rău? Ieșiți puțin la aer, vă rog, respirați, să nu vă ia cu el, Doamne ferește, că s-au mai văzut cazuri. Vreți o gură de apă?
Ajunsă în pragul infarctului femeia pufnește, se ridică și iese grăbită din capelă. Zeci de perechi de ochi ne privesc uimite de pe la căpătîiele celorlalți morți. Din sicriul său acoperit cu husă albă de mătase, Aurică ne zîmbește complice. Mă uit la seninătatea întipărită pe fața lui, la zîmbetul ștrengăresc din colțul gurii.
– Mă, ce-i al lui e-al lui, mă trezesc rostind suficient de tare ca ecoul capelei să mă audă. Avem cel mai frumos mort din capelă. Fanelia mă strînge de mînă și pufnește, în jurul nostru babele se-nchină, de pe altarul capelei un Iisus răstignit pe-o cruce de lemn ne privește trist, doar Aurică zîmbește în continuare de parcă ne-a jucat cel mai tare renghi, habar n-are că viața i l-a jucat lui pe ultimul.
Povestiri
Izmenele miresei
Mă angajasem, cîştigam deja suficient cît să-mi duc traiul decent, devenisem majoră, ce mai aveam de făcut decît să mă mărit? M-a mîncat în cur ca pe maimuţă şi am negociat cu socru-meu contractul de viitoare sclavie.
Ăştia, bucuroşi că au pus mîna pe o idioată care să le ia băiatul de care nu credeau să mai scape vreodată, că trecuse demult de vîrsta la care era considerat flăcău bătrîn şi epuizaseră toate cererile la fetele de măritat prin zonă, niciuna nefiind dispusă să se lege la cap fără s-o doară, s-au şi grăbit să facă cununia şi nunta, ca nu cumva să mă deştept şi să le scap printre degete. Cununia civilă a fost în decembrie, urmînd ca nunta să fie în ianuarie, după sărbători, imediat ce s-ar fi dat drumul la nunţi şi botezuri.
Ca să-mi fac rochie de mireasă a fost o poezie. Materialele lipseau cu desăvîrşire din magazine iar la casa de modă din oraş nimeni nu voia să-mi facă o rochie într-un timp aşa scurt. Croitoreasa cumnată-mii a zis că ar fi bine ca de finet pentru scutece să fie doar căptuşeala, că tot e iarnă, rochia se face şi ea măcar din lînă, aşa că am colindat toate magazinele de profil din oraş, apoi din orăşelele din zonă, apoi din Timişoara, unde am şi găsit o mătase albă, mai plină, numai bună pentru o nuntă în ianuarie, la cort. Am luat 12 m, că aveam fantezii cu clos amplu, volane, mîneci raglan, tot tacîmul modei anilor ’80. Am dus-o fericită la croitoreasă, i-am spus ce pretenţii am, mi-a luat măsurile şi… a ieşit o struţo-cămilă care m-a lăsat fără cuvinte. A împuşcat femeia doi iepuri dintr-o lovitură, că a scos din materialul meu rochie de miresică pentru una din fetele cumnată-mii. Doar cumnată-mea a rămas supărată, că nu mi-am făcut rochia scurtă, să iasă din acelasi material miresică şi cealaltă fată a ei. Le voia copii fidele la scară mică a rochiei mele. O poezie, v-am spus.
Au trecut cu bine sărbătorile cu o căldură ireală pentru decembrie, apoi pentru început de ianuarie, în săptămîna pregătirilor a umblat lumea cu mînecă scurtă, mă gîndeam că totuşi vremea o să țină cu mine, să stau în rochie de mătase. În sîmbăta nunții, după ce soarele a strălucit toată ziua cît timp am împodobit cortul cu tot felul de floricele, hîrtie colorată, beteală, au venit lăutarii, au început să se adune nuntașii și să curgă valurile de țuică fiartă s-a pus întîi un vînticel subțire ce-a umplut cerul cu nori, apoi o ninsoare cu fulgi mari cît oul de porumbel de-mi venea să stau mai mult afară decît în cort printre nuntași. Făceam ce făceam, mai ieșeam puțin între fulgi, mă întorceam în cort mai învîrteam o sîrbă, ieșeam iar afară, pînă la ziuă cînd din coafura mea plină de sarmale cît pumnul și inele căzute pe umeri s-a ales praful. Credeți că am răcit cumva? Neeeea, ce, mi se ținea mie pe atunci din atît de puțin?
Peste noapte am dormit în ger în camera bună de pe beci unde își ținea soacră-mea lada de zestre și aduna în șifonieră, îmbălsămate bine cu naftalină, covoarele, macaturile și carpetele pe care le țesuse de-a lungul timpului. Sub o poza unei icoane de pe perețe se odihneau într-o vază de sticlă colorată o mînă de flori de sînziene și la capul patului, pe un șervet cusut în muște roșii și negre celebrul pește de sticlă. În cameră erau vreo trei grade mai puțin decît afară, dacă deschideam fereastra să mai intre ceva de afară, poate n-aș fi clănțănit atît, dar fereastra era blocată și era prea complicat la orele acelea mici să mai facem nazuri. Da, puteam dormi și la căldură, dacă mă culcam în cameră cu femeile de la bucătărie și cu lăutarii, cum mă programase cumnată-mea, dar n-am vrut, nu-mi plăcea compania sforăitoare a atîtor bărbați culcați de-a latul în patul de alături și nici n-am vrut să risc o prea timpurie criză de gelozie din partea proaspătului meu consort. Aveau să vină oricum destule în foarte scurt timp. Am dat așternutul de lînă la o parte de pe pat, am pus pe saltea o plapumă de mătase umplută cu vreo 6 kg de lînă pură, un cearșaf rece ca gheața, am stiviut deasupra noastră încă o plapumă grea, două macaturi, un covor și niște carpete țesute și ne-am ținut strîns în brațe pînă ne-am încălzit. Ne-am încălzit pe la ziuă, ba am prins și vreo două ore de somn pînă pe la 9 cînd larma de afară ne-a trezit și ne-a coborît din pat. Cum am scos nasul afară am început să dîrdîi ca piftia, de nu mai știam dacă am ceva mușchi pe mine sau doar gelatină transparentă, dar m-a încălzit cumnată-mea cu inima ei mare şi o ceartă de zile mari, nemulţumită că, din cauza mea, nu are timp să-şi urmeze programul pe care-l stabilise dar omisese să mi-l spună şi mie.
Mi-am tras dresul transparent de Sibiu de 20 de deni, căptuşeala de finet, rochia, mi-am luat pardesiul alb (de mireasă) şi am început ritualurile. Aveam nişte ghetuţe scurte cu talpă netedă ce alunecau în toate părţile pe zăpadă, dar afară era o feerie. Dimineaţa senină, zăpada strălucitoare, totul alb în jur, de vis, ce mai! Am fugit la adăpat, am mai jucat un pic, am fugit să luăm moșii de pe coastă, de la fratele soacră-mii, am încercat să prind o farfurie de mămăligă cu brînză să mă hrănesc cît de cît că pînă seara era ziua lungă, mi-a mîncat-o ginerele, că el tolomac cum era n-a fost în stare să apuce nimic de pe masă, am mai jucat o horă, am fugit să luăm naşii, am alergat după o cretină de purcea care a ales să ne plimbe jumătate de sat pînă am ajuns cu ploconul la naşi, nu am avut timp să simt frigul. Mi-a fost bine, ochii îmi străluceau, obrajii se îmbujoraseră natural, totul era perfect. N-am avut nevoie de niciun alt machiaj.
De la nași ne-am întors acasă, nașul l-a bărbierit pe ginere, soacră-mea l-a pupat și-a lăcrimat un pic, înduioșată, își pierdea sărăcuța odorul în favoarea unei străine, nașa mi-a pus voalul, mama a dat chiot, tot neamul stăncioilor s-a uitat la ea ca la a opta minune a lumii, bărbatul m-a ridicat de pe scaun atent, galant, nu m-a pălmuit așa cum l-au îndemnat mătușile să facă, m-a atins delicat c-o hîrtie de-o sută de lei. Las că a avut destul timp după aia să mă lovească, că ce spune mama e literă de lege și oricum, femeia nebătută e ca țarina nearată. Ne-am mobilizat și-am luat-o cu lăutarii după noi pe coastă în sus, către biserică, unde ne aștepta nerăbdător un popă trist și galben ca lămîia, de parcă se hrănea numai cu zeamă de varză.
În biserică ger de-nțepeneai, ca-ntr-o criptă adîncă plină cu sare. Plîngeau sfinții de pe pereți, nu alta. Toată lumea a rămas înfofolită, doar noi eram ca niște flori, eu în rochie albă de mătase, el în costum crem de ginere. N-am încălzit cum am putut de la lumînările pe care le țineau nașii și de la dîrdîit. Popa făcuse contract să nu cumva să scape un cuvînt din slujbă, îi era frică de socru-meu ca de ucidă-l toaca, că ăsta era prieten cu fostul popă care ar fi vrut să vină înapoi. Rostea rar și răspicat fiecare cuvînt, iar țîrcovnicul îi ținea isonul și cînta pe nas ca la prohod. Cel mai cîștigat din toată afacerea asta a fost nașul care n-a intrat în biserică, nu-i permitea funcția înaltă și poziția lui de comunist de bază în partid, el a rămas în mașină, la căldură. În locul lui s-a oferit să țină lumînarea băiatul lor și nu era bai că-mi era drag, aveam aceeași vîrstă. Popa cînta, eu tremuram, lumînările fumegau, mai aveam puțin şi făceam pe mine de frig. Îmi îngheţaseră picioarele, nasul, mîinile, îmi clănţăneau dinţii, dacă nu aş fi strîns bine din ei, aş fi acoperit cîntarea popii. După o oră şi jumătate în peşteră, am zis şi bogdeaproste că s-a terminat.
Nici nu mai puteam muta picioarele să merg către casă, eram pe jumătate congelată, numai bună de pus la păstrat. Am luat-o înapoi pe coastă-n jos. Nuntașii s-au mai încălzit cu cîte o gură de vin din găleată, au mai jucat, au mai dat chiot, eu mă mișcam ca teleghidată, mă dureau degetele de la picioare de parc-ar fi vrut să se desfacă bucăți. Am ajuns cu chiu cu vai în bătătură unde le aștepta soacră-mea cu alte ritualuri care să mă mai țină o vreme în ger.
Toată feeria dispăruse. Oamenii făcuseră pîrtie, zăpada se murdărise călcată în picioare, plîngea tristă sub stratul tot mai gros de noroi. Eu tremuram, mîţele alea mici nu se despărţeau de poalele mele, mă ţineau bine, să nu cumva să mă piardă. Cînd am scăpat în casă la căldură, am crezut că am ajuns în rai. Doar că nu-mi venea să mă dezlipesc de sobă şi nunta nu putea continua fără mireasă, sau trebuiau să mă scoată afară cu soba în brațe. Ar fi fost culmea să dărîme bieţii oameni bunătate de sobă ca să-mi facă mie plăcerea și-atunci soacră-mea s-a văzut nevoită să intervină cu mînă de fier. A scos din dulapul de haine o mîndreţe de pereche de izmene albe, noi, din acelea chinezeşti, vătuite, pe care le cumpărase pentru socru-meu şi le ţinea de bune.
-Ia şi-mbracă-te, mi-a poruncit.
– Cu izmene?, am făcut eu ochii mari, cît niște farfurii de supă. Să rîdă lumea de mine?
– Lasă că nu rîde, că nu le vede. Dacă nu vrei izmene, uite o pereche de ciorapi groşi, de la mine, și mi-a întins o pereche de ciorapi tricotați, gri cu jartelele din elastic lat aferente.
– Nici vorbă, am ripostat îngrozită.
– Ia-le cînd îţi spun, nu fii proastă. De scos afară tot te scot, de-ar fi să-ţi tai mîinile, că nu am muncit atît să mă întrebe lumea unde mi-e nora. Tu alegi dacă vrei să tremuri în continuare sau nu. Scurt și cuprinzător, că altceva n-a mai adăugat, doar mi-a scos și-o cămașă de corp, perechea izmenelor și-a ieșit în curte.
Am stat eu, m-am gîndit, am analizat cu seriozitate situația și pînă la urmă le-am îmbrăcat că nu aveam de ales. Am dezbrăcat paltonul, rochia, am dat jos şi dublura de finet şi-am îmbrăcat întîi cămaşa de corp, apoi restul hainelor, strat cu strat la o ceapă bine învelită. La sfîrșit am tras izmenele peste minunatul meu dres de Sibiu, că mi-a fost frig să-l mai dezbrac, simțeam cum mă bate vîntul peste genunchi. Altă viață! Genunchii mi s-au încălzit instantaneu, de m-am minunat și-am mulțumit în gînd soacrei că ea știa mai bine ca mine cît de mult pot face niște izmene de bărbat la timpul potrivit. Am ieşit, am jucat, am încălzit toată noaptea atmosfera în cort, de ziceau invitaţii că nu au văzut în viaţa lor o mireasă mai sprinţară ca mine, m-am simţit bine pînă cînd i s-a pus pata proaspătului meu consort că şeful lăutarilor mi-ar cam face ochi dulci, de-aia îmi tot face dedicaţii. Noroc că se cam apropia dimineaţa, lumea, obosită de la atîta ţuică fiartă, aproape dormea cu capul pe masă şi nimeni nu mi-a mai văzut dezamăgirea. Izmenele nu le-am dat jos decît dimineaţă, cînd a trebuit să mă îmbrac în altceva, că de la atîta jucat şi ţopăit în praf şi noroi, rochia albă devenise neagră. Vă daţi voi seama cum ar fi fost dacă aş fi făcut rochia aşa cum ar fi vrut cumnată-mea?
Povestea lui Puță
A intrat în casa noastră cam pe nepusă masă. Aveam pe vremea aceea două pisici, nu prea îmi dădea mîna să-l primesc și pe al treilea.
Dacă apariția lui s-ar fi produs cu doar două săptămîni mai devreme m-ar fi scăpat de beleaua de Suri, care în timp ce el se străduia să ajungă la noi, se chinuia să fugă în lume. Ei, mă cam laud eu că el nu se străduia deloc, habar nu avea că va veni cineva să-l ia de lîngă țîța mamei și s-l ducă aiurea-n lume pe post de cadou la oameni care nu-l voiau.
Pe scurt, un copil și-a dorit un pisoi de ziua lui. O bunică l-a găsit pe pisoi, mic, prăpădit și plin de purici. Era frumos, alb cu urechiușe negre și ochi albaștri. O mămică de copil ce-și dorea pisoi nu l-a vrut și-a trimis-o pe soacră-sa cu pisoiul înapoi. Bunica s-a necăjit și soacrei i-a fost greu să-l mai ducă de unde l-a luat așa că s-a gîndit să-i dea drumul pe stradă, să-l ia cine s-o găsi, sau să se gospodărească singur.
Providența i-a scos-o în cale pe fiică-mea, care pe vremea aia trecea prin faza de inimă de mamă ce adună tot ce mișcă în stradă. Așa mă pricopsisem și cu prima pisică. A venit cu el în pumni, fericită nevoie mare. „Uite mami, ce frumos este! Hai să-l păstrăm, mami, că e mic și moare afară. Te rog, mami, te rog! Uite ce ochișori are.” Mă-sa nu era nici ea prea cu capul pe umeri și normal că l-am păstrat.
I-am aflat povestea, am înjurat oamenii proști care-și bat joc de suflete nevinovate și l-am băgat în baie la deparazitare. Sincer, nu cred că era mai greu ca un pahar gol. O mînă de piele întinsă pe niște oscioare minuscule, o coadă ca o ață vărgată, două urechi cam mari și doi ochișori de mărgean, atît era. L-am spălat cu șampon antipurici și i-am dat ceva să mănînce. S-a dovedit a fi cel mai torcăreț și urlător pisoi. Torcea și mînca, torcea și urla, urla și mînca, urla și torcea, dormea și urla, toate la un loc. Patru zile și patru nopți.
După a patra noapte albă i-am zis fiică-mii că eu nu-l mai suport, să găsească pe cineva să-l dea. Îmi venea să-l strîng de gît. Ca la comandă, de parcă ar fi înțeles ce soartă îl aștepta, a tăcut. Brusc și definitiv. Din a cincea zi pînă pe la vreo 6 ani nu i-am auzit glasul. Deloc. Credeam că e mut, surd, ceva pe acolo, că altfel nu se explica.
De venit, a venit fără nume. Nimeni nu se obosise să-l boteze. Noi ne-am străduit, dar, orice nume alegeam nu era pe placul lui fiu-meu, care am uitat să vă spun, o botezase foarte inspirat și pe prima noastră pisică. Pe ea o chema Fă.
Am luat la rînd toate numele de pisoi știute, ne-am întrebat și prietenii și colegii de serviciu, am făcut liste, am căutat pe net, nimic nu s-a potrivit cu pretențiile uriașe ale băiatului meu, care în lipsa numelui striga după pisoi prin casă ”bă, puță, hai la mine!, sau ”bă, puță, fii cuminte, ia de mănîncă”. Cu bă puță-n sus, bă puță-n jos, s-a învățat pisoiul alintat și n-a vrut să mai răspundă la niciun alt nume. Și Puță i-a rămas numele pînă a avut neapărat nevoie de carnet de sănătate.
Doctorul a fost de părere că măcar oficial are și el dreptul la un nume decent și de atunci îl mai cheamă și Robi. De Robi îl doare sub coadă, el tot Puță se știe, deși între timp a mai suferit unele pierderi pe ici pe colo.
Amuzant este cînd trebuie să merg cu el la control că, așa lipicios și dulce cum este, toate asistentele l-ar mînca. Nu stau decît cu el în brațe și-l alintă și-l strigă ”Ce mai faci tu, Robi, frumosule, ia uite ce mare te-ai făcut. Vezi că ești prea gras, Robi, trebuie să te pună mami la regim.” El se uită disperat la mine și miaună ușurel, cu glas de soprană ce-și menajează corzile vocale. Mă întrebă ”Ce-au astea cu mine mami și cine-i Robi ăla de m-au înnebunit cu el?” Eu zîmbesc pe sub mustață. Mă gîndesc cum ar suna în gura lor ”ce faci tu Puță, frumosule?” Încă nu le-am dezvăluit adevăratul nume, îmi savurez secretul în taină, parcă vizitele la veterinar devin mai plăcute așa.
Fără speranță
Îngândurată şi tăcută aprinde lumina în fiecare salon şi trezeşte copiii, care adormiţi şi speriaţi de perspectiva unei noi injecţii încep să plângă. E greu să îngrijeşti copii, suferinţa lor te doare, trebuie să ai inima puternică, să nu–i priveşti în ochii mari care te imploră să nu-i mai înțepi.
– Hopa sus să facem injecţia, puiule! Hai, că mai e una şi gata, pleci acasă!
– Nuuuu, maaaamiiii, nuuuuu, plînge micuțul pe jumătate adormit. Injecţia doare.
– Hai că suflu eu şi nu mai doare, vezi? Uite, mama Ana ştie să se mişte uşurel, să nu-l doară pe pui… Aşa, dragule. Ia uite ce-a adus mama pentru tine c-ai fost cuminte. Gata, de acum nu mai plângi, nu-i aşa? Uite, plânge şi mami dacă plângi tu. Vrei s-o faci să sufere şi ea? Eşti băieţel mare de-acum, îi şoptește ca pe un secret, uşor, la ureche micului pacient şi reuşește să-l liniştească. Pentru fiecare injecţie are pregătită o acadea, pentru fiecare pastilă amară o linguriţă de dulceaţă, o vorbă bună, un zâmbet, o jucărioară care să le distragă atenţia. De aceea o şi iubesc copiii şi-o strigă „mama Ana”. Avea şi ea doi copii, de amândoi se bucurase ca de o minune dumnezeiască. Primul fusese băiatul, mândria neamului, poate de aceea şi crescuse mai răsfăţat, fata venise mult mai târziu, când îşi pierduse speranţa că ar mai putea avea vreodată copii. Nu e mămică mai fericită ca ea, lângă ei uită şi de şicanele socrilor şi de escapadele nocturne ale soţului, totul pălește în faţa mogâldeţei cu ochi negri şi gene lungi ce-i inseninează zilele. E o fetiţă cuminte, nu plânge, nu se îmbolnăvește, nu se murdărește, nu face prostiile pe care le fac de obicei copiii. Studiază vioara, profesorul spune că e cea mai talentată elevă pe care a avut-o. Poate dă Dumnezeu şi ajunge mare, cine ştie? I-ar plăcea să ştie că are o fată care e artistă renumită pe marile scene ale lumii, totul ar căpăta un sens, chiar dacă ea nu…Dar nu, nu trebuie să gândească negativ. Va fi bine, nu poate avea ghinionul ăsta tocmai ea, după atâta suferinţă.
E dimineaţa devreme. O dimineaţă rece, înrourată şi încă adormită. În teii cu crengi ce bat noaptea în ferestrele spitalului să sperie duhurile rele ce vin să tulbure somnul copiilor, nici o pasăre nu s-a trezit, dorm toate cu ciocul sub aripă, așteaptă geana zorilor. Ana trece pe holul luminat rece de neoane albe prinse pe tavanul verde cu o cutie de lemn plină de pliculeţe de medicamente împărţite pe fiecare pacient în parte şi deschide următoarea uşă. Părul negru, cârlionţat, domolit cu agrafe la ceafă îi lasă gol gâtul alb şi pieptul generos şi-i face ochii mari, căprui să strălucească. Se termină garda, e ultimul tratament pe această tură. Nu a reuşit să închidă ochii deşi a avut o noapte liniştită, fără nicio urgenţă. Gândurile nu-i dau pace de două săptămâni, de când a descoperit semnul acela sub sînul stîng, nu ştie cum de-i scăpase atâta timp neobservat, nu ştie când a uitat să se mai îngrijească şi de ea şi acum soarta îi joacă cel mai urât renghi. Trebuie să lupte, nici nu se poate să fie mai rău de atât, altfel…
Ieri a făcut o puncţie, acum aşteaptă rezultatul ei. După reactia medicului ştie deja ce are, cunoaşte şi ea simptomele bolii, de asta o și ia cu frig de cîte ori închide ochii, dar e bună și insomnia, te ajută să iei decizii, cea de azinoapte a ajutat-o să-și dea seama că nu vrea să spună deocamdată nimic, n-ar ști cum să îmbrace vestea să-i fie mai ușor și ei, să le fie bine și lor. E timp de aşteptare.
*
– Ştii, Ana, nu are rost să te mint, lucrurile nu stau deloc bine. Va trebui să facem operaţie, să nu riscăm să se întindă mai mult de atât, o întâmpină întunecat profesorul, de cum păşeşte în cabinet. O să fiu sincer cu tine, şansele de supravieţuire sunt mici, dar nu inexistente. Se poate, totul e să vrei să lupţi, să mă ajuţi.
Încăperea înaltă se învârteşte deasupra, se simte ca-ntr-un carusel scăpat de sub control care o acoperă cu animalele de ipsos viu colorat şi riscă s-o sufoce, chiar dacă diagnosticul nu o ia chiar pe nepregătite, îl intuia.
- Te simţi bine? Nuţi, adu-i te rog un pahar cu apă şi-un calmant, cere medicul asistentei care iese cu capul plecat și se întoarce fără zgomot cu un pahar de plastic alb plin, Ana îl apucă, mîna îi tremură și varsă puțin în poală, apoi îl pune neatins pe măsuța din față. Medicul o privește serios fără să zică nimic.
- Nu vreau calmant, rostește Ana și se miră singură de vocea ei ce se sparge sec în aerul înghețat. Îmi trece. Vă rog să mă iertaţi, trebuie să ies, mă apasă pereţii, se ridică brusc şi-şi strange cu putere geanta la piept.
- Sigur, o îndeamnă medicul, dar să ştii că am nevoie de un răspuns urgent, Anişoara. Nu mai avem timp de pierdut.
- Bine, o să revin, acum nu pot, mă înţelegeţi.
În curtea spitalului se opreşte pe o bancă să-şi tragă răsuflarea. Trebuie să înceapă tratamentul imediat, trebuie să-i spună lui Tudor, să stea de vorbă cu copiii, să… și dacă nimic nu va decurge bine? Dacă zilele ei au ajuns la final? Nu o să-şi vadă băiatul absolvind liceul, nu o să-şi însoţească fata la primul bal, nu va avea ocazia s-o vadă pe scenă, nu-şi va cunoaşte nepoţii. O vor uita, oare? Atât a fost să fie, doar o scurtă trecere din care nu a înţeles mare lucru? Îşi aude sângele cum aleargă învolburat prin vene, e semn că trăieşte încă. Sîngele ei care-i hrănește azi și viața și moartea. Cum va fi, oare, când nu se va mai auzi nimic? Nu, nu trebuie să se gândească la asta. Va trebui să lupte, pentru ea, pentru copii, pentru Tudor… -
E deja la a patra serie de citostatice. Părul îi cade smocuri, smocuri, încă de la a doua serie, din femeia plină de nuri de acum câteva săptămâni mai e o mână de oase pe care atârnă grea pielea brusc îmbătrînită. Nu poate mânca, o dor oasele, încheieturile, tot corpul împuţinat. De mai bine de o lună zilele se perindă una după cealaltă printre gratiile ferestrei, se strecoară încet, cu primii zori, seara pleacă discret cu primul val de întuneric. Nopțile îi aduc o rază rece de lună și-o stea care plîlpîie slab prin crengile goale ale unui plop de sub fereastră. Pîlpîie ca viața ei care se chinuie să prindă o nouă dimineață. Mai are două serii și nu știe dacă mai rezistă. Sub pernă a ascuns o oglindă rotundă, prinsă într-un cadru de plastic roșu, îi e teamă să se mai privească în ea. La început o consulta în fiecare dimineață iar ea, fidelă îi arăta smocul de păr desprins, cearcănele adînci, licărul de speranță din ochi, pansamentul alb pătat ici-colo cu sînge roșu-aprins. Apoi cearcănele s-au adîncit, sprîncenele au dispărut, pleoapele au chelit, cicatricea… Dumnezeule, cicatricea aceea ca un șarpe roșu, gras, ce-i înghițise sînul! Bagă mîna sub pernă, o simte și se privește în ea cu ochii închiși, n-o mai scoate, ce rost ar mai avea? E fix așa cum se simte, bătrînă, urîtă, un mort viu. Cea mai grea îi e singurătatea, lungile ore în care nimeni nu-i deschide ușa, Tudor s-a mutat în altă cameră încă de când a început să-i pice părul și trec zile lungi în care nu dă niciun semn, fata nu vine, să nu se molipsească, băiatului îi era ruşine cu ea. De cînd e la spital n-au venit deloc în vizită și ea se bucură că nu o văd așa, legumă cu ochii duşi în fundul capului şi cu oasele craniului ce dau să iasă prin piele, măcar își vor aduce aminte cum era, nu cum este. Simte că nu mai e mult.
Ușa salonului se deschide și doctorul se apropie cu-n zîmbet larg de patul ei. Îl privește în ochi, ei sunt serioși, o doare zîmbetul fals. - Anișoara, azi se termină perfuzia și poți pleca acasă, îți fac externarea. Ne vedem după trei săptămîni. Poți să-l chemi pe soțul tău să vină să te ia.
- Nu vreau, domnule doctor. Pot rămîne aici?
- De ce mă, curajoaso? Nu vrei să mergi acasă, să-ți strîngi la piept copiii? Îți va face bine, aerul ăsta de spital mai rău te îmbolnăvește.
- De cînd sunt aici, domnule doctor? O lună, două? Am venit tînără, acum vedeți și dumneavoastră cum arăt. Se poate să rămîn aici? Nu vă mai încurc mult, promit.
- Femeie, nu ne încurci. Acasă, în familie, îți va fi mai bine.
- Eu nu am familie, domnule doctor. În afară de sora mea ați văzut pe altcineva să vină la mine? Vă rog eu frumos, nu vreau să mă vadă copiii așa.
- Tu știi mai bine, șoptește omul cu glasul pierit. Măcar cheam-o pe sora ta să stea cu tine cîteva zile, pînă te mai pui puțin pe picioare.
- Azi e puțin mai bine. S-a dat jos din pat, a făcut un duș ajutată de sora sa, a schimbat pijamaua, a băut cîteva guri de ceai, și-a pus puțin ruj roșu pe buze. E ziua cea mare, simte. Cînd va închide ochii nu va mai simți nicio durere, doar o lumină caldă, învăluitoare. Privește drept în ochii negri ai surorii ei și zîmbește cald.
- Mioara, tu să ai grijă de copiii mei. Ştiu că par răi şi nerecunoscători, dar nu e aşa, sunt copii, nu ştiu ce-i viaţa. Să te gândeşti că o parte din mine va trăi mai departe prin ei. Să nu-i laşi să mă uite, te rog și nu uita să-mi aprinzi o lumânare când o veni timpul.
- Să nu te mai aud vorbind așa, se revoltă femeia și-și întoarce privirea să nu i se citească în ea disperarea. Ana o prinde de mînă și închide ochii. O lumină caldă o învăluie și orice durere dispare. Zîmbește și zîmbetul ei are gust de ruj roșu ca sîngele.
Gusturi noi
De la un timp găsesc gusturi noi, tot mai plăcute.
În seara asta mi-am dat seama că și checul cu nucă e minunat cu vin roșu, de buturugă și mi-am adus aminte…
M-am cununat în ianuarie, pe 11. S-a nimerit ca în sîmbăta nunții să ningă ca-n povești și eu, la cei 18 ani și-un pic ai mei să stau mai mult afară decît în cort, la adăpost. Dimineața frigul mi s-a părut pătrunzător și aveam o grămadă de drumuri de făcut.
Adevărat e și că aveam rochie de mătase care concura cu zăpada destul de generos așternută peste plai. Am rezistat eroic la adăpat, pe drumul la moși după purcea, la nași după altă purcea, ulițe desfundate, zăpadă care intra în ghetuțele mele albe, pînă la gleznă. Cînd am ajuns la biserică eram deja pe jumătate țeapănă.
În biserică bocnă, mai frig decît afară, căldură doar de la răsuflarea curioșilor și flacăra lumînărilor, adică aproape deloc. Eu în rochie de mătase, da? Fără palton, că doar o dată eram mireasă, ce mama mă-sii.
Îmi jucau dinții zaruri în gură și preotul, bine înfofolit, cînta pe nas prelung, să înțeleagă tot prostul că el e conștiincios și face toată slujba cununiei de la cap la coadă, pentru o pereche atît de frumoasă ca noi.
Din albă și frumoasă devenisem vînătă și-mi înghețase zîmbetul pe buze, doar dinții mai aveau viață proprie.
Mă uitam la nașa și-o invidiam pentru paltonul ei gros și pentru blana de vulpe de la gît, mă uitam la mama și-mi doream să am cojocuța ei din blană de oaie, ce mai, numai la slujbă nu eram atentă.
A venit și timpul să gust din trupul și sîngele Domnului. Frate, pe lîngă frig mi-era și-o foame de-mi venea să înghit mîna preotului cu totul!
A înmuiat el preotul pișcotul în cupa de vin și m-a ademenit cu el. Eu, cu ochii sclipitori (de frig, febră și foame, nu de alta), am dat să deschid gura mare să mușc sănătos. Deschide dacă poți!
Aveam fălcile înțepenite, așa că abia am reușit să depărtez puțin dinții, să mușc delicat dintr-o margine.
În dreapta mea, cumnată-mea mă privea curioasă, cu un zîmbet pînă la urechi, fericită că frate-su luase una care măcar mănîncă puțin, n-avea să-i facă pagubă.
Nici ea n-avea habar că numai și numai frigul ce-mi intrase și-n oase m-a făcut atît de delicată, ca un fir de trandafir înghețat.
Iarnă fără iarnă
Geamurile sunt aburite, busuiocul din fereastră, uscat, se zbate sub suflarea furioasă a vântului, copacii îşi întind crengi negre către cer şi se leagănă trist, jelesc frunza pierdută, parcarea e pustie – vrăbiile gureşe n-o mai însufleţesc, în tomberon caută înfrigurat un cerşetor, la etajul patru stă un om singur.
La fereastră nu e nicio lumină. Un staniol mare o acoperă în întregime, să nu lase soarele să pătrundă în încăperea singurătăţii. E întuneric în casă ca-n mintea lui rătăcită.
Într-un acces de furie a zgâriat într-o zi cu unghiile pe geamul din mijloc până aluminiul a cedat.
Acum, privirea îi rătăceşte pe alei, dintr-un singur ochi ascuns în spatele unei fante de lumină cât zgârietura unei unghii. Nu-i place ce vede, îl enervează cenuşiul şi oamenii zgribuliţi îl enervează şi câinii scoşi la plimbare cu cozile-n vânt. Crengile copacilor ajunse la fereastră îl zgârie negre pe retină.
Uneori, de pe balcon zboară bucăţi de pantaloni, paltoane, izmene, cămăşi. În vară a zburat şi plapuma. Era roşie şi-a adăstat un timp pe o creangă, până o furtună mare a smuls-o şi-a aruncat-o în parcare. Îi place să le privească cum se întind şi se umflă, apoi plutesc scurt până în crengile arţarului de la colţ. Arţarul bătrân e împodobit cu haine negre şi cenuşii, singuraticului nu-i plac culorile terne, nici roşul furios, le dă de pomană crengilor înfiorate sub vânt.
Ieri cred că a avut chef să citească şi literele negre pe hârtia îngălbenită de vreme l-au enervat peste măsură. A deschis larg ferestrele balconului şi-a azvârlit în grădiniţă toate cărţile. Ele au fâlfâit puţin din pagini, şi-au aterizat cu ţipăt scurt, deschise, pe iarbă. După ele a zburat, în aşchii, biblioteca. Spectacolul, bizar şi trist l-a amuzat peste măsură.
Fiecare placaj rupt zbura scurt şi atingea pământul cu zgomot. Poc! Buf! Poc! Buf! Buf! Când a venit rândul şifonierului jocul s-a terminat. Şifonierul n-avea chef să zboare şi să sucombe zdrobindu-se surd de pământul umed. S-a prins cu toate colţurile de marginile ascuţite ale termopanului,şi s-a opus cât a putut.
Şi-a putut mai mult decât puterea omului care s-a chinuit, a înjurat, a icnit, s-a opintit şi-a obosit într-un final. Oboseala l-a calmat şi şifonierul a scăpat de data asta. Până la următoarea furie poate răsufla singur şi trist în încăperea în care doar câteva zdrenţe şi-un om cu mintea rătăcită mai locuiesc.
Fereastra stă închisă peste singurătatea şi tristeţea lor, doar ochiul mai spionează viaţa de dincolo de întuneric, prin rana de lumină a aluminiului din geam.
Pe aleea pustie vântul se plimbă printe ultimele frunze moarte şi-aruncă praf în ochii cât mărgica ai vrăbiilor zgribulite dintre crengile gardului viu. Răstignite impudic sub balcon, cărțile cu pagini obosite de zbor foșnesc. În depărtare țipă un claxon și patru roți încălțate regulamentar cu gume de iarnă, scrâșnesc când mușcă din asfalt la semafor, pe bulevard.
E ceva mai trist ca o dimineaţă vântoasă de iarnă fără iarnă?
Mă-ta-i acasă?
S-a decis frate-meu să-şi pună pirostriile, după o viaţă de holtei destul de lungă și monotonă. Bine a făcut că mă săturasem de veșnicele îndemnuri cu care-l împungea tot neamul. Tata, mândru nevoie mare, s-a angajat să facă nunta în toamnă. Mai organizase una cu vreo 30 de ani în urmă, pe-a lui. Zilele treceau una după alta, toamna se apropia. Sunam acasă cam o dată pe săptămână să întreb de una de alta, să nu uităm, naiba, ceva. De fiecare dată toate erau frumoase, roz şi perfecte. Nimic nu era uitat.
– Aţi pus, tată, varza la murat?
– Lasă, băi, nu-ţi bate tu capul! Ştiu eu! E bine!
– Aţi luat şorţuri, şerveţele, feţe de masă, prosoape?
– Da, băi, nu-ţi face griji! Ştiu eu!
Toate erau perfecte şi nerăbdarea creştea odată cu trecerea timpului, cu gândul la distracţia de pomină ce-aveam s-o tragem. Doar că…
Cu o săptămână înainte m-a sunat frate-meu să las dracului totul şi să mă duc acasă că el nu mai rezistă şi iese cu sânge. Cumnată-mea –viitoarea mireasă- la fel, că ea nu mai suportă, că e obosită şi nu mai poate face nimic. Ce să faceţi fraţilor, că toate sunt făcute?
Mi-am cerut concediu şi-am plecat cu o săptămână mai devreme. Acolo l-am găsesc pe frate-meu plin de mortar, pe cumnată-mea plină de vopsea, pe tata negru. Am tăcut, am înghițit în sec şi m-am apucat de treabă. Până vineri reuşisem performanţa să mă cert cu toţi şi să-i împac la loc, să mă enervez că fină-mea-mi stricase un carton de ouă şi blaturile pentru prăjituri, mama îmi furase ultimul carton de ouă şi-l dăduse bucătarului ca să le pună în sarmale(?), mă certasem cu bucătarul care nu mă lăsa să mă ating de carne pe motiv că nu mă cunoaşte, cu fină-mea din nou că-şi băgase picioarele şi-n 2 kg de icre – ca să fie treaba oablă şi abia-mi mai ţineam lacrimile în frâu.
Le-am dat drumul în ziua cea mare, când m-am certat cu frate-meu şi-am vrut să-mi bag picioarele să plec, să-l las în mă-sa cu nunta lui cu tot. N-am plecat, naşă-mea şi Carmen (incredibila mea prietenă) au reuşit cumva să mă liniştească şi să mă urce în maşină ca să mă ducă la biserică. Nuntașii veneau per-pedes cu lumânările în frunte și mirii după ele, că aşa e obiceiul, să audă lumea lăutarii, să iasă la porţi, să vadă mireasa, să-şi dea cu părerea, să mai dea un chiot, să mai bea un pahar de vin, o ceaşcă de ţuică, în cinstea mirilor. Ca la nuntă.
În câteva minute eram în poarta bisericii, trei km liberi pentru o mașină, o bagatelă. Alaiul nu reuşise nici să dea colţul de pe uliţa noastră.
O linişte suspectă ne-a întâmpinat. Mă, cine ştie, o fi popa în biserică şi ţine uşa închisă că de, e curent, ne-am zis. Vax. Biserica încuiată. Dincolo de gard, la casa parohială aceeaşi linişte.
– O dormi popa, îmi zic. Am strigat la poartă, nici un răspuns. Am bătut și-am strigat mai tare. Pauză. Măi să fie, să vezi că ăştia nu l-au anunţat pe popă şi n-are cine să-i cunune, mi-a trecut gândul ca o săgeată prin gât. Am trecut strada și-am strigat la vecinii care oricum pândeau pe după uluci.
– Bună ziua! Ştiţi cumva unde-i popa?
– Da’ de ce?
– Păi, avem nuntă. Şi parcă ar trebui să fie şi el la cununie, măcar să ne deschidă uşa.
– Aaaaa, păi e la semănat.
– Azi?
– Păi când? A plecat acu’ vreo oră, că l-a chemat tractoristu’. Da’ acum trebuie să vă cununaţi?
– Acu’ ne gândeam. Dacă alaiul e pe drum, cam când credeţi c-am putea să o facem?
– Io nu ştiu, taică… mergeţi şi voi la ţârcovnic acasă, că la el sunt cheile de la biserică şi vine să vă deschidă.
– Târcovnicu’ ţine şi slujba?
– Cum să ţină şi slujba? Pe-aia o ţine popa. Dac-o putea, acu…
– Dar de ce să nu poată?
– Ei, vedeţi voi, taică, vedeţi voi.
Suna ca naiba. M-am întors la Carmen care mă fuma rezemată de maşină. Soțul ei își studia ghetele pe o bancă la poarta vecină.
– Băi, e groasă. Ăştia nu au vorbit cu popa, ăla e pe câmp, mirii ajung acu’ cu lăutarii şi nu are cine să-i cunune. Hai la târcovnic.
Acasă la târcovnic, ăla, galben ca lămâia, parcă trăgea să moară.
– Păi, eu nu deschid biserica dacă părintele nu e. Ce să faceţi singuri în biserică?
– Să-l aşteptăm, zic. Vreţi să-l aşteptăm cu tot alaiul în drum?
– Io nu ştiu, taicule, nu ştiu. Aţi vorbit cu el? Ştie că veniţi? Că mie nu-mi zâse nimic de nicio nuntă.
– Ştie, normal că ştie.
– Io nu cred, tată. Nu cred. Şi când o veni de la semănat habar nu am…
– Păi mata ştii unde seamănă?
– Ştiu, are un loc, colo, în balta lui Pică.
– Noi suntem cu maşina. Hai cu noi după el.
– Ba, tăicuţule, nu merg, că la ora asta nu-i limpede şi mă afuriseşte. Lasă-l că vine el. Hai că mă îmbrac şi vin să stau cu voi, să-l aşteptăm.
Hai înapoi la poarta bisericii, de data asta şi cu târcovnicul cel galben. Timpul fugea, soarele trecea spre apus, începea să se facă răcoare, alaiul de nuntă se apropia, doar popa nu se vedea. Nu mai puteam sta locului de nerăbdare, ce era în gândul meu, câte înjurături de tot felul numai eu şi Cristos ştiam. Într-o secundă de luciditate mi-a venit un gând salvator.
– Hai că avem timp să ajungem la Dăbuleni să rugăm preotul de acolo să vină cu noi să-i cunune.
– Hai, zice Carmen, veşnic disponibilă pentru toate nevoile mele.
– Ba, taică, nu vă duceţi, zice ţârcovnicul. Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io.
– Da de ce să nu vină? Îl plătim.
– Nu de-aia. Nu vine să slujească aici dacă n-a vorbit cu părintele înainte că iese scandal.
– Păi dacă ăsta nu e, ce să facem?
– Nu ştiu, da nu vă duceţi, zice. Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io. Nu se ceartă cu părintele.
Futu-i! Deja se auzeau lăutarii şi se vedeau copiii cu lumânările. Încă puțin și-a apărut mireasa cu naşul de cot. Gata, asta a fost, mergem, bem, mâncăm şi-i cununăm altă data, mă gândeam. Îmi făceam planul cum să le dau vestea când, de după colţ a apărut şi popa cu barba în vânt, părul vâlvoi, obraz roşu, nas şi mai roşu, clătinându-se pe blana căruţei care-l aducea târâş-grăpiş acasă. În mână avea un bici cu care mângâia din când în când crupa unei iepe blazate care dădea din coadă când simţea şficuirea lui, de parcă se apăra de muște. Îmi venea să plâng de bucurie că-l văd şi de necaz că era beat criţă.
– Hoooo! Ce faceţi, fraţilor, aici?
– Săru’mâna, Părinte. Ce să facem, vă aşteptam.
– Da’ uite că veni. Cu ce gând pe la mine?
– Cu o cununie, zic. Aveaţi o cununie astă-seară.
– Hmmm… io mai ştiu, taică? Oi fi având, da’ am uitat. Când mi-aţi spus?
– Duminca trecută, Părinte, a strigat naşa bătrână care ajunsese deja lângă noi şi-l înjura printre dinţi cu foc. Io ţ-am zis duminica trecută după slujbă, când am venit la tine şi te-am luat deoparte. Cum dracu’ uitaşi?
– Ei, ce să fac, Etă, mai uit şi io, mai uit că-s bătrân. Lasă că se rezolvă. Să intru şi io în curte, să mă pregătesc şi viu, acuş viu şi-i cunun.
– Uiţi de băutură, nu de bătrân, dă-te dracu’, am mai prins din zbor de la nasă-mea.
Târcovnicul s-a dus să deschidă uşa, alaiul a intrat în biserică şi s-a pus pe aşteptat. Veselie, râs, glume tâmpite. Ce era să facă nuntaşii încălziţi de drum şi de vin? Cumnată-mea făcea feţe feţe surorile ei şi mă-sa aruncau priviri mânioase către mine -bănuiau de pe atunci ce soartă o aşteaptă pe biata mireasă în satul ăla în care şi popa e beţiv- ginerele doar ce se mai descreţise un pic, naşul era într-o formă de zile mari, că doar ce picase în sat şi aştepta să se cinstească şi el, că doar de aceea era naş.
A venit într-un sfârșit şi popa a cărui pregătire constase în spălat barba de praf, scuturat reverenda un pic şi pus epitrahilul deasupra. A intrat în altar, a mormăit ceva neînţeles şi-a ieșit cu crucea în mână. Ţârcovnicul deja aşezase masa cu cele trebuincioase cununiei, aprinsese şi tămâia, aşa că slujba putea începe. Şi a început.
Cinci minute încheiate a cântat pe repede înainte. Cuvintele doar el le înţelegea şi nu sunt sigură dacă erau toate din slujba de cununie. După cele cinci minute si-o născătoare cântată pe nas de târcovnic am tresărit cu toții când a strigat de-a răsunat biserica:
– Măăărieee!
– Îuuu! Ce-ai?, a ridicat capul și i-a răspuns repede Măria, o țigăncușă de vreo 8 ani, desculță și rufoasă din cârdul de copii ce se hârjoneau în ușa bisericii în timp ce așteptau să se termine mai repede slujba să capete bomboane, bănuți și turta din brad.
– Mă-ta-i acas’, fă?, a întrebat popa și-a continuat slujba, imperturbabil: În numele Taatălui, al Fiului şi-al Sfânntului Duuuh!
– Nuuu, e la fra-su, are o treabă.
– Aha, bine. Vaca mea veni? Amiiiin!
– Aha, e la poartă.
– Bag-o în curte. Și trimite-o pe mă-ta s-o mulgă după aia. Doooaaamne miluieeeesssteeeee!
Momentul a fost sublim. Ne-am uitat unul la celălalt cu ochii măriți până l-a bufnit râsul pe naș. Frate-meu a tușit să-și ascundă hohotul, cumnată-mea se ţinea de burtă, naşul făcea genoflexiuni şi se lovea cu palmele pe genunchi, flacăra lumânării pâlpâia în mâna cumnatului de mână, naşa lăcrima, iar eu cu Carmen ne-am bulucit pe uşă să slobozim în hohot toată tensiunea zilei. După încă douăzeci de minute slujba era gata şi frate-meu putea să-şi sfârşească cu succes viaţa de burlac. Iar popa să-şi vadă liniştit de mulsul vacii. Sau al Măriei, încă nu-mi dau seama bine. Cu siguranţă, naşul l-a răsplătit cum se cuvine. Era normal, nu?
Milogul
Am auzit mai întâi un vaiet și-am crezut că se bat unii pe-afară. Mi-am aruncat privirea pe geam și ea s-a oprit în parcarea goală. La două blocuri distanță, lângă pubelele de gunoi cotrobăia un cerșetor. L-am ignorat și mi-am văzut de treabă, e plin de ei în ultimul timp, unul vine altul pleacă de parcă-s corbi deasupra unui stârv. Caută sticle de plastic, că fierul a dispărut în gura fără fund a centrelor de colectare. România de fier s-a terminat, a intrat cu brio în epoca de plastic.
După un timp l-am auzit mai clar, era un bărbat care cere de mâncare și vocea aproape că-i plângea de frig, de foame, de rugăminți. Avea în spate un sac soios, aproape gol. Pe fundul lui se ghicea un codru de pâine și-o țoală. ”Dați-ne și nouă ceva de mâncare, vă rog, o bucată de pâine că suntem flămânzi”, striga și privea în sus la geamurile apartamentelor, doar, doar s-o zări cineva la geam să își împreune și mâinile să ceară mai cu foc. Nu cerea doar pentru el, cerea pentru toată familia, de fapt poate că lui i-ar fi plăcut să rămână acasă, după sobă, să-și încălzească oasele bătrâne, dar foamea-i mare și n-a avut de ales.
Era bătrân, dacă ridurile de pe față și părul cenușiu ce-i iese smocuri de sub căciula murdară îi puteau spune vârsta. În ochi avea o lumină căpruie din care se prelingea ușor o lacrimă caldă, în gură câteva cioturi negre de dinți se ițeau de sub buzele pârlite. Purta un hanorac murdar ce-a fost cândva albastru și era încălțat cu o pereche de adidași scâlciați. Mâinile negre de frig și de mizerie aveau brazde adânci și degetele înghețate nu se mai îndreptau când le împreuna, rămâneau așa, încovrigate. Mergea încet și privea atent la fiecare geam.
Din când în când mai trecea pe lângă el câte o femeie grăbită, câte o bătrână cu sacoșele pline de la piață. ”Dă-mi și mie ceva de mâncare, doamnă, fie-ți milă, vin de departe, suntem flămânzi”. Câte una mai miloasă se oprea și-i dădea ce avea: un măr, un covrig, un colt de pâine, un leu. ”Săru-mâna, doamnă, să fii sănătoasă. Bogdeaproste, doamnă, să fie primit”. ”Da ceva haine pe care nu le mai folosiți, nu aveți, că sunt copiii goi”, plusa când simțea o inimă mai generoasă. Și-agățase sacul în gard și-așteapta să coboare cineva cu ceva, orice, să mai treacă un om bun, să treacă foamea și setea și viața.
”Dă-mi și mie de-o pâine, doamnă, că suntem flămânzi, fie-ți milă și să-ți ajute Dumnezău, vin tocmai de la Moldova”, l-am auzit când de el se apropia grăbită, cu buzele strânse, privirea rece, un făraș sub brat și baticul legat la spate o femeie între două vârste.
”Ia mai dă-te dracu, milogule! Du-te la muncă, nu la întins mâna, că eu muncesc de dimineața până seara pentru o pâine să pun pe masa”, i-a aruncat răstit, cu ură și-a mers înțepată mai departe. ”r-ați ai dracu de milogi”, a mai adăugat cu năduf, printre dinți și-n parcarea pustie vocea ei a speriat vrăbiile.
”Sunt și eu bătrân și flămând, doamnă.”, a șoptit în urma ei milogul.
Despre identităţi
Prin 2006 mi-a expirat buletinul vechi şi-a trebuit să trec şi eu ca tot omul pe la poliţie, să-mi fac altul.
Mă ia Stăncioiu de mână (că doar nu era să mă duc singură, să-mi facă poliţistul ceva, acolo, pe birou, Doamne fereşte) şi purcedem la poliţie.
Stăm cuminţi la coadă (vreo 3 ore jumate) şi, în sfârşit, mă văd aşezată pe scaun şi mă hlizesc în aparat pentru poză. Nu vă spun cum arătam în poza aia, că nu-i frumos. M-am speriat şi eu, e suficient (şi eu chiar sunt obişnuită cu faţa mea total neadecvată în poze, ştiu că n-am fost niciodată fotogenică -nu c-aş fi cu mult mai frumoasă în realitate).
Buunn, mă aşez, mă holbez, Stăncioiu face o glumă proastă lângă mine, eu roşesc, poliţistul zâmbeşte în barbă (deşi era ras, se aude acolo în spate?), dau cu subsemnatul şi rămâne să mă întorc peste ceva timp să ridic actul de identitate fără de care mă simţeam pierdută prin oraş. Frate, e chiar aiurea să circuli aşa, fără identitate.
Trece o săptămână, trec două, identitatea mea pierdută-n spaţiu, nu voia să se arate deloc. Fac ce fac, dau o fugă la poliţie să întreb de ea. Nimic. Nada. Veniţi peste două zile, peste trei, săptămâna viitoare siiigur.
După trei săptămâni, când începusem să-mi pierd orice speranţă, dă Dumnezeu şi aud „Da, imediat, luaţi loc”. Uf, am răsuflat uşurată şi am luat loc. Era sâmbătă dimineaţa şi eram fericită că trec şi eu prin piaţă ca un om normal, cu identitatea nouă, intactă. Poliţistul caută ce caută într-o cutie, apoi scrie într-un registru şi-mi întinde bucata lucioasă de plastic. Înainte de-a mă pune să semnez de primire îl pune aghiuţă să mă îndemne „Vă rog să citiţi, să vedeţi dacă nu e greşit ceva în conţinut.”
Uite ce om atent, îmi zic în sinea mea şi mă întreb ce puii mei ar putea fi greşit că doar am completat bine toate datele şi poliţaiul dinainte le-a repetat după mine. Mă uit la nume, e ok, prenumele la fel, adresa completă, cea la care poposeam în fiecare seară, codul numeric personal bun (că aici mai greşeau cei dinainte), avea emitent, dată întocmire şi dată expirare, e ok, zic. Semnez şi dau să mulţumesc să plec când îmi arunc pentru ultima dată privirea pe datele înscrise acolo şi înţepenesc.
Nu citisem locul naşterii şi numele părinţilor. Locul era ok, (cine nu ştie să scrie orş. Bechet, să fim serioşi), dar numele, ah numele! Pe tata îl cheamă Iosif. Pe mama Paula (că aşa au botezat-o bunicii, după naşa ei, apoi i-au schimbat şi numele tot după naşă când cea din urmă s-a îmbolnăvit de-o boală ce nu trebuia s-o mai găsească). Ce credeţi? Poliţistului i-a fost foame! Mâncase şi el un amărât de „a”. Primul din numele mamei.
Am roşit, m-am întors, i-am întins omului cartea cu identitatea şi i-am zis suav „Ştiţi, ar fi totuşi o greşeală. Pe mama mea o cheamă Paula. Nu neg prezenţa obligatorie a celei înscrise acolo, totuşi, era nevoie şi de-o femeie ca să mă facă.”. Ăla, săracul, să cadă de pe scaun. Până la uşă m-a condus cu temenele şi scuze, cu promisiunea că luni o să-l găsesc gata cu siguranţă şi cu toate datele în regulă.
În 2014 mi-am schimbat iar identitatea. Nu mă mai chema Stăncioiu. Poliţistul de la Bechet a fost un dulce, mi-a făcut 10 poze în zece poziţii, până a găsit una acceptabilă pentru un aşa eveniment şi act şi nu a mai greşit nici măcar o literă. E actul perfect.
Puţin prea mult
Soarele încălzise pământul toată săptămâna, ştia că lumea se pregăteşte de nuntă. Ianuarie abia începuse şi lumea umbla pe bătătură doar cu o vestă de lână aruncată în spate, mai mult ca să nu uite că doar ce-a trecut revelionul, nu de frig. Se apropia sâmbăta cu bucluc, neamurile îşi făceau drum tot mai des pe la noi să ajute la una la alta. Unii vopseau, alţii ascuţeau cuţite, muierile, la bucătărie frământau, uscau tăiţei, coceau prăjituri, cozonaci, pâine, scuturau, ascundeau lucruri, scoteau şi frecau oalele de pământ în care aveau să fiarbă sarmalele pe lângă pirostriile cu supă. Pe joi aşa, au venit şi-ai mei: mama cu tata şi cu frate-meu. Au adus cu ei o faţă de masă, un aşternut, o damigeană de vin, două gâşte şi un şir de ardei iute fără de care tata nu pleca niciodată la drum lung. Socrii mei i-au întâmpinat cu bucurie şi i-au pus imediat la treaba, că era multă.
La nuntă, ca la nuntă. Lume multă, agitaţie, treabă pe măsură, oamenii s-au mai pus şi la masă. Tata s-a spălat bine pe mâini şi-a trecut pe la sacoşă de şi-a luat o mână bună de ardei. Vreo zece ardei roşii, strălucitori, iuţi ca focul. Gheorghe, un malac blond şi blând ca pâinea caldă, omul în casă al socrilor mei, se uita cu jind cum tata muşcă cu poftă din ardeiul parfumat. Şi i-a lăsat gura apă.
-Dă-mi, mă, cuscrule şi mie un ardei. E iute?
-Nu e cine ştie ce, aşa puţin! Io îţi dau, dacă vrei, da’ să nu mă înjuri după aia! Şi-i întinde un ardei subţire ce abia aştepta muşcătura.
Gheorghe, de bună credinţă, l-a luat şi-a muşcat cu sete, jumătate. Măăă, săracul Gheorghe! Odată s-a roşit, ochii i-au ieşit din orbite, a deschis larg gura, să poată trage aer, că nu-i mai ajungea nimic în plămâni şi lacrimile au început să-i pice grăbite în farfurie.
-Îîîuuuu! Ce făcuşi, Viţule, fiţ-ar chelea a naiba să-ţi fie ţie, îl omorâşi, a strigat speriată mama, şi-a sărit să-i dea omului repede ulciorul cu apă rece, să-şi ostoiască focul. Ia, nea Gheorghe, ia repede o gură de apă şi-nghite. Şi respiră odată că mori. Olele, moare omul la masă mă, deschideţi uşa, faceţi-i vânt. Transpirase şi ea toată şi se agita ca o muscă fără cap, speriată şi superstiţioasă. Cum să moară omul tocmai la nunta fiică-sii?
-Mă, Gheorghe, fiţ-ar făcutu’ al dracu’ de om prost, ce făcuşi, mă?, a sărit revoltat şi socru-meu. Cin’ te pusă, mă dobitocule să iei ardei, tu eşti de mâncat iuţeală, ai? Ai, mă Gheorghe, toată ziua te vaiţi de stomac şi te găsiţi acu’ să faci pe viteazu, să-mi strici nunta copilului? Dă-te mă, dracu’ de prost, ieşi afară la aer odată şi să nu te prind că mori că te strâng de gât, auzi?
Gheorghe tot lăcrima şi se lăsase pe spate, pământiu la faţă, că roşul din obraji devenise întâi vânăt şi-apoi căpătase o tentă cenuşie. Ce să se mai mişte? Doar căsca gura larg şi dădea din mâini, de era gata-gata să-i apridem şi-o lumânare.
-Săriţi, mă, că moare omul aci, s-a trezit şi soacră-mea de lângă plită. A luat un pahar cu apă rece şi fleosc, i l-a deşertat direct în ochii sufocatului. Fi’alimănitului tu Gheorghe, că prost mai eşti, mă! Tu nu ne auzi că vorbim cum mănâncă cuscru, vezi bine că nimeni nu îndrăzneşte să se atingă de ardeii lui şi te găsişi tocmai tu să de dai mare? Bă, da cine poate fi mai prost ca tine?
S-a dus naiba toată liniştea mesei. Muierile se învârteau ameţite pe lângă masă, bărbaţii se scărpinau în creştet cu căciulile în mână şi comentau agitaţi întâmplarea, doar tata, zâmbea tacticos, în colţul gurii şi repeta cu prefăcută supărare:
-Na, el m-a întrebat, eu i-am răspus. I-am spus că e puţin iute, da’ eu ştiu cât de iute mănâncă el? Pentru mine e puţin, na – şi mai muşca încă o dată ostentativ din ardeiul căruia i se vedeau deja seminţele. Cu tot cu seminţe-l mânca şi nu i se clintea nici măcar un muşchi pe faţă. Iote, abia acu’ îl simt puţin iute. Ce să-i fac? Io i-am spus. Dacă ştia că nu poate, să nu fi cerut. A cerut, io i-am dat. Nu era să-l las să mă creadă vreun zgârcit care nu vrea să împartă cu el o bucătură. I-am dat. Ce vină am io? Nu ceruşi tu, mă Gheorghe? Nu ceruşi tu? Nu-ţi spusăi io că e iute? Tu de ce ceri dacă ştii că nu poţi mânca?
-Oleo, fir-aş al dracului, cuscre. Da’ cine crezu că e aşa iute de-ţi ia răsuflarea? Crezui şi io că e puţin, cum zâseşi matale şi mi se lăsă, că prea muşcai cu poftă din el. Muşcai şi io, ce să fac, reuşeşte Gheorghe să articuleze într-un final, printre lacrimi.
-Să-ţi fie învăţătură de minte, fiţ-ar capu’ al dracu’ de prost. Păi tu te pui cu cuscru, mă? Nu mă pui io şi te găsişi tu, îl certa în continuare socru-meu, înţepat, nervos mai mult pe spaima trasă decât pe bietul Gheorghe. Ia dracu şi mănâncă acolo, că se răci ciorba din cauza ta! Când să ne simţim şi noi bine, te găsişi tu să ne strici masa. Să nu te mai prind că mai pui gura, că te spui lu’ Lenuţa şi nu mai mănânci cald o lună, auzi?
-Nu-mi mai trebuie cât oi trăi, fir-aş al dracu’, s-a jurat Gheorghe cu lacrimi pe obraz. Cuscru ăsta nu e om, e drac, altfel n-ar putea mânca ardeii ăia.
S-a ţinut de cuvânt. Nu a mai pus niciodată ardei pe limbă, se speriase rău, săracul, în joia nunţii noastre, când a fost cât pe ce să dea mâna cu moartea de la un prăpădit de ardei cât un deget de copil.
Amăgiri 