O zi ca oricare


În fiecare dimineaţa îmi spăl cu apă rece
urmele nopţii de pe obraz.
Îmi iau rochia cea bună,
pun o umbră de parfum,
îmi pun lumina jucăuşă în ochi, cu grijă,
să nu-mi rănesc retina cu razele ei ascuţite,
încalţ sandalele cu flori şi-mi iau
din cuierul de după uşă
zâmbetul de dimineaţă.
Îl agăţ bine de colţul gurii şi
închid uşa după mine.
Pe drum zâmbetul se agaţă de
fiecare cărucior cu copil şi
copilul întinde mâna să-l prindă.
De lumina ochilor se agaţă căţeii străzii
care vin fericiţi să-mi sărute obrazul.

În fiecare seară ochii se odihnesc de oboseala zilei,
îi doare lumina sub care-au jucat lacrimi.
Gândurile se învârt ameţite, se ceartă până
întind palma peste frunte şi le gonesc
dintr-o mişcare.
Ajung acasă, îmi desprind zâmbetul obosit
şi-l agăţ la locul lui, după uşă,
descalţ sandalele cu flori,
spăl lumina din ochi
şi-mi strâng obrazul obosit în palme.
Mă aşez în pat pe întuneric, să pot privi,
în sfârşit, în mine, la mine.
Mi-adun gândurile,
le aşez cuminte sub pleoape şi tac.
Visele le las pe altădată,
le-am pedepsit,
vin tot mai încruntate la
întâlnirea noastră nocturnă.
Doar tăcerea mi-a rămas fidelă până la capăt.

Petală plânsă


Îmi plouă.
În jurul meu se-adună bălţi întinse, cenuşii.
E trist.
E lacrimă ce doare, e oboseală veche
peste bătaie de inimă furată,
cât o clipire de pleoapă,
cât o aripă de colibri în zbor.
Mi-e frig.
Mi-ascund privirea şi
mi se face dor de ploaie pe mare,
de dulce şi sărat amestecate
peste adânc amar,
de petală albă, plânsă,
de brazi sub petec de cer,
de munte sub ceaţă.
Dor de-o inimă-n palmă.
Vreau să înţeleg.
Când inima bate în palmă,
mintea de ce nu adoarme?13406887_872870199506284_5363581485460500279_n

Curgere


Trecem prin viaţă fără să ne gândim la curgerea ei. Creştem, ne jucăm, învăţăm, citim, visăm, iubim şi le lăsăm pe toate să treacă fără să realizăm pe moment cât de mult au însemnat unele din aceste etape în dezvoltarea noastră. Pierdem clipe preţioase, pierdem iubiri, ani, vieţi.
Nimic din ce trebuie să spunem nu spunem la timp. Ni se pare normal ca ceilalţi să intuiască ceea ce simţim, sau pur şi simplu ne este greu să ne exprimăm sentimentele.
Alergăm, adunăm alte clipe, iubim din nou. Nu ne dăm seamă că la fiecare pierdere, cu fiecare plecare, o bucată din noi rămâne agăţată în timp, legată de ceea ce ne-a definit ca oameni.
In graba către nicăieri nu realizăm că rămânem tot mai goi şi mai singuri.
Abia târziu, când o zi cu soare aureşte la fel florile pieţelor, trecutul revine cu toate trăirile atât de intens, că umerii cad, picioarele tremură şi ne dorim să putem îngenunchea şi plânge. Anii nu se mai întorc, viaţa s-a scurs şi ne trezim târziu, când inevitabilul nu mai poate fi amânat.
Drumul vieţii nu are decât un sens şi acela ne duce înainte, spre un capăt de care suntem conştienţi şi de care ne temem pentru că dincolo de el nimeni nu poate spune ce este.
Uneori, cu un covor de frunze uscate, un crin delicat într-o grădină arsă, o apă curgătoare, sau cu o rază ce se joacă în fereastra unei case ce mi-a fost cândva adăpost, se trezesc în mine amintiri vechi.
Revăd oameni demult plecaţi şi mi se face atât de dor că mi se taie respiraţia. Îmi dau seama că orice aş ajunge în viaţă şi oricâte bunuri aş aduna, nimic nu va putea înlocui un suflet drag pierdut şi o căsuţă modestă în care am fost cu adevărat fericită.
IMG_20150607_130328

Pânza


Sub boabe mari de rouă tremură,
discret, o pânză de păianjen.
-Îl vezi?, mă-ntrebi.
-Îl văd, răspund.
-Aşteaptă prada.
O muscă, o albină,
un fluture cu aripi străvezii.
De-aş fi păianjenul,
tu cine-ai vrea să fi?
Privesc tremurul  pânzei
şi roua cu degetul o strâng.
-De-ai fi păianjenul, aş fi
firul pe care l-ai ţesut s-ademeneşti.
Nu ştiu să zbor din floare-n floare.Cobwebs-2

Declaraţie


Te respir,
te sorb,
te doresc
în zilele fierbinţi
şi-n nopţile cu lună,
în toamnele tîrzii
şi-n iernile albe
când cerul plânge
şi cînd lumina ninge.
Te iubesc cum îşi iubeşte
soarele răsăritul,
noaptea stelele, marea valurile,
copacul frunzele, luna soarele.
Total,
ireversibil,
iremediabil,
te respir
te sorb,
te doresc,
te iubesc.

Pe sârmă


Am urmărit azi o porumbiţă. Era într-un grup de patru porumbei, sus pe o sârmă suspendată deasupra tuturor. Nu i-a plăcut compania şi a plecat de lângă grup, dar nu în zbor, cum m-aş fi aşteptat, ci mergând ca un acrobat pe sârmă. Strângea bine sârma cu degetele, punea pasul, strângea din nou sârma cu degetele celuilalt picior. Când se dezechilibra deschidea aripile şi fâlfâia scurt, cât să se echilibreze la loc. Ca atunci când te străduieşti să mergi pe-o linie trasată cu creta pe asfalt şi deschizi larg braţele, să nu cazi. N-am fotografiat-o, deşi aş fi vrut. Aparatul nu ar fi reuşit să surprindă nici concentrarea nici determinarea ei. Din când în când întorcea capul şi privea înapoi, parcă voia să măsoare distanţa faţă de cei lăsaţi în urmă. Când a considerat că şi-a acordat suficient spaţiu, s-a oprit. Ceilalţi au privit o secundă după ea, unul chiar a făcut doi paşi s-o urmeze, dar i s-a părut muncă grea, aşa că s-a întors la îndeletnicirile anterioare. Ea şi-a curăţat puţin penele, a prins o pală de vânt, şi-a întins aripile şi-a zburat. Îşi demonstrase esenţialul.
Cumva logic, mi-a adus aminte de melodia celor de la Vama.

De bună dimineaţa


Aţi avut vreodată timp să ascultaţi câtă fericire e în jur când se ivesc zorii? Florile încă dorm şi sus, în văzduh, cântă fericită o ciocârlie. Din teiul din grădină îi răspunde o mierlă şi o perioadă doar trilul ei răsună în răcoarea dimineţii. Apar încă două raze şi se trezesc vrăbiuţele. Îşi unesc glasurile mici şi pun la cale treburile zilei. Astea se ceartă ca la uşa cortului, ai senzaţia că mai au puţin şi se iau la bătaie, îţi vine să intri şatră să le desparţi. Ceva mai târziu uguie un guguştiuc, de undeva de la blocul vecin îi răspunde altul, se aude un zbor de porumbel şi, pe nesimţite, toate se amestecă, cafeaua s-a răcit cât ai uitat să guşti din ea şi soarele e deja sus. În grădină, printre tufele de crini de august, îşi plimbă coada un motan.
E luni, mierla a tăcut de mult, până şi şatra vrăbiilor s-a împrăştiat după grăunţe. Bună dimineaţa!

Vară


Ai pus pe altarul verii aur curat
pentru pâinea de toate zilele.
Vara ta a zâmbit albastru
şi m-a născut pe mine.
Vara mea te-a cules
din nisipul fierbinte
şi mi te-a dăruit
spre pârguire.

IMG_1651

Cuvântul mut


Eu tac în colţul meu de lume,
tu taci în colţul tău de cer.
Ce frumos plutesc cuvintele în noi
când le acoperă tăcerea.

Plecările


O să-mi adun cuvintele într-o zi
şi-o să le îmbrac frumos
în hârtie de mătase.
Le voi aşeza unul lângă altul
pe fundul valizei prăfuite.
O să-mi împachetez poveştile toate
şi-o să le pun cuminţi deasupra,
o să-mi adun durerile într-un sac
pe care-l voi lega la gură
cu o fundă albastră.
Îmi voi spăla rănile şi
le voi ascunde bine, să nu mai risc
să opresc din drum trecători ademeniţi
de miros dulce-acrişor de sânge proaspăt.
Voi încălţa pantofii noi cu toc
păstraţi special pentru această zi,
îmi voi ascunde ochii după lentile fumurii
şi voi închide uşa după mine.
Stai liniştit,
nu o să-mi observi absenţa,
voi lăsa tăcerile la locul lor.
Doar cheia o voi uita
pe dinăuntru.